Ea, fiinţa sihastră

Motto: Deşi dintotdeauna am simţit-o acolo, undeva în mine  şi o auzeam dar nu ştiam să o văd,nu o înţelegeam de ce este acolo şi  nici pentru ce deoarece nu-i dezlegam înţelesul, era încâlcit fir, e pentru întâia dată când am desluşit-o.

Acum ştiu. Ea aşteaptă.

Cine se ascunde sub chipul aparenţelor înşelătoare? Amăgirea; a ademeni prin trupul cuvintelor a înspăimântător de înfiorătoare răscolitoare atingeri întru pătrunderea în adâncul fiinţei tale a unui vremelnic călător, şoaptă rătăcitoare şi păgână, cuvinte ce se vor dovedi într-un preatârziu, deja fiindu-le captivă, atât de deşarte, fiind sălaş de minciuni, seducţie a contur himeric al unei năluci de iubire a iluzie într-o aventură a hazardului în care vei păşi pe drum rătăcitor a ţie însuţi şi poate cărare a pierzanie îţi va fi de nu vei mai şti a recunoaşte glasul stins al regăsirii când va încerca să te strige a înapoi înspre tine însuţi şi nu spre încotro-ul tărâmului  pe care se află ruine ale gândurilor din castele de nisip şi vânt, sălaş înlăuntrul unei fiinţe zbuciumate de gânduri pribege de sihăstrie necuprinsă de ţărmuri.

Iubirea-i ademenitoare mreajă, e un joc amăgitor, e o iluzie, iluzia vrăjită în care pe el îl vezi doar prin ochii tăi mari privind a îndrăgostire cu pupilele dilatate a halucinantă fascinaţie, a nevoii dragostei de el, a am nevoie de tine pentru că te iubesc, iubirea e o fantezie în care el este acel diferit de ceilalţi muritori, iubirea lui fiind cea pe care o aşteptai de o viaţă ca să te scoată din sihăstria dinlăuntrul fiinţei tale, miracolul întâmplării ce îţi va fi şi minunea ce fi-i-vei în taina închisă în el  a cutreierării pământului pentru a te întâlni doar pe tine, iubirea este înveşmântată a acoperământ de văl, dar chiar de-i o învăluire, nu o dezvălui, lasă-i amăgirea, lasă-te sedus de vraja ei. E magie.

Într-un ciudat fel, simt că aştept ca acel să ştie unde să mă caute şi cum să mă găsească, cel al cărui ţărm sunt, şi care până atunci a trăit într-un vălmăşag de întortocheri de răsucite rătăciri, orbecâind şi bâjbâind în căutări a chipuri cu degetele care nu i se înfiorau, zvâcnind, la atingeri, pentru că amprentele ce purtau erau ale mele, doar că el nu o ştia încă, în memoria lor eram eu, din alte vremuri, întipărită într-un timp în care mă va auzi crescând în el a rădăcină…

…o aşteptare cu înfăţişare ciudată a umbră mesianică la capătul căreia pasul i-l voi auzi celui ce a fost lăsat pe acest pământ doar pentru mine, şi doar pentru el fi-i-voi născută chip şi asemănare; jumătatea negăsită vreodată în căutarea căreia porni-va ca într-o sarabandă nebunească a desluşirii de sieşi, căci trebuie a te descâlci fir pentru a şti cum să te poţi lega de altul cu nod într-un firesc atât de simplu în aparenţă, sacră sfântă aparenţă, simplitatea..

Şi voi fi nodul lui, al aceluia, atât de simplu; o amăgire…Poate se va amăgi că putea-mă-va înnoda atât de firesc şi de neanevoios, ca mă să desluşească fir şi cutreierând să mă poată străbate îl pot pierde a rătăcire în neştire în întortocherile ascunse ale umbrelor, dar îi voi fi nod făcut cu fir roşu; pavăză a deochi de ochi vrăjmaşi şi peiziş privind înspre e, iar cu mine purtată la încheietura mâini lui stângi îi voi fi sufletului său scut de dezlănţuite stihii ale întunecimilor, şi în mine îşi va afla sălaşul, şi poate îi voi fi amăgire, şi poate amăgire fi-mi-va, dar magie va fi mai presus de înţelesuri, iar de va fi să nu mai poată trăi mai apoi făr’ de mine, o va face fără de îndoială şi putinţă de tăgadă, va supravieţui iubirii mele.

Dar nu va putea trăi însă fără a mă putea afla.

Pentru că sunt fiinţa sihastră de la capătul drumului său, când va ajunge la mine va începe să  simtă cum îmi cresc rădăcini în el a copac şi nimeni, niciodată, nu mi le va putea smulge, a sfârşi de a mai fi beteag, pentru că îl voi întregi, îi voi fi urmă, căci fi-îi-voi drum, şi niciodată rătăcire.

În timp ce aşteaptă pe un ţărm mult prea îndepărtat, fiinţa sihastră din tăcerile mele aude uneori în suflet cum încep spinii să crească şi în mărăcinişuri pare a-l fi sfâşiat, în timp ce odată, într-o noapte, fugise înspăimântată din calea unui gând rătăcitor ce pe acolo îşi pierduse paşii.

Într-un straniu fel, când iubeşti, el îşi află sălaşul în tine, şi te cutreieră, şi te străbate şi atunci când l-ai dezrădăcinat din tine, te bântuie  şi te colindă a nălucă, pentru că într-atât a pătruns în tine, ţi-a pătruns în adâncuri,  încât acum, înlăuntrul tău fiind, eşti locuit în cel mai sacru lăcaş.

Acel al fiinţei tale.

Anunțuri

14 gânduri despre &8222;Ea, fiinţa sihastră&8221;

  1. Iti citeam cuvintele si imi tot aparea in minte o imagine… o umbra imbracata in matasuri abia pasind peste varfurile dunelor unui desert atat de intins incat nici timpul nu se incumeta sa il traverseze. Si de undeva pe urmele ei un nebun cu o harta.

    Imi place iubirea ta cautare 🙂

    • Prietene, mi-ai smuls un zâmbet. Parcă l-am avut pe acel nebun de mine, în faţa ochilor, pentru o clipită, umblând cu harta în mână să îşi afle nordul care îi sunt. Şi pentru că are gândul meu în el, va ştii să găsească drumul înspre mine.
      Nu-ţi struneşti imaginaţia, pare-mi-se…aleargă slobodă, freamăt în cuvinte.
      Ai simţit vreodată că cineva, undeva, este doar pentru tine? Ţi-o doreşti; îţi va fi!

  2. ” Va sfârşi de a mai fi beteag; pentru că îl voi întregi; îi voi fi urmă, căci fi-îi-voi drum; şi niciodată rătăcire.” Ce frumos spui…

    Si eu imi doresc aceasta sa-l reintregesc si sa ma reintregeasca pentru ca fara EL ma simt incompleta… si nu vreau sa ratacesc prin intortocheatul si abruptul labirint al vietii asa… sihastra.

    O seara minunata iti doresc Camelia 🙂

    • În faţa ei era marea; lăsase în urmă pădurile…ştia că sunt întunecate şi adânci şi putea-se-va pierde în rătăciri…şi mai ştia că îşi făcuse sieşi, demult, o promisiune şi şi-o ţinuse o vreme. Şi ceva după aceea. Şi mai ştia că invulnerabili suntem doar o singură dată în viaţă…întâia dată; apoi începem să trăim urmele din noi…începem să ne înrădăcinăm în alţii dar nu îndeajuns încât să nu fim smulşi.

      Zâmbea când îşi amintea cât de tare se împotrivise unei ierni. De atunci îşi zisese că niciodată nu se va mai îndrăgosti iarna, ci doar în celelalte anotimpuri…şi aşa se şi întâmplase.

      Iubise înspre toamnă şi tot înspre toamnă murise…ştiuse mai târziu că de iubit iubim doar o dată în viaţă…

      Povestea aceasta ai citit-o la vremea ei, cred, draga mea…

      De fiecare dată când iubim este singura dată când am iubit vreodată… tu eşti pentru el ca cea dintâi femeie…el îţi este întâiul bărbat, într-o dragoste unică şi irepetabilă; chipul iubirii mele.
      Vreau să mi se întâmple într-o iarnă zăpada cu ochi de culoarea speranţei… Vreau să mi se întâmple iubirea, dar mă tem. Pentru că pentru mine este ceva sacru.

  3. Te insingurezi, pentru ca te privezi de ceea ce e al tau, taramul minunat al povestirii, printesa.
    Se cuvine minunatei tesatoare a cuvintelor,locul harazit din inceputuri, intre povestasi.
    Are drumul lui cel ce tese flacari si senin in cuvinte, noua ne ramane a contempla.
    Uneori maraim, dar pe furis si fara rautate.

    • Eu sunt ţărmul lui, al aceluia ce va veni. Pentru că sunt suflete ce se caută, deşi multe întâmplări le pot fi potrivnice. Dar le este menit să se întâlnescă. Odată.
      E multă sfâşiere în povestea sufletelor pereche, pentru că e chin şi suferinţă până ajung să se atingă, dar mai niciodată nu sfârşesc prin a rămâne împreună.

      Ştiu ce vrei să spui.
      Îţi mulţumesc pentru gânduri!

    • PS
      Sihăstria ca solitudine.
      „Ştiu că fiinţa însingurată din mine alesese sihăstria în îndepărtarea de celelalte suflete pentru că ştia că atingerea acestora îi poate fi urmă în gândurile ei, iar unii i-ar fi putut fi chipuri înşelătoare a amăgire…alţii i-ar fi înălţat dorinţele şi le-ar fi pus cunună albă…Şi mai ştia că trebuie să fie făr’ de nimeni deoarece cunoştea secretul oamenilor; cei ce nu văzuseră niciodată şi nu trăiseră atingerea desăvârşirii vor cuvânta a neostoit dor şi vor desena forma şi conturul în curcubeu; cei ce nu o vor fi văzut niciodată vor povesti despre cum ar fi fost în închipuirea lor.Cei ce îi văzuseră lumina albă şi o pătrunseseră dezlegând taina, nu se mai întorseseră niciodată printre muritori; nu se mai regăseau şi nu se mai potriveau urmei ce îşi fuseseră odată…

      … iar făptura simţea în ea o vibraţie şi ştia că vine din adâncul ei; era glasul acelei lumini a răsucitoarei forme perfecte a spiralării…

      …şi învăţase să se ferească de umbrele întunericului, pentru că pe drumul care îşi era simţea din ce parte o pândesc pâclele negre ale fantomaticelor învăluiri şi îşi purta tot timpul cu ea, în pumnul strâns, pietricelele recunoaşterii şi ale regăsirii; şi atunci când vânturi potrivnice se iscau, se adăpostea lângă stâlpul pe care şi-l sculptase a columnă din vis de opal, aşa încât nu o puteau dărâma…îl clădise din granit dur pe piedestal de hematit…minereu greu purtând închisă în el puterea şi forţa pământului.

      Ştia cine este atât cât îşi devenise cunoaştere până acum, şi cât poate…cât îşi poate fi sieşi…atât şi altora; rezistase multor samavolnicii…se clătinase, dar nu se dezrădăcinase…şi fără de ură de urme, doar cu înverşunarea de sine de a se ţine cu putere şi credinţă în ea cu mâinile de trupul plăpând al trudei care îşi era sieşi, îşi încleşta gândurile”…

      PS
      Caută mai adânc tâlcul atunci când rosteşti; toate poveştile mele au o legătură şi curg una în alta.
      Sunt drum înspre devenirea fiinţei şi mi-s trudă. Truda, devenirea făpturii.
      Precum spuneam, totul este legat!

  4. ce este iluzia???
    cred ca… oricare din noi, putem sa traim fara celalat… frumusetea insa o gasesc tocmai in alegerea pe care o facem, sa traim impreuna…
    sigur… il vedem pe cel iubit doar prin ochii nostri… ca de altfel tot asa este si cu cel neiubit…

  5. Deosebită fata asta…
    Trăieşte tainic în suflet spre a fi descoperire a iubire,cuiva.
    O văd ca pe-o fecioară despletită…cu părul drept,ca drumul pe care calcă…înveşmântată într-o cămaşă albă,cu mâneci largi sub care se ascund mâinile ei delicate,palide,micuţe.Păşeşte agale.Ea nu se grăbeşte.Ea aşteaptă,în taină.Priveşte visătoare cum picioruşele ei calcă unul în faţa celuilat.Şi se gândeşte…şi se simte.Îşi făureşte un El,din resturi de năluci ce i-au fost date să întâlnească în cale.Nu-i poate da chip…nu se poate dezvălui până ce nu-l va fi întâlnit pe el,nu umbra lui lăsată dinadins pe pământ…
    Nu îi e hărăzit…se întâmplă doar ca să le fie drumurile intersectate.Şi pornesc un dans în cumpăna căilor…căutând fiecare să o urmeze pe a lui.Dar se descoperă.
    Într-un colţ al gurii ei,el îşi găseşte umbra…mică,sleită de viaţă.Şi ea i se dezveleşte…
    În ochii ei mari,păstraţi neprihăniţi de genele lungi şi dese ca nişte păduri întunecate…şi nu se ştie prin ce miracol lumina reuşea să îi pătrundă.
    În obraji i se odihnea primul fior al iubirii.
    Nu ştiu cât durase dansul…Puţin sau mult,ei se aflară.
    Apoi,fiecare purcese pe un drum.Buimăcită,fata luă calea lui,cea pe care el venise, şi se însoţi de umbra-i.
    În drumul lui spre înainte,ea ştia că veci înapoi nu se va mai uita…şi înapoia lui,era ea.
    Le-o fi fost dată aflarea,descoperirea unuia de celălalt.Şi atât.Că nu fuseseră predestinaţi.
    În lumea lor,sufletele-pereche…sunt doar un mit.

      • Cum să nu, Lavinia, cu tot dragul. Şi nu uita, sufletele pereche nu sunt o închipuire, ci căutare de-a-lungul a mai multor vieţi, poate…multora nu le este dat însă să rămână împreună; dar este o binecuvântare de a le fi fost dat să se întâlnescă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s