Pentru cei care visează întâmplări, câteodată trăindu-le în vag când exaltat, când dureros, nişte rânduri într-o scrisoare, Moş Crăciun

Motto: Când te împiedici în umbre clătinătoare, privind în urmelele lor începute şi sfârşite, când din viaţa ta cade câteodată ceva din tine,  când ceva din tine lasă, ceva din tine aşteaptă, ceva din tine uită, ceva din tine doar pare, ceva din tine tace, ceva din tine se încleştează, ceva din tine doarme, ceva din tine se întoarce, ceva din tine pleacă, ceva din tine se înnourează, ceva din tine nopteşte se furişează cu paşi de întuneric, depărtând, ceva din tine se ascunde, ceva din tine se sfârşeşte, nişte senzaţii mai mereu sunt expulzate, altora le e uitată chemarea pe numele lor adevărat, ceva din tine se usucă într-un colţ de colete cu lacrimi, acolo unde îşi depozitează cuprinsul unor ascunsuri din clipele fără anotimpuri, ceva din tine mâzgăleşte cu cărbune în subsolurile onirice cu numărul pereţilor infinit, spune-ţi că trebuie să ieşi din acel timp cu clipe sfărâmate, verdictele fiindu-ţi trebuitor să cadă, şi asta fără cruţare.

Nu’i nicio taină că am fost cândva acolo.

 

Drag Moş Crăciun,

E cea de-a patra scrisoare pe care nu ţi-o voi trimite vreodată, aşa cum s-a întâmplat şi cu celelalte trei din ultimii ani, dar tu ştii că nu mai port în mine de ceva vreme acea melancolie a semnelor de întrebare care făcuseră din mine o ademenire sub tensiunea unor trăiri stând la mijloc de drum cu sensibilitatea încordată, unele răspunsuri fiind cele ale îndoielii, cele pe care le-am curmat, altele fiind ale aporiei, nelăsând să rămână decât o dorinţă din care mi-am făcut crez, aşa că acum, în iarna mea, la vârsta iubirii, merg de mână cu ea şi realitatea ei, mi-o citesc senzual în literele care îi formează cuvântul…

…doar că de data asta, Moş Crăciun, acum când îţi scriu, spunându-mi că toate sufletele de pe pământul ăsta seamănă întrucâtva în durere şi în bucurie,  gândurile mele sunt înspre destinul clipelor întâmplărilor unor fiinţe născute sub semnul visării, ale unor copii întârziaţi, deşi niciunul dintre noi nu se poate dezbăra câteodată de copilărie mai cu seamă în timpul ăsta magic care aude cu ochi pe care nu îi poţi vedea…

…destin al unor clipe care le-a fost câteodată  mai mult iluzoriu şi interogativ decât sigur…

…clipe ale unor fiinţe care cândva au fost aşteptare, însă au întâlnit nimic la capătul ei, deşi au crezut că da….

…au simţit că ar fi fost să fie…

…nu au avut îndoieli care să le fi minat răspunsurile, doar că alta le-a fost întâmplarea în lumea trăită şi nu în cea gândită, cea în care niciunui vis nu i se ascundeau, niciunuia cuminţi, niciunuia precauţi, de trupul fiecărui vis lăsându-se înghiţiţi cu ardoare carnală, pentru că visătoria curgea prin sângele lor…

… ai acelora care deşi par împietriţi pe dinăuntru sunt convulsii, mişcări neliniştitoare, acei care care când e să îşi întoarcă amintirile  din drumul lor şi  încep să îşi strângă împrăştiatele monologări de sub tălpi de gând  în ei gândul imaginaţiei începe să ningă deşi prin crengi poate e încă muzică de primăvară, de vară or’ de toamnă şi iarna încă nevenită ca să le întrerupă acordurile, dar în ei deja ninge, şi ninge ca într-o fericire pierdută în visare…

…şi în mijlocul ei sufletul lor stă ca într-o undă stătătoare şi de jur împrejurul lui sunt răsfirate cuvintele pe care unor visuri şi le-au spus timpuriu, prea timpuriu, şi pe acelea care şi-au purtat ratările, pe care nu şi le-au recunoscut şi care au continuat în ei pe pagini de gânduri care nu le slujeau nici lor nici altora, doar că ei cu superbie  erau în ele fără a li se ascunde, ignorându-le persistenţa deşi haloul lor le apăsau fiecare simţ…

…şi se livrau astfel singuri unui destin oferit convulsiilor şi nu aveau puterea să nu o spună când vrajba iernii lor răcnea, în ei făcând orizont doar acele gânduri care îi tăiau diametral în fiecare mărturisire a minunii unei desăvârşiri care începuse să unească un lucru şi două suflete în invocări de viitor în care ţintuiau nevăzutul şi neauzitul furându-le cât mai multe dintre plăsmuiri în cuvintele culegătoare de fantezii  de-o extravaganţă onirică…

…aşezând, din tentaţie în tentaţie, în ei cuvinte netrăite din osârdia gândurilor de a le aşterne în lumea lor locuită de ei şi de alţii pentru a-şi fi cândva cu putere vizionară locuri precise când le vor fi căutat să le întâlnească în visare interminabilă în dorinţa crescută din aproape în aproape, coaptă în durate sufleteşti şi în timp, ca fructele, neobosită…

…căci toate obosesc, numai aventura nu…

…cuvinte netrăite aplecate pe scara coborâtoare la intersectarea începutului cu sfârşitul peste marginea clipelor amare privind în abisul cărnii sufletului unde se răzvrăteau lor înşişi, scoţând de acolo, ocolind prisosurile şi întrebările pe care le culcau noaptea nedezbrăcate, umbrele mişcătoare a tot ce ascunseseră în timpul în care unele gânduri nu avuseseră niciun temei, atunci când începuseră să îşi piardă pluralul, când începuseră să se rostogolească pe treptele care îşi veştejiseră orice urmă de iluzie, cu vântul iernii în oase căzuţi în plâns, ei, în tăcerea de gheaţă, orice însemnând mistuire, punând când se topeau unele închipuiri, altele, existenţa lor neripostând, nescrâşnind…

…pentru că undeva, într-un întâmplat presupus încă netrăit, aşteptarea nu era prea inutilă ca să nu fie şi clară…

…cea înspre care zilele curgeau, cele care aveau să vină dinspre cele destrămate, cele strivite, cele amputate, urcând spre soare, spre răsăritul din lucruri, chemând orizonturi, liniştind friguri, întorcând apusuri…

…iar atunci când le simţeau pe toate în ei mutilate în nimic din toate acestea întâmplat, în nimic din toate cele dinainte, începeau să îşi facă din restul care le mai rămăsese o lume fantastică unde încă îi mai aveau pe alţii nu mai ştiau ce să spună despre ei şi nu vroiau să facă din neîntâmplat ficţiune  în lumea lor gândită,  lume  pe care parcă ar fi trăit-o cu un acut simţ tragic şi tragicul astfel ar fi devenit inevitabil…

…şi atunci îi năpădeau nişte întrebări ca buruienile, se întorceau în ei şi încercau să îşi afle unde le mai sunt romanticele concentrări de cândva, de unde dezarticulările de acum, în vremea reflecţiilor lor atât de lucide, acea atât de blestemată luciditate…

…de unde abandonul în resemnare, de ce oricâte visuri ca într-o litanie ar mai fi  încercat le simţeau ca alungându-se unele pe altele din pribeagii pedinăuntrului ce îşi erau, ai unui nomadism nesfârşit, din orbii neliniştiţi ce-şi erau şi care ţi-ar fi putut vorbi ore în şir cu tot dramatismul despre cecitate şi despre adevăruri veşnice…

…acelea despre care ţi-ar fi povestit ca pe un cu totul firesc aidoma unor nebuni liniştiţi şi nu precum fiinţele cuminţi pe dinăuntru învolburaţi de nebunie şi spaimă că în lumea lor cu două începuturi simţeau cum clipele unor lucruri începeau să moară între nimicul care le lega…

…pentru că nu le izbutise să înveţe ceea ce părea greu de învăţat despre ele…

…iar atunci când greul  avuturilor de orizonturi  ale lor se întâlnise cu greul celorlaţilor de cealaltă parte a lor, cei care le erau împreunarea sufletească, ştiau că seamănă în adâncurile lor, deşi de profunzimi diferite, doar că atunci când nu se spun unul altuia, fiecare vorbeşte singur, şi nimeni din cel al tău nu îl aude pe cel dintr-al celuilalt şi asta e trist, sau de aceea, cu atât mai mult…

…până la un punct în care unul dintre ele iese scăzut sau umbrit de celălalt şi deşi încearcă să îşi facă apropieri niciunul nu răspunde…

…doar timpul care atunci se scufundă brusc în trecut, dar înainte de a asta are nişte viziuni, formele lui de experienţă legate de ei când îşi deschideau accesul la existenţele unor clipe inventate şi ei şi ceilalţii lor, imperiile împreunate transcendente pe care simţeau cumva că nu le vor cuceri prea curând niciunul dintre ei pentru că misterul lor se afla închis dincolo de aparenţe pe care nu şi le despuiau de orice mijloc de figuraţie deşi ar fi putut-o face atât de uşor…

…iar asta făcea din ei din cele două suflete care erau unul altuia precum un cuvânt visat, cuvânt de la începutul lumilor fiecăruia, doi halucinanţi, doi  panoramici adunânând înăuntrul lor ca pe un un ecran, imagini, secvenţe care niciodată nu se vor întâmpla într-un spaţiu fără spaţiu, într-un timp fără timp, în inexistenţa existenţei în care ce ar fi lăsat în urmă neîmplinit şi sedimentat nu  ar fi corespuns deşi ar fi avut o primă definiţie…

…acea particulară atât de greu de respins…

…dar nesatisfăcătoare semnalmentelor niciunuia dintre orizonturile reale care s-ar întâlni în ei ca într-un labirint perfect al rătăcirii eterne câtă vreme realitatea lor nu îşi va fi depăşit condiţia de incitator al fanteziei, posesiune nesigură înstăpânind efemerul, câtă vreme greul avuturilor  fiecăruia de orizonturi, tăieturi care nu ar putea plămădi o durată întreagă, continua să fie şi să rămână din sfera imaginarului, dându-i ocol, al unuia sau, dimpotrivă, al celuilalt, fiecare în lumea lui visată, nu trăită…

…şi atunci se întrebau dacă nu a venit vremea să îşi despartă lumile astea două ca şi cum ar despărţi nişte ape de lumină şi de întuneric…

… să îşi poată decanta visurile după sensibilităţile potrivite cu închipuirile fanteziilor lor sau să o strunească şi să pună imaginaţia să rabde pentru că era o posesiune efemeră şi iluzorie, şi să încheie fără să înceapă…

…ştiind că oricare început are în el deja sfârşitul, şi fiind aşa, povestea lor ar fi devenit una fără murire atâta timp cât ţineau tăinuit ceea ce ar fi putut  fi ameninţat cu semnificaţii ale unor cuvinte pline de înţeles, acelea care dacă au rămas la ei nu a fost din întâmplare, aşa cum dealtfel nici nu au venit, doar că pe multe dintre ele le-ar fi  învelit în zâmbet nici trist şi nici amar, semn al lucidităţii cu priviri adânci şi tăietoare, cumva imunizaţi într-o tristeţe…

…şi atunci cele pe care nu le treceau în contul hazardului le topeau în contururi vagi caracterele lor iluzorii, chipul lor rămânând atunci doar din transparenţe şi din fineţe, cu faţa purtând paloarea unor nostalgii de visuri pe care încă le mai purtau pe braţele subţiri, visuri care poate aveau o istorie misterioasă, dar neconsumată, o istorie romanţioasă a unor anotimpuri în care erau o mulţime de cuvinte mari, de cuvinte grele, de cuvinte intimidante pe care nici măcar cu sfială nu îndrăzneau să şi le dea la iveală…

…însă de întrebat se întrebaseră ce o să se întâmple cu ele mai departe, dacă s-ar fi întâmplat să, iar asta fără teama de a fi sentimentali, trecându-le aşa prin câteva suferinţe, şi doar câtorva cărora le opriseră paşii spunându-şi în gând despre finaluri şi priviri care mângâie umbrele cu nobleţi singuratice în încheieri semnificative…

…pentru că erau acei paşi care i-ar fi simţi mai mereu ca ieşind în întâmpinarea sfârşitului…

…deoarece altfel ar fi însemnat să cheme ceea ce purtau, iar ceea ce purtau trăia şi îi trăia însă nu era decât în visare, ori de unul singur nu poţi visa atunci când casa visului tău nu e un cuvânt gândit şi de celălalt, căruia, dacă nu are una, simţi că eşti acel care i-o va clădi mai întâi în vis şi apoi în realitatea visată, zidind în căutări pentru a le afla…

…şi atunci le vorbeau visurilor în tăcere, neascunzându-le niciun cuvânt, niciunuia punându-i inserţii atunci când şi le-ar fi răsfirat în ei ca pe  nişte plete ale visătoriilor, pentru că erau dintre acele fiinţe care poate mai degrabă ar despodobi pentru că aşa le-ar prescrie ordinea gramaticală a limbii lor sufleteşti, cea pe care simt câteodată că au uitat-o de când nu au mai vorbit-o aşezaţi la margine de anotimpuri fără clipe sau cu clipe oarbe, pe ei şi pe cei jupuiţi de pe inimile lor care îi lăsaseră îmbrăcaţi în răni despărţindu-i contexte sintactice făcute cândva să fie ascultate…

…doar că ceea ce ar fi trebuit să fie ascultat fusese azvârlit şi nici măcar răzgânditor într-un loc în care niciunul nu mai încăpea, pentru că asta ar fi însemnat să adoarmă fără vise, fără visuri…

…iar când acelui timp îi era întâmplatul, tot ce le rămăsese, himeric, de făcut, era să inverseze cuvintele de celălalt cu efecte evocative, să le rostească de-a-ndoaselea după panouri culisante, aducându-şi aminte când îi erau celuilalt abia la prima literă, când le era ca o largă respiraţie narativă în ei, povestindu-şi acum doar lor înşişi întrebător despre dacă, în loc să le pună pe toate pe foc…

…şi asta preschimba gândul într-un colportor destoinic şi le nuanţa stările sufleteşti cărora le treceau vămile până la cel care le era chematul însă nu şi chemarea…

…însă celuilalt li se spuneau  doar în contrastul cuvintelor când luptau în ei cu departele în ei imensificând nişte înţelesuri  cărora li se întrebau iar  ceea ce ar fi trebuit să fie afirmaţii nu făceau altceva decât să conchidă negativ, să li se pară că încep să trucheze nişte adevăruri, să şi le deghizeze, iar asta nu ar fi însemnat decât nişte drame de la începutul lor…

…iar dacă i-ai întreba despre toate astea, Moş Crăciun, nu ştiu dacă nu ţi-ar răspunde aprins şi metaforic, pentru că altfel ar tăcea…

…luptând mai departe în gândurile lor cu dragostea şi cu erezia…

…în sensibilitatea lor tresăritoare nişte lucruri continuând să îi atragă hipnotic…

…aşa că tot ce te rog, Moş Crăciun, este să le aduci întâmplări în care să îşi fie, în care să curgă neîntrerupt…

…să le sfărâmi una câte una toate spaimele, să nu îşi mai caţere pe umeri prea fragili suferinţele, pentru că asta nu i-ar putea doar încovoia ci chiar prăbuşi, să poată auzi mereu ceea ce trebuie ascultat, orice în ei să germineze doar atunci când vor trăi încrederea în acel ceva magic care poartă un nume, pentru că fără încredere nu se naşte nimic…

…să nu şovăie, chiar dacă li s-ar întâmpla într-o respiraţie să se poticnească, înaintea niciunui pas de vis care vine înspre ei cu flacără de drum aprinsă fie şi dacă li s-ar toci oasele sufletului lor pentru că atunci e din clar şi nu din smuls de tălpi…

…să îşi spună că e vis doar acela pe care nu îl vor înceta oricât li s-ar părea că uneori îl întorc şi nu îl mai recunosc şi li se pare că e din sunete uscate şi fără de ochi privitori sau căruia îi aud doar ecourile surdinizate şi simt că nici măcar după un ceremonial al sfielii nu li s-ar mai înfăţişa, închizându-li-se ca într-o taină…

…doar că la urma urmei asta şi este visul iscat din taina tainelor care e dragostea, o taină care aşteptă dezlegarea într-o lumea a fiecăruia doar de el ştiută, lume în care fiecare gând dă unul într-altul, desfăcându-se, unele asemănătoare cu ale celuilalt, altele deosebitoare, lume în al cărei adevăr crezi, fie ea una gândită şi încă nu trăită, pentru că tu, Moş Crăciun, tu ştii mai bine ca oricine că în noi e dinainte…

…totul.

Publicitate

Treceri din anotimpuri ofilite ale tainicelor clipe şoptitoare la urechea ferestrelor nedeschise, când frunzele cad în cerul sufletului şi visătorii îşi amintesc de dorul unui altfel iar vocativul are spaţii privilegiate în care însă şi imperativele se aglomerează, unele în zadar

Motto: Sunt clipe câteodată care îţi  refuză utopia unor locuri imposibil de împlinit şi totodată de abandonat, ca şi cum un început de lume consună cu sfârşitul ei, făcându-te să îţi alungi din închipuire tot ceea ce ascunzi pe după perdeluiri, vânându-ţi credulităţile, răsăriri care ţi s-ar părea că se întâmplă, văzând ceea ce nu ar fi, şi pe care nu le-ai puteai descuia pentru că nu ai avea cheile potrivite, iar în vârşa lor ai fi putut intra lesne, însă că de ieşit ţi s-ar întâmpla anevoios sau chiar deloc, doar că acele locuri sunt după cum le visezi şi le crezi, iar asta face din ele lumea de care te prinzi cu sufletul, chiar dacă adesea suspendat în starea de graţie a echivocului.

Şi fără a le mai spune un cuvânt ai închis uşa unor lucruri pentru că mai departe printre prăpăstii ar fi fost mai trist, mai rătăcitor, mai ascuns şi înainte şi înapoi şi oriunde şi sfredelitor lent sufletului şi aventura de ele ţi-ar fi fost pedepsitoare oricât ai fi fost tu de inventivă fiinţă în întrupare de scene, dar mersul ştiai că trebuia oprit la mai puţin…

…şi de atunci ai făcut în aşa fel încât să le alegi locul cu prudenţă, locul lor, al prăpăstiilor, în care ai fi căzut cu strigătul fiinţei din vocativ, prăpăstii cărora niciodată nu trebuie să le tăgăduieşti aprioric atât profunzimea cât şi sensul, amintindu-ţi despre faptul că a fost o vreme când te chinuiai să povesteşti nu despre nişte lucruri întâmplate cu adevărat, ci putând să se întâmple dar cineva din tine nu te asculta, nu credea în marginile lor deşi erau nişte lucruri atât de simple, cineva din tine  încerca indrituirea  explicaţiilor pentru ele pe cantităţi, împărţind, interpretând şi sfârşind, ca o concluzie, asemenea unui creier devastat iar tu ajungeai să crezi că îţi trebuia o nouă respiraţie pentru ce injectasei cândva cu seringile ficţiunii când alergai după himere…

…pentru că acelor lucruri care s-ar fi putut întâmpla tu le vânturai nisipul anapoda măgulind simplificările în formă închisă, în formă deschisă…

…iluzionându-te asupra lor, nepăstrând distanţa faţă de ele, analizându-le pe orizontal, sondându-le profunzimea, închipuindu-ţi-le ca pe un teatru al enigmei rezolvate, neştiind că forma lor deschisă de pe marginile mele menţinea enigma, şi ceva urma să se întâmple mereu şi să îţi răstoarne toată perspectiva şi să devii chiar tu himera pe care altcineva sau altceva credeai că o întruchipează…

…şi asta nu mai era, deşi neîntâmplat, neverosimil, ci atât de adevărat, dar nu neapărat şi necesar…

…aşa că ai ştiut că trebuie să părăseşti acea realitate ideală pe care fantezia o zămislea…

…şi erai în toate acele gânduri într-o perpetuă macerare, ducându-te şi venind fără să pleci, fără să stai, trecând dintr-unele într-altele, fiind în ele ca şi cum nu mai locuiai nicăieri, ci doar în copacii din dedesubt în care firea ta tremurătoare se clătina prin crengi cu plete de vânt, un vânt căruia îi era greu să spună trecutul sau viitorul…

…pentru că fie ar fi trebuit să mintă, fie să tacă…

…aşa că îţi încatenai singurătate unor cuvinte în cafenii tăceri când nu te puteai despărţi de ele fie pentru că poate erau în necontenită fierbere, crescută cu fiecare clocot în tine când te gândeai că nu ţi se vor înţelege până în adâncime, acolo unde ardeai cu pumnul încleştat, în el ţinând întâmplări pe care nu voiai să le laşi să întâlnească sufletul celuilalt în frământări sau cărora le găseai lipsa de rost ştiind că e nevoie de o sinceritate totală iar tu încă mai hălăduiai pe străzile monologurilor tale, încă îţi mai plimbai gândurile altora în tine ca pe un epic trucat…

…încă te străduiai să desluşeşti siluetele literelor care ar nedumeri sau dezamăgi trecând prin tine toate timpurile interpretărilor, extindere indefinită abolind realul în perspectiva unei semnificaţii a tăcerii deşi ascultai magia sunetelor în tine, a tuturor acelor cuvinte care privilegiau conţinutul pe care îl ţineai în tine învăluitor, ocrotitor, chiar dacă tu mergeai în cârji ca să îţi poţi ţine echilibrul printre atâtea dacă împotmolitoare, şi cu fiecare pas îţi mai lepădai câte un cuvânt dincolo de catenele nespusului căutând să găseşti altceva, acolo căzând şi regretul vlăguit de senzaţii, sleit din gânduri de atâta ascuns nedezbrăcat…

…când în tine orele trecute dorm, şi sunt acelea mult mai târziu de miezul nopţii, dar pentru tine nopţile erau mereu mult prea tinere şi se sfârşeau în dimineţi, niciodată înainte, şi de-acolo ar începe ce ai fi  uitat din celălalt, şi acolo s-ar termina ce cunoscuse din tine, şi împreună de acolo aţi fi ceea ce fusese doar tu şi el înainte de oriundele vostru în care vă căutaserăţi, înainte de a veni unul lângă celălalt din minusul cândului în care fusesei depărtare…

…şi în lipsă ai vrut de-atâtea ori să îţi spui că tot ce e lentoare precum transformare se cheamă viaţă şi tot ce e în tine şi în el cu văpaie se numeşte foc, din care izbucnesc scânteile de vis…

…şi-acum, când lângă uşa ta încep să se strângă toate frunzele şi copacului gândurilor i se încâlcesc crengile şi pe ele încep să crească cochilii în care ascund cuvinte din departe, cuvinte în care cauţi să îi schimbi numele cu tot ce iubeşti în el  deşi e tot acelaşi, însă vrei să îi spui altfel, după felurile anotimpurilor care v-au locuit…

…înlăturându-l însă pe acela al convulsiilor…

…şi pentru asta îţi spui că vei inventa pahare în care să scurgi din amintirea viselor, ale acelora de noapte a căror invocare e repetată, iar pe celălalt îl vei lăsa să îţi ghicească încetul cu încetul curgerea în ele a fantasmelor care privesc, cele pe care însă doar în somn le vei vedea clar, pentru că în cuvinte tu nu i le-ai spune, ai converti în ele lacune sau segmente lipsă ştiind că niciodată unele nu s-ar termina dar nici nu ar părea întregi…

…iar el, celălalt suflet în care ai curs,  din ele şi-ar înmulţi în neştiut, fireşte, exprimările eliptice, spaţiile dintre litere, simţindu-le ca pe un mesaj apoteotic, iar tu ai  avea bucuria jocului delicios de-a privitul, de a privi cum crede că el este cel care îşi închipuie că le este creator, numindu-se el pe însuşi după bunul plac al enigmei, încercând să ghicească puţin câte puţin din el, implicându-se în imprudenţe şi ajungând astfel la imprevizibilitatea nuanţelor, iar tu ai râde de prelungirea pe care le-ar da-o din ipostaza lui de romantic…

…toate astea smulgându-i-se cu uşurinţă şi izbindu-te pe tine pentru că ştii că ar sări peste legăturile dintre nişte semnificaţii hotărâtoare ca şi cum ar suferi de extirpări şi ruperi în fluxul memoriei, sfârşind prin a păstra doar el pentru însuşi cheia…

…şi astfel l-ai lăsa să scrie continuu dacă nu ţi-ar fi teamă că omisiunile ar fi mai mari decât aducerile aminte ale contururilor tale în el şi poate ca un pustiu circular dacă nu şi-ar spune numele după cuvântul potrivit cu forma ta de visare aşa încât să devină pereche cu îngânările ei viitoare, acolo unde poate că aştepţi ca şi în trecut, şi în loc de toate astea i-ai putea şopti cum să se spună sieţi şi fără teama de a fi sentimental, şi-ai fi un sufleur care ar avea o trudă uşoară, pentru că ar fi puţine lucruri pe care le-ar fi uitat şi cam aceleaşi…

…şi despre toate astea tu ai face-o într-un lung exerciţiu de îmblânzire a memoriei, pentru că ştii bine câte fiare încă neîmbânzite ai încuiate în temniţa sufletului, cele ascunse acolo în tăcere şi nicidecum în uitare, pe care încă nu le eliberezi din înăuntrul tău pentru că încă nu ştii cum să le învălui în cuvinte blânde, acele cuvinte pe care le-ai făcut praf şi pulbere când au devenit brutal ca nişte nude, crude sincerităţi pe când credeai că nu îţi vor fi altcumva decât sfărâmate, frânte…

…cuvinte încărcate cu povara unor eşecuri, pierdute prematur care ar însemna fără de tăgadă zădărnicia, dar asta pentru tine nu este de ajuns, nu încă…

…tu nu eşti dintre acele fiinţe care învaţă uşor să scrie literele ratării, să înveţe acest alfabet încât să ajungă însăşi abecedarul, tu nu eşti fiinţa care se lasă sedusă de absurdul cailor verzi de pe pereţi, care nu astfel întemeiază, nădăjduind în gol şi trepidând cosmic, fascinată de utopii, de păcăleli în mrejele cărora să te laşi prinsă, dar eşti cea a frământării excesive şi a visării, acea formă a ei cuprinsă câteodată de duhul ludic….

…iar atunci când se întâmplă joci de-a v-aţi ascunselea cu clipele pe care nu le-ai cunoscut pentru că în înţelegerea lor era nevoie de doi ca să fie…

…şi tot ce rămâne atunci din ele este o urmă furişă de cuvinte mari, de cuvinte grele, de cuvinte prea departe unele de altele pentru a se putea întâlni decât în ceţuri, pentru că are şi ceaţa rostul ei, al unor deghizări, al unei pânde tainice, mai cu seamă când e vorba de ceţurile unor dulci evocări sau ale unor mari nelinişti…

…nelinişti care acolo vor rămâne ascunse fără să te strige precum îndărătul unor împăcări cu o ficţiune într-un schimb de taine, doar că o împăcare iluzorie, pentru că dintr-acolo se vor auzi mereu chemări fie şi şoptite, chemări tulburătoare în care vocativele vor fi aprinse pe dinăuntru cu tot ce poartă în ele, pe dinafară însă tăcute în neauzit, contururi desfăşurate de umblet în care vei aştepta, visătorie despletită, strângând în ele aceleaşi drumuri mărturisitoare legate de tine, cu închideri şi deschideri ca nişte evantaie de lave, întorcându-ţi ce era de întors în suferinţele purificatoare ale focului…

….aşteptare care nu va înceta decât atunci când din ea ţi-ar lipsi speranţa că va mai veni ceva vreodată dinspre întoarcerile firelor înţelesurilor ale căror dezlegări nu îţi vor fi iluzorii, nu îţi vor fi transformate revenire după revenire, repetare după repetare ca într-un descântec, ca într-o magie, ondulânde ca mareele, insinuante şi capricioase ca şi conjuncţiile din care s-ar naşte, strecurându-se în tine poate înşelător şi firav pentru întâia oară…

…ceva din tine pariind că visul va trece dincolo atâta timp cât nu-l vei înceta, destinul lui luându-te în stăpânire, privilegiu al castei visătorilor…

…cât îl vei trece pragul clipelor anotimpurilor fie şi pe poduri fragile sau nesăbuite pe care nu ai putea păşi decât cu priviri transfigurătoare sorbite de miraje pentru că în ochii sufletului unele dintre amintirile adunate ar fi unele oarbe la mijloc de drum, aidoma unei limite dincolo de care nu ar mai şti nimic şi tot ce ar atinge ar depinde doar de tine…

…de cum te-ai răsuci în răni şi în dorinţe cu tremur sentimental…

…întrebându-te, ca şi cum nişte cuvinte ar fi definitive, oricât ţi-ar fi stângăcia de exprimare, unde ai vrea să…

…ajungi.