Într-un fel, suntem copaci…

Motto: Sunt ramură de jad a gând de copac fremătând în rădăcini.

Mă gândesc la oameni ca la copaci; creştem în lăuntrul nostru, îi auzim pe alţii cum cresc în noi, suflete întrupate în visurile noastre, gânduri…rădăcini din dorurile noastre nestrăbătute…uneori îi smulgem din fiinţa noastră şi o facem cu pământ cu tot; o vreme dor crăpăturile, când pe acolo se strecoară amintirile…altădată îi simţim pe ei cum se desţelenesc pentru că nu le-a fost dat să fie  împământenire; nu a fost să fie…îi poartă vântul a vânare…suflete călătoare străbătând alte suflete a şuier, a vaiet tânguitor, negăsindu-şi vreodată gândul în care să rămână…

…paşi de nesfârşit drum cât mai departe de freamăt…nu lasă urme; nu îndeajuns încât să devină amprentă după care să îi recunoşti că le-ai fi aparţinut cândva; mor şi reînvie din fărâmele ce au mai rămas din ei.

Suntem drumuri din înăuntrul nostru spre înafară; ne şoptim în lăuntrul nostru şi vrem să ne răzbată tăcerea pe dinafară, rostindu-l pe celălalt…şi în sanctuarul sufletului nostru îngenunchem şi ne împreunăm palmele a rugă de noi şi de alţii; la fel ca noi, copaci ai drumului spre ei înşişi…şi împreună alcătuim păduri; suntem alcătuirile sufletelor arborilor oameni pe crengile cărora creştem a verde speranţă…şi uneori veştede visuri ne sfârşim, dureri gârbove…şi în pădurile adânci de înţelesuri ne pierdem şi în ele ne rătăcim de gânduri deşarte şi ne căutăm sălaş al uitării de locurile pe care le simţim ale nereîntoarcerilor noastre…

…acolo, în pădurile nostre devenim sacre mistere ascunse în umbra nopţii, în care întunericul întâlneşte răsăritul, atingându-i lumina, simţindu-l cum îl pătrunde, îngemănându-se cu el sub mângâiere  de praf de stele,  învăluitor veşmânt a taină.

Acolo, în pădurile tale, departe de dezlănţuirile lumii, este locul în care nu te află nimeni…acolo uneori te regăseşti când te-ai îndepărtat prea tare de tine însuţi; te întorci în pădurea ta; în sieşi…locul doar de tine ştiut; o amintire…un gând neîmpărtăşit nimănui, rostit doar în şoaptă…un vis din care nu ai mai vrea să te trezeşti, iar când ţi se întâmplă ai impresia că totul a fost atât de real încât, întinzând mâna, ai senzaţia că l-ai putea atinge…o dorinţă pe care ţi-ai pus-o suflând într-o lumânare care apoi s-a stins…şi tu ai tot aşteptat ca acea dorinţă să ţi se împlinească, crezând în întruchiparea ei aşa cum ai crede în tine…căci pentru asta sunt dorinţele, nu?…ca să se împlinească…şi tu tot acolo eşti, tot aşteptând şi sperând şi crezând…

o speranţă, chiar dacă e fragilă şi nu îndrăzneşte prea tare , dar s-a ivit timid…ţi s-a întruchipat, nu e vânare devânt, nu e iluzie, nu e himeră, nu e părere de nisip…deşi efemeră îţi pare şi îţi este teamă să o atingi…o lacrimă pe care o simţi că nu ai mai putea-o stăpâni şi atunci o laşi să curgă înspre pământ..şi nu e nimeni care să o culeagă…o atingere a unei mâini, împletindu-ţi degetele de degetele mâinii celeilalte şi lăsând fiorul să îţi pătrundă în trupul tremurând; închide ochii şi ascultă cum pătrunde în tine mângâierea…o privire, chiar dacă ţi-e privirea din oglindă şi chiar de oglinda îţi pare spartă în sfărâme caleidoscopice şi îţi reflectă răvăşirea din suflet…Câteodată îmi pare că nu noi trecem prin viaţă, şi că viaţa trece prin noi.

Ne scurgem în fiecare clipă a ei…ne prelingem în câte o lacrimă…ne pierdem în rătăciri…sau ne pierdem în iubiri… uităm unde ne-am pus…sau uităm de noi înşine în extazul pierderii în contopirea unor trupuri dezlănţuite a pasiune…ne afirmăm ca definiţii…ne interzicem a constrângeri autoimpuse…ne exilăm câteodată în noi  şi ne uităm acolo astfel încât intoarcerea la înşine devine câteodată cu neputinţă…ne închidem în noi, aruncând cheia atât de departe încât nimeni să nu o mai poată găsi vreodată, pentru că nu vrem ca să mai deschidem cuiva uşa sufletului nostru…ne înconjurăm de ziduri de apărare…ne însingurăm în castele de fildeş, la înălţime şi la depărtare de tot ce ne-ar putea atinge şi ne-ar întina imaculatul alb…ne agăţăm de pai, cu disperarea înecatului…ne amăgim fără să fim legaţi la ochi…oftăm de multe ori a dor şi plângem a durere în interiorul nostru, acolo unde nu ne vede nimeni…Iubim.

Înainte de a fi drumuri înspre înfară suntem călătorii pe dinăuntru…în înăuntrul nostru.

Înainte ca cel care creşte în noi –  auzindu-ne cum zvâcnim în el a rădăcină, cum îi pulsăm în tâmplele  sufletului şi apoi simţim cum începe să ne curgă  prin vene şi devenim o singură culoare şi  ni se pare că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui nostru – să ne fie palmă; să poată primi în ea vis de om… ne este călătorie în interiorul nostru prin labirintul de noi înşine.

Şi uneori ni se întâmplă să  vrem să uităm drumul înapoi; spre cezura de dinainte de ei…ei…acei ce cresc în noi copaci din rădăcinile noastre pe care le simt în ei.

A dragoste.




„Sunt şoaptă de iarnă… întrupare albă într-o noapte de început de decembrie…clipă de a fost odată…aşa încep poveştile, când noi suntem poveşti…iar amintirile crăiesei spun că începuse să ningă în anotimpul magic în care fusese aruncat pe pământ un vis, în iarna ei…o prinţesă de zăpadă; un gând de drum spre lumină albă”.

6 decembrie.

Mulţumesc acelora de lângă mine pentru că există… datorită cărora viaţa mea nu are nevoie de podoabe; îi are pe ei!

Anunțuri

52 de gânduri despre &8222;Într-un fel, suntem copaci…&8221;

    • Atunci când te aude pe dinăuntru deşi îi şopteşti pe dinafară…şi simţi cum rădăcină creşte în lăuntrul lăcaşului sacru al fiinţei tale; unde te va locui, fiindu-i sălaş.

  1. „ne exilăm câteodată în noi înşine şi ne uităm acolo astfel încât intoarcerea la noi înşine devine câteodată imposibilă…ne închidem în noi, aruncând cheia atât de departe încât nimeni să nu o mai poată găsi vreodată, pentru că nu vrem ca să mai deschidem cuiva uşa sufletului nostru…”

    Imi amintesc ca in urma cu 2 ani, dintr-o intamplare nefericita m-am exilat in mine si refuzam pur si simplu sa vorbesc cu cineva, nici macar nu priveam la TV sau sa ascult radioul. A fost o decizie gresita, pentru ca ma ineca durerea care o aveam si dupa multe zile de framantari am zis STOP ! Am procedat bine, altfel ma autodistrugeam.
    Aveam nevoie de o revelatie, am deschis radioul dupa aproape o luna de cand in casa mea nu s-a auzit decat tic-tac-ul ceasului, prima melodie care a rasunat in boxe a fost: I Don’t Want To Miss Thing- Aerosmith. Atunci mi s-a descatusat inima, si am tipat si eu odata cu Steven Tyler. A fost cel mai bun tratament. De atunci cel mai bun prieten al meu a devenit muzica. Ea ma trezeste, ma ridica, ma inalta, imi da aripi, ma alina, ma face sa zambesc… ma renaste.

    Un weekend minunat iti doresc Camelia.

      • Ştii, când am fost la un pas să mă las înghiţită de nerostirea de mine însămi,pentru că aveam sufletul făcut fărâme am scris ceva…nu ştiu dacă ai citit…

        Fă-mă, Doamne, vânt, să pot risipi de prin ungherele sufletului meu în nemărginirea celor patru zări cenuşa a ceea ce a mai rămas din ceea ce a fost odată rug pe care am ars; sufletului meu fă-i adăpost măcar vremelnic din împletitură de vise şi streaşină fă-i din gând fugar rătăcitor printre umbre pieritoare; fă-i o colibă săpată-n mal surpător la ţărm de uitare… Şi de-ar fi să să îl îngroape, fă-l să i se întâmple nu a povara pământului…făr’ de putinţă de năruire…doar să îl acopere a somn de întoarcere din moarte şi să îl trezească atunci când dinspre răsărit se va fi auzit pas a chip nedesluşit lipsit de suflare înşelătoare de vânt a amăgire…
        … şi să îi dea credinţă că totul pe lume nu e lamă de pumnal cu adâncitură în partea lui cea stângă acolo unde zace inima în veghea agoniei de a fi simţit cândva, neclar contur de vis. Fă-mă, Doamne, lumină a cuiva să îl pot mântui de înşelătoare umbre.
        Prefă-mă în colb să mă pierd de paşi sovăitori; fă-mi sufletul talpă desculţă să alerg prin auzitul crescând al ierbii care ţi se dăruie fără se ceară bir pe veşnicia înfriguratelor rătăciri a fantasmă privită prin ochi arzând a nestinsă şi neîntinată patimă de viu de flacără zvâcnind din vârful degetelor mâinii întoarsă cu faţa palmei spre tine. Fă-mă, Doamne, palmă.
        Fă-mă palmă să pot primi în ea vis de om…să pot atinge lacrimi şi să le pot seca, sorbindu-le în setea ei…să alin şi să mângâi doruri smulse din carne…să pot opri gânduri de tâmple de suflet încărunţit fără a fi bătrân ci doar cu crengi aplecate a povară la pământ; încovoiat dar neîngenuncheat vreodată…să dezmierd contururi morganatice fugare atât cât voi putea a le pătrunde…să-mi pot găsi odată altarul altei mâini căreia să mă închin împreunându-mi degetele a jurământ de jertfă al focului mistuitor de patima zvâcnirii sângelui.
        Fă-mă, de sunt sfărâmă de aripi, cenuşă în cuib de smirnă şi tămâie şi aprinde-mă întru renaştere a pasăre phoenix ; fă-mă gând de potecă printre strânsori a laţ de şerpuitoare ispite amăgitoare muşcând până la os din trup de talaz nevolnic. Prigoneşte-i pe acei ochi cu priviri piezişe a iscoadă şi ia-le blestemul năprasnicelor deochiuri vrăjmaşe a chin zvârcolitor făr’ de linişte în nopţi albind a zbatere.
        Şi dă-mă!

      • Crede-ma, acum reflectand in urma, nu-mi pot explica reactia mea extrema… nimeni si nimic nu era vinovat de ce mi se intampla. Intr-adevar, m-am intors la timp… dar inca mai sunt tentata sa ma inchid in mine, dar, nu am sa mai dau batuta…. pentru ca nu-i o rezolvare.

  2. Ştii, Silent corner, cea mai grea provocare de înfruntat…iar nu de ocolit…este întâlnirea cu tine însuţi; de multe ori o evităm.
    Sunt în viaţă clipe când ni se întâmplă să ne ascundem în noi înşine, o vreme…şi rătăcim pe cărările întortocheate ale înlăuntrului fiinţei noastre…ale labirintului care ne suntem, pierzându-ne pentru a ne putea regăsi.

  3. Copacii sunt cei care ne calauzesc pe un drum. Copacii sunt cei care ne feresc de ploaie. Copacii sunt cei care ne invata sa murim in vreme rea, dar apoi sa renastem. Copacii sunt cei care adapostesc pasarile cerului cu tot cu zborurile lor. Copacii sunt martorii iubirilor platonice. Copacii au amintirile inchegate in trunchiuri. Copacii au o inima bine adancita. Copacii dorm din picioare, cum bine am spus eu odata.

    Da, ai dreptate, Camelia. Intr-un fel… suntem copaci.

    • A te înrădăcina în trupul sufletului celuilalt pe care îl simţi cum creşte în tine, din dragostea ta sevă…despre asta este vorba, Ada…Despre pădurile gânduri…adânci şi pline de mistere…întunecate şi învăluitoare taine ale noastre…loc sacru al sufletului, neştiut altora.
      Unora nu le este dat să fie copaci; nu prind rădăcini în nimeni…am spus-o odată, demult…tare demult…
      Ni se întâmplă în viaţă să smulgem rădăcini…şi uneori doare; doar că acelora nu le mai este locul acolo, în noi.
      Într-un fel…suntem copaci.
      Iar gândul meu este unul şoptit… acel motto. Şi oricine poate simţi acele cuvinte; atunci când îl aude pe celălalt cum creşte în el…acolo unde te va locui; în cel mai sacru sălaş…acel al fiinţei tale; iar el, la rândul lui, îţi e lăcaş…un singur trunchi…şi le-aş dori tuturor să le fie de sicomor; are esenţă tare…e rezistent.

    • „Înainte de a fi drumuri înspre înfară suntem călătorii pe dinăuntru…în înăuntrul nostru.
      Înainte ca cel care creşte în noi – auzindu-ne cum zvâcnim în el a rădăcină, cum îi pulsăm în tâmplele sufletului şi apoi simţim cum începe să ne curgă prin vene şi devenim o singură culoare şi ni se pare că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui nostru – să ne fie palmă; să poată primi în ea vis de om… ne este călătorie în interiorul nostru prin labirintul de noi înşine.
      Şi uneori ni se întâmplă să vrem să uităm drumul înapoi; spre cezura de dinainte de ei…ei…acei ce cresc în noi copaci din rădăcinile noastre pe care le simt în ei.
      A dragoste”.

      Iar aceasta este esenţa a ceea ce am vrut să spun, Ada.

      Suntem drumuri; purtăm urme de paşi…ai acelora ce mai întâi ne-au fost călătorii pe dinăuntru…La fel precum şi noi le-am fost.

      PS
      Şi suntem drumul de noi înşine înspre devenirea fiinţei care suntem. Şi ne suntem trudă.

    • Îţi mulţumesc, draga mea prietenă….Aşa este, zâmbetul a rămas la fel!
      Cu tot dragul meu de tine…de vreun an şi…de când ne-am întâlnit în virtual…Eram mai mulţi parcă, Ada…eram mai mulţi…

    • Cu drag, şi eu!
      De mi-aş fi dorit să fiu undeva azi, acel loc ar fi fost undeva, pe cărări de munti printre brazi, unde să fie zăpadă; şi aş fi vrut să îi trăiesc diamantele scânteind în noapte.
      Îţi mulţumesc pentru gând şi pentru cuvinte.

    • Mi-e drag că le-ai găsit, şi îmi pare rău că în acea zi gândul meu nu a putut ajunge la tine…De trei ori îţi scrisesem…
      Să ţi se întâmple tot ce ai ca dorinţă, îţi spun din suflet!

  4. La multi ani, suflet drag!
    Iti trimit o imbratisare… cat toata zarea dintre noi si mii de ganduri bune care sa-ti ninga-n suflet povesti frumoase…
    Zambesc de drag… de drag de tine! 🙂

    • Frumos gând alb, Lotus…Când am citit ce mi-ai scris acum, mi-am amintit că odată, mai demult, zâmbeai unui gând…unuia de-al meu. Şi poate şi de al tău…
      Distanţele pot fi străbătute; nu’s piedici. Doar cele dintre oameni sunt prăpăstii; îndepărtările unora de alţii…înstrăinările…Devin locurile în care nu ne mai putem întoarce niciodată, uneori. Nu mai vrem. Le-am smuls acelora rădăcinile din suflet.

      PS
      Gândul acesta e cam trist; nu îşi avea locul aici…dar dacă s-a ivit, înseamnă că s-a întâmplat dintr-un motiv anume, sau dintr-un anume motiv; unul fiind cel real!
      Cu acelaşi drag de tine!

      • Şi ţie, Georgiana, şi ştii de ce, suflet candid, vreau, din suflet, să ţi se îndeplinească acea dorinţă a ta; acel vis al tău de revedere.
        Şi îţi mulţumesc încă o dată.

  5. Came.. Cand ti-am trimis acel mesaj.. aveam doua ferestre. Ascultam melodia aceasta.. si am inceput sa-ti scriu..
    Ieri cand am primit mesajul de la tine.. sufletul m-a fost inundat de o emotie puternica.. de aceea nu ti-am raspuns.. iti multumesc pentru tot..
    Si ma gandeam ieri.. Unde-mi sunt visurile de altadata? De ce nu-mi doresc sa le readuc in mine.. in sufletul meu..?
    Ma bucur ca am putut sa te fac sa zambestisi sper sa reusesc sa pot sa fac acelasi lucru si cu ea.

  6. Stiu.. mi-ai spus asta cand ti-am trimis finalul.. Daca m-as gandi la perioada cand ea era acolo.. as spune DA! Nu va uita niciodata… dar eram obisnuita sa-i vad orice reactie la tot ce faceam.. spuneam.. acum.. nu mai pot insa..

  7. „Distanţele pot fi străbătute; nu’s piedici. Doar cele dintre oameni sunt prăpăstii; îndepărtările unora de alţii…înstrăinările…Devin locurile în care nu ne mai putem întoarce niciodată, uneori. Nu mai vrem. Le-am smuls acelora rădăcinile din suflet.”

    Cuvintele tale sunt ecou.

    • Se mai spune că Dumnezeu călăuzeşte paşii celor ce se caută aşa încât să se poate găsi.
      Îţi mulţumesc pentru gând…Spusesei odată că vei reveni pe tărâmul poveştilor mele; mă bucur că ai făcut-o.

  8. Draga mea,

    Am citit povestea fara filtrul femeii-geloase („prietenii stiu de ce”) si mi-a placut metamorfoza arboricola propusa.
    Din pacate,unii oameni mai sunt si boscheti sau arbusti salbatici pe care te chinui sa-i starpesti ,dar ei se incapataneaza cu o vitalitate agresiva sa creasca oriunde.
    Din durere uneori, nici nu are ce sa rezulte.Cu cat sunt mai ramificati cu atat ranesc mai usor.
    A fost o vreme cand credeam ca toti oamenii sunt verticali asemeni unor copaci falnici de sequoia.Dar intre a „crede” si a „realiza” acum este o mare prapastie.

    „Jad smarald verde” te-ai mulat pe sulfetul meu.Ma gandesc la natura primavara,marea la Gura Portitei,Delta in prag de august,ionii de crom și vanadiu,colierul din sticla de Murano,tapetul din camera lui,ochii mei cand ma indragostesc.

    • Draga mea
      În afară de faptul că iubesc structura verticală pe care ne înălţăm coloana devenirii, îmi place să cred că oamenii sunt ca esenţa lemnului de tek…aceea din care e făcută scena vieţii.
      Frumos cred că e pe la tine, pe acolo, prin suflet…nelinişti de jad (iar prietenii care ştiu…şi iar şi de ce…). Ştiu cum privesc ochii unei femei îndrăgostite cănd îi răsar stele din vârful degetelor iar ochii îi scapără de febră.
      Voi zâmbi mereu când îmi voi aminti cu drag de tine…şi de o anume zi.

  9. Suntem copaci…Şi înflorim în primăvara sufletului nostru…Spre a muri într-o toamnă târzie…arămie.
    Dar ţin speranţa unei veşnicii în palme,cea a sufletului…şi cred în ea,şi-aş crede…şi himeră de mi-ar fi.Am învăţat,înşă,că dincolo de cerul încărcat cu plumb,undeva răsare soarele.
    Îţi dăruiesc un zâmbet a îndăgostită!E singurul pe care-l mai posed…

  10. ”6 decembrie.

    Mulţumesc acelora de lângă mine pentru că există… datorită cărora viaţa mea nu are nevoie de podoabe; îi are pe ei!”

    E 6 decembrie și ninge aici la tine… ca-n basme… peste aceste întinderi de povești.
    La mulți ani, șoaptă de iarnă care ești și copac într-un fel.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s