Fiinţa cea mai frumoasă

Cea mai frumoasă fiinţă este cea care te priveşte în ochi şi începe să te înţeleagă de ce îi ocoleşti privirea, de ce cobori ochii în pământ, şi te iartă, cea mai frumoasă este cea care te înţelege tocmai pentru că s-a oprit, şi nu doar pentru o clipă, ci pentru mai multe, şi a vrut să ştie cine eşti, ca să poată mai apoi alege dacă rămâne sau pleacă mai departe, cea mai frumoasă fiinţă este aceea care a surâs atunci când poate îi era greu să o facă, şi poate că înăuntrul ei plângea, dar a ales să zâmbească, pentru că nu voia să îţi rostogolească bolovanul din sufletul ei în al tău, nu voia să te împovăreze, deoarece era povara ei şi putea să o ducă aşa cum a mai dus şi altele, fără un strigăt de ajutor pentru că s-a descurcat singură.La urma urmei, este viaţa ei, nu? Şi nu are nevoie de nimeni pentru durere sau suferinţă sau tristeţe, doar de ea.

Cea mai frumoasă fiinţă este cea care nu te lasă să intri cu bocancii în sufletul ei, îţi spune ea dacă vrei să ştii ceva…este îndeajuns să întrebi şi ea îţi va răspunde, dacă vrea, dacă ea consideră că tu meriţi să o ştii, cea  mai frumoasă fiinţă este cea care priveşte fiecare anotimp ca făcând parte din viaţă, deşi este unul pe care îl preferă, întotdeauna va fi unul pe care îl va prefera şi pe care îl va alege dintre cele patru; anotimpul în care iubeşte şi pe care îl trăieşte cu toată fiinţa ei,

cea mai frumoasă fiinţă este cea mai delicată creatură cu putinţă, are sufletul fragil iar uneori  se sparge, dar îi lipeşte bucăţile, printre crăpături o înfioară câteodată când simte strecurându-se  câteodată amintirile, zâmbeşte  când pe cel de lângă ea îl copleşeşte tristeţea şi se lasă pe ea deoparte, şi uită că şi ei îi este greu, şi gândeşte că lui îi este poate mai greu, şi îl ia de mână şi îi poartă paşii, şi plânge când nimeni o nu vede, şi nu că cel de lângă nu ar preţui diamantele lacrimilor, doar că vrea să i se vadă doar scânteierea din ochi atunci când îl priveşte,

când este tristă nu vrea să te copleşească pentru că ştie că ai şi tu tristeţile tale, aşa că nu vrea îţi rostogolească poverile din sufletul ei; în sufletul tău nu intră, iar atunci când uşa e închisă, aşteaptă să deschizi atunci când simţi să o faci; în timp ce aşteaptă, devine întrebare,

cea mai frumoasă fiinţă poartă pe umerii ei pământul pentru că ar vrea ca ţie să îţi fie uşor; câteodată simte că nimic din ceea ce face nu este de îndeajuns şi atunci gândeşte că poate ar fi mai bine să se retragă şi să te lase pe tine, bărbatul de lângă ea, să îţi porţi propriile bătălii, cele cu tine însuţi,

cea mai frumoasă fiinţă de jur împrejurul ei scânteiează, este  o minune de alb; culoarea ce vrea totul din povestea de alb…de întunericul, recele, infernalul, obscurul, ascunsul şi nimicul negrului îţi este scut de apărare a sufletului ei inocenţă, cea mai frumoasă fiinţă este cea care vrea să ţi se dăruiască cu fragilitatea şi vulnerabilitatea de ea însăşi, ca şi cum ar fi prima dată când ar dărui ceva în viaţă din tot sufletul şi o face cu gesturi stângace, timide, sfielnică făcând paşi mici şi plini de întrebări, gândindu-se la cuvintele pe care ar vrea să le rostească şi dacă va putea-o face, dacă nu vor rămâne doar gânduri,

cea mai frumoasă fiinţă este pentru tine ce nu ţi-a putut fi odată, o pagină care a  purtat litere, paragrafe şi paranteze, puncte de suspensie şi semne de întrebare, doar de exclamaţie mai rar şi asta pentru că nu se extaziază atât de uşor, nu este o fiinţă exaltată, este însă definiţia exuberanţei, bucuria îi este săltaredoar că ceea ce avea cea mai mare importanţă nu a fost însă scris nici printre rânduri, nici în spaţiile goale dintre ele, nici dincolo de cuvinte şi de tăcerile de dincolo de ele, poate că nu s-a descurcat cu unele definiţii, cu ceea ce ar fi trebuit să definească o parte din ea, terminase poate cuvintele, aşa că au rămas nescrise, sau poate că tot ce avusese de spus tăcuse demult.

Cea mai frumoasă fiinţă este o minune de alb, este opal de foc, halucinantă, din fiecare unghi fiind altfel dar având  aceeaşi transparenţă, transparenţa sufletului în care trăieşte fiinţa de cleştar căreia iubirea îi arată într-un fel doar de ea ştiut drumul înspre ea, în adâncul ei, acolo unde, pătrunzând a găsit, ghemuit cu genunchii la piept, tremurând, sufletul a doi ochi întrebători care îşi căuta calea de înţelegere a neîncrederilor unor definiţii pe care le dăduse unor aparenţe, iar cum aparenţele deseori pot şi înşelătoare şi înşelăciunea te amăgeşte, te leagă la ochi şi te duce într-un loc unde apoi te părăseşte, iubire iluzorie, iar tu te trezeşti singur şi pierdut, nemaiştiind să te întorci pentru că ai uitat să iei cu tine pietricelele recunoaşterii pe care să le presari pe cărarea regăsirii ca să ştii unde îţi este întorsul înapoi spre tine de va fi să te întorci , pietricelele a recunoaştere,

recunoaşterea a ceea ce ţi-ar putea fi desăvârşire sau sfâşiere şi sfârşit, dar pentru a le recunoaşte trebuitot fiindu-ţi mai întâi să le fi trăit şi astfel învăţând a le deosebi una de cealaltă, atât una, cât şi cealaltă fiind urme de iubire, cicatrice  sau rană sângerândă, iar această recunoaştere putând să îţi fie întruchiparea întrupării visului care îţi este dorinţă de realitate sau nefericirea risipirii în vânt a rădăcinii smulsă din pământ, şi asta depinzând de cum eşti trăit de celălalt, de cum celălalt ştie şi vrea a te trăi, şi mai ales de cum vrei tu să fii trăit, ceea ce îi apărea sufletului acelor ochi avea formă de miraj; părea a fi iubire.

Şi atunci fiinţa cea mai frumoasă a inceput să iubească,

şi şi-a trăit, cândva, ultimele lacrimi pentru amintirile pe care a trebuit să le lase în urmă  şi despre care nu este foarte sigură că nu se vor întoarce într-o anume zi, deoarece  simte că undeva, niciodată nu va uita, iar acest cuvânt niciodată îl simte mai greu ca toate durerile din lume, pentru că poate i se va întâmpla cândva să deschidă cutia pandorei şi din ea să iasă trecutul, trecut purtând un nume, nişte litere care o vor răscoli precum o răscoliseră odată, într-un timp al plecărilor despre care ştia că sunt fără de întoarcere, iar dacă se întâmplă sunt doar rătăciri, în final cauţi drumul înapoi spre locul tău, pentru că cel în care te afli nu îţi mai aparţine, după cum nici tu, lui.

Cea mai frumoasă fiinţă este cea care nu se lasă înşelată de aparenţe şi a cărei alegere este să stea  departe de nişte meandre pentru că răspunsul îl cunoaşte oricum şi nu mai vrea să o bântuie întrebări a nelinişte pentru că ceva despre drumuri a învăţat şi ştie că poate câteodată nu se descurcă să descâlcească înţelesul răspântiilor, fiinţa cea mai frumoasă  este iubire, prima silabă a fericirii, cu ea începând şi sfârşindu-se lumea ta, cea mai frumoasă fiinţă îţi este stea, esenţa intunecatei tale nopţi, capătul căutărilor tale, îţi este promisiunea făcută odată, demult, şi cu ea în suflet, purtând-o, eşti sfeşnic de transparent cristal cu făclie aprinsă, ea fiindu-ţi lumina armoniei universului

tău.

Anunțuri

29 de gânduri despre &8222;Fiinţa cea mai frumoasă&8221;

    • Frumuseţea aceasta făr’ de seamăn crede că înţelepciunea este ştiinţa de a nu cădea în toate gropile, decât în cele mari, inevitabile; ştiinţa de a nu da prea tare în zid cu capul. Ştie că toată viaţa acumulăm cunoştinţe, dar poate niciodată nu vom ajunge la Cunoaştere. Fiinţa cea mai frumoasă e uneori cu capul în nori, dar cu rădăcinile bine înfipte în pământ…atunci când e visătoare este metaforă…când este strigăt şi revoltă este accent ascuţit. Uneori când se închide în tăcerea de sieşi metamorfoză îi sunt punctele de suspensie…când i se întâmplă să fie nelinişte este semn de întrebare, iar în clipe rare de extaz şi uimire este semnul exclamării.
      Când a dragoste începe să se descrie este două puncte, iar fiorul îi e punct şi virgulă.
      Atunci când este definiţie îşi deschide a nuanţe parantezele… paranteze rotunde în paranteze drepte ascunse în cromatica acoladelor.
      Când îi este celui de lângăs apropiere este liniuţă de unire…când i se întâmplă să se îndepărteze, alungându-te din sufletul ei căci te-ai gonit de unul singur pentru că nu ai ştiut a om merita a aproape, este apostrof ei înseşi, a lecţie.
      Când este sfârşire este lacrimă a punct de final de poveste. Atunci când o năpădeşte iedera aducerilor aminte se preschimbă în virgulă.
      Când vrea să se ascundă în cuvinte, în spatele lor, sau printre litere, se preschimbă înde semantică.
      Iubind devine paradigma dragostei.

  1. Cuvintele astea ar sta atat de bine intr-o Psaltire… un fel de incantatie… formula de conjurat cel mai frumos suflet din intunecimile deznadejdii. In acelasi timp psalm de preamarire si rugaciune de chemare si vorbe de invatat .

    • Fiinţa cea mai frumoasă, de eşti firav a pas timid abia şoptit, te prinde de mână şi te ajută să mergi înspre ea, zâmbindu-ţi a siguranţă în timp ce te sprijină a umăr, a reazem, de eşti încă întrebare şi îndoială, îţi răspunde cu francheţe, privindu-te drept în ochi, fără să clipească, de eşti freamăt de nelinişte stă lângă tine şi îţi ascultă gândurile şi nu îţi spune nimic, pentru că ştie că nu vrei să auzi cuvinte; vrei doar să fie acolo, să ştii că nu eşti singur.
      De eşti linişte şi calm de apă adâncă, se întreabă când ţi se vor isca furtunile şi atunci se aşază pe mal şi te priveşte cu ochi rugători să îţi treacă dezlănţuirea, să redevii seninul pe care ţi l-a ştiut dintotdeauna în privire.
      De eşti inocenţă şi candoare, priveşte lumea prin ochii-ţi de copil, se urcă după tine în copacul cu viaţă zgâriindu-şi genunchii, căţărându-se a clinchet cristalin pe cea mai de sus creangă…pe care se aşează împreună cu tine…şi priviţi cât de albastru este cerul pe care de jos, de pe pământ, nu avea timp să îl privească nici ea şi poate nici tu…nu vă ridicaţi privirea a mai departe de atât. Uitaseţi cum e cerul, ştiaţi doar că e acolo unde ar trebui să fie, iar acum îl priveaţi ca şi cum l-aţi fi descoperit pentru prima dată…uitaseţi să mai priviţi înspre el.
      De eşti tristeţe peste care trece tăvălugul unor amintiri, nu te întreabă, ştie că nu vrei să îi rostogoleşti bolovanul din sufletul tău povară, şi aşteaptă.
      Îi vei spune tu, de vei dori să o faci vreodată.
      Nu îţi cere confidenţe. Nici nu o face. Nu îţi cere secretele…lasă-ţi-le încuiate, îţi şopteşte. Când vei simţi să i le descui, va fi acolo, a sfinţenie, depozitarul lor. Pentru că i le-ai încredinţat, ţi le va păstra până când i-o vei cere. Să uite că i le-ai spus vreodată şi atunci va şti că şi tu vrei să fie ca şi cum niciodată nu ar fi fost, să le îngropi adânc în tine fără să le mai dezgropi vreodată ca pe un trecut mort.
      Fiinţa cea mai frumoasă este tot ce ţi-ai dori să îţi fie. Să îţi fii.

    • Suflet frumos, prinde un gând alb! Sper să îl auzi…tot închisă ai uşa; am fost tristă.

      Îţi dăruiesc o poveste! Am scris-o odată, mai demult…

      Fiecare are o moară de vânt în suflet…în căutarea căreia a plecat sau este pe cale a o face…o iluzie ce şi-a pierdut forma iniţială a unui contur de ceaţă neclară atunci când ai început să priveşti spre ea…mai întâi cu un gând zâmbind a neîncredere în colţul gurii…dar ochii îţi străluceau într-un fel straniu. Pentru că te gândeai cum ar fi dacă.
      Şi dacă totuşi acel ceva ar exista? Dacă într-o zi ţi s-ar putea întâmpla? Dacă atât de mult ţi-ai dorit să crezi că există încât cu puterea minţii chiar i-ai putea da întruchipare. Visului. Dacă l-ai putea privi în faţă…dacă ar sta chiar acolo, în faţa ta, ca şi când ar fi aievea? Dar nu ar fi…
      Ar fi doar proiecţia dorinţei tale pe un ecran spre care ai privi şi ai simţi ceea ce ar trebui să vezi…şi ai simţi că este timpul să porneşti în căutarea acelui ceva de vis al tău.
      Nu ştii unde şi nu ştii înspre care dintre cele patru zări să te îndrepţi. Dar ştii că vei ajunge acolo…şi asta e tot ceea ce îţi trebuie să ştii. Acolo, unde te vei opri, nu e iluzie…nu e himeră. Înspre ce ai pornit e forma dorinţei tale pe care ţi-ai desenat-o şi ai dat-o sufletului spre păstrare. Ca să nu o uite…
      …şi pentru a i se întipări bine în memorie, i-ai arătat-o şi inimii.
      Şi i-ai spus că aşa arată acel ceva…şi dacă l-ar întâlni cumva din întâmplare, să ştie să îl recunoască.
      Dintr-un milion de chipuri, de ar fi să treci pe lângă toate sufletele pământului, vei ştii unde este cel care te aşteaptă. Pentru că atunci îţi va sta inima pe loc, semn că aceasta l-a recunoscut. A recunoscut chipul dorinţei din vis. Ştie că el este acel.
      Care va fi să fie al tău.
      Şi îl vei lua de mână şi vei pleca în lumea largă…
      Şi vă veţi pierde urma undeva, pe o plajă pustie necălcată de paşi, unde veţi trăi taina de la început de lume. Cea dintre un bărbat şi o femeie. Contopirea a două suflete într-unul singur, amestecându-şi nuanţele privindu-se în ochii arzând a dorinţă.
      Acea dorinţă pe care o avusese el…de a te găsi oriunde ai fi fost pe acest pământ. Pentru că a simţit că tu îi eşti aceea ce va veni, pentru că viaţa te pusese deoparte doar pentru el. Trebuia doar să ştie cum să te găsească. Să ştie cum să o facă.
      Şi a făcut-o, venind spre tine din celălalt capăt de pământ…oriunde ar fi fost el acel pământ…şi a făcut-o în acelaşi timp în care şi tu simţisei că este vremea să începi să păşeşti înspre el. Îi auzisei pasul.
      Şi el ţie.

      PS
      O seară cu zâmbet mi-ai dăruit; am văzut uşa deschisă şi am intrat; îmi place Bodyguard, şi cel mai tare melodia Nu am nimic dacă nu te am…parcă aşa ar suna în traducere.

    • Draga mea dragă, cuvintele mele sunt pentru toate femeile de pe pământ, acelea care se recunosc în ele.
      Suntem divine şi sublime făpturi; desăvârşirea creaţiei!

      Fiinţa cea mai frumoasă îi pune palmele la ochi, spunându-i: Ştii cine sunt! Cum mă vezi, nevăzându-mă? Doar simţindu-mi conturul… Cum îl simţi?
      Ghiceşte-mă! Sunt undeva, în preajma-ţi.
      Ţine mai departe ochii închişi şi priveşte-mă!
      Dacă nu m-ai vedea…cum ai vedea că sunt? Cum m-ai ghici? Cum ai şti unde sunt, dacă aş fi lângă tine…dar nu ai şti înspre ce să întinzi mâna pentru a mă putea atinge?
      Mi-ai simţi parfumul poate. Miros a tine. Mi-ai auzi gândul. E dorinţă. Mi-ar zvâcni sufletul. E ardoare. Ai asculta aerul din jurul meu. Vibrează a freamăt de dragoste.
      Mi-ai bănui conturul. Îl ai în tine. Fiecare linie… fiecare unduire… fiecare tresărire.
      Când ţi se face în fiecare zi dor de mine şi eu îţi sunt departe…dar dragostea de lângă tine sunt…imaginează-ţi că îţi pun palmele la ochi!
      Simte-mă!

      Ţie, fiinţă frumoasă, îţi lipseşte cel mai iubit dintre pământeni şi dacă nu e lângă tine câteva ore, aşa-i că nu mă înşel?

  2. cea mai frumoasa fiinta… este cea care nu doar te iubeste… ci isi desfasoara iubirea in modul cel mai elegant si frumos pentru tine… iar asta fara nici o pretntie… fara nici o asteptare… o face doar pentru ca nu poate sa triasca altfel…
    ma tem ca… pana la urama cea mai frumoasa fiinta ramane mama… iar abia dupa un spatiu care pare imens… urmeaza altcineva, care fara sa ii ia locul, ii preia din valente…

    • Pentru un romantic ca tine „îi preia din valenţe” sună cam rigid a exprimare; nu cred că e vorba de vreun clasament sau de vreun top. Cea mai frumoasă fiinţă este aceea femeie despre care poţi vorbi într-un milion de cuvinte şi tot ţi se va părea că ai spus mai nimic despre ea.
      Dacă aceasta pentru e tine este mama ta, şi apoi altcineva, acest altcineva fiind probabil iubita, sper din tot sufletul ca aceasta din urmă, precum spui aflată la mare distanţă de cea de dinainte şi totodată fiinţa supremă pentru tine să nu simtă vreodată că locul pe care crede a-l avea în viaţa ta e doar o înşelătoare aparenţă.
      Şi între noi fie vorba, mă îndoiesc că vreo femeie ar vrea să ia locul mamei în inima unui bărbat ;lucru absurd şi cu neputinţă a fi înfăptuit… unii simt acut legătura prin cordonul ombilical pe care nu au avut putinţa a şi-l tăia!
      La fel cum mă îndoiesc că o iubită ar fi mângâiată de gândul că un bărbat ar putea privi înspre ea căutând „chipul” mamei lui, precum spune povestea.
      Îmi imaginez cum i-ai putea spune dragostei de lângă tine care îţi este în suflet şi în trup: Iubito, pentru mine cea mai frumoasă fiinţă rămâne mama! I-ai putea-o spune? Nu ,Oovi, nu i-ai putea-o spune; deşi se pare că o crezi şi o simţi cu toată fiinţa ta.
      Mi-aş fi dorit, aşa precum îţi aud versurile în care cânţi dragostea pentru o ea, să îmi spui că atât mama cât şi iubita are fiecare locul ei, după cum e şi firesc, dar nu la îndepărtare una de cealaltă, ci una lângă cealaltă în sufletul tău… şi că fiecare este pentru tine cea mai frumoasă fiinţă de pe pământul vieţii tale!

    • hmmm sigur , mama e o fiinta importanta… dar cea mai frumoasa ? Ce se intampla cu momentele acelea speciale, cand soarele de toamna bate asa dulceag pe buzele iubitei, ce se intampla atunci cand zambetul ei ne atata atat de tare si face ca inima sa tremure in noi si cand ne dam seama ca suntem atat de norocosi sa o fi intalnit ? Ce se intampla cu momentul in care tinem in palmele noastre copilul abia nascut ? Cine e cea mai frumoasa fiinta acum ?

      • Emoţionant până la lacrimi tablou al celei mai frumoase sublime fiinţe ai zugrăvit, Dionis!
        Să înţeleg că este forma care te desăvârşeşte? Desăvârşirea iubirii o găseşti doar în contopirea unuia în altul încât nu mai ştii care e unul şi care celălalt este? Partea de lângă tine de cealaltă parte a ta suprapunându-i-se părţii care parte din tine este şi căreia pierderea în ea i-ai fost…încât acum e în tine…ţi-e urmă; îi eşti amprentă.
        Nu aţi avea cum să vă rătăciţi unul de celălalt.
        Sunteţi unul în celălalt.
        Cred că răspunsul la întrebare aceasta este…forma care te desăvârşeşte este iubirea. Dragostea. Perfecţiunea formei: sfera. Bărbatul şi femeia. Două jumătăţi care se caută.

  3. Nu zic nu .. mama joaca un rol important, un rol formator, dar cu adevarat fiinta frumoasa si cea care te completeaza nu poate veni decat cu dorinta si cu pasiunea aceea de iti usuca sufletul.

  4. Cea mai frumoasa fiinta a parcurs un drum infinit spre nicaieri, pentru ca Raspunsul exista pur si simplu, nu fuge pentru a trebui urmarit.
    Dupa ce am lecturat articolul tau, am ajuns la concluzia ca cea mai frumoasa fiinta este foarte singura. Imi convine.
    Tu cat esti de frumoasa? Cat de mult iubesti?

    • Ca să îţi răspund, îţi voi spune mai întâi o poveste pe care am scris-o mai demult…şi care se numea „Nicăieri spre întunecatul nu ştiu unde”

      Haimanaua de suflet pribeag rătăceşte pe drumeaguri de doruri…uneori mai şterpeleşte câte unul şi uită să îl mai dea înapoi…se îngroapă în amintirea ce l-a făcut să îi fie astfel…şi prigonit şi vraişte zdrenţuit în fărâme de clipe umblă noaptea lunatec…nu îl latră câinii…îl simt a blând rătăcitor în neştire spre un nu ştiu unde…spre unde l-or îndemna gândurile arzânde a dor să o facă.

      Suflet tăcut, şi-a închis în tăceri nerostirile; şi ar fi avut atât de multe de făcut şi atât de multe de cioplit a făptură din piatră de amurg de vise. Atunci începuse să simtă cum încep a păli… ar fi vrut să le reaprindă…dar se aşternuse prea de devreme o pâclă ce îi înceţoşase drumul; şi devenise un suflet orbecăind prin ceaţă spre ceva neclar şi difuz…aşa i se părea că aude…un geamăt doar, venind de undeva de prin îndepărtata-i apropiere ce se însingurase…pe care îl mai simţea dar nu îl mai putea atinge. Şi l-ar mai sfâşiat dorinţa cutremurându-i nemărginirea creştetului până în tălpile desculţe a paşi; însă se lepădase de ei pentru că nu mai avea urmă care să îi poarte amprenta; nu mai avea unde şi înspre ce călca…

      Şi nici alături de cine.

      Sufletul haimana adoarme noaptea tinându-şi dorul în pumnul încleştat ca nu cumva să îi dea drumul sau să i-l îndepărteze cineva…cine oare s-ar încumeta a o face?…şi tresare în somn şi se zvârcoleşte , sărman bietul de el…ce l-o bântui în vis? Ce gânduri rămase nespuse nu îl lasă să îşi afle odihna?

      Ţi-aş mângâia visul…pentru că ştiu cum e, sufletule…ştiu cum e când lumea ta se prăbuşeşte…când simţi neputinţa de a fi făcut totul şi tot să nu fi fost îndeajuns…când simţi că trebuie să ajungi undeva, într-un anume loc doar al tău…şi ştii că aceasta într-o zi se va întâmpla; ai ştiut-o din prima clipă în care ai pornit-o spre într-acolo…înspre visul din capătul ultimei spirale a treptelor ce urcă spre cer…dar ai cumva senzaţia că vei rămâne prins între cele două…că acolo nu vei ajunge niciodată şi că locului în care te afli nu îi mai aparţii, dar te-a ţintuit captiv…nu te lasă să te îndepărtezi.

      Ştiu ce urlet are disperarea şi cum împietreşti când te prefaci în încremenire şi geamătul oaselor sfărâmându-se când îţi încleştezi pumnii a neputinţă când crezi că totul s-a sfârşit şi nimic nu se va mai întâmpla o crezi…deşi ştii că ne naştem praf de stele şi suntem meniţi a ne aprinde făclii…ştiu că oriunde se închide o uşă se deschide o fereastră…ştiu cum e să ai inima sfărâmată şi să te gândeşti că poate nici nu mai găseşti toate bucăţile să ţi le aduni şi să ţi le pui la loc…ştiu cum e să te sfârşeşti.

      Dar mai ştiu că a fi solitar nu ni se potriveşte…suflet singuratic că vrei…sau însingurat că te-ai îndepărtat…ştiu că nu poţi fi sigur că nimeni nu te mai poate răni vreodată şi că invincibil îţi este dat să fii numai odată în viaţă…după aceea începi să îţi cari zidurile după tine; zidurile în a căror inexpugnabilitate începi să crezi, deşi cineva ţi le va doborî data viitoare fără nici cea mai mică împotrivire din partea ta în ciuda înverşunării de a te crede dacă nu imun, măcar invulnerabil, apărându-ţi firava-ţi fragilitate, ca să nu aduni ce a mai rămas din sufletul tău căzut în ţărână…pentru că te bântuie spaima că asta ţi s-ar putea întâmpla…

      …şi de tine îţi este mult mai teamă decât de celălalt. Pentru că ştii cum i te abandonezi dragostei, dăruind fiecare ungher din tine.

      Ştiu.

      Ştiu cum e când simţi că atunci când ţi-a murit dragostea ai murit şi tu odată cu ea…când sufletul îţi este cuprins de amorţeală şi nu ar mai vrea şi nu ar mai putea nimic simţi pentru că s-a sfârşit în singura şi unica iubire…ştiu cum e când simţi că ceea ce ai pierdut nu vei mai regăsi vreodată şi va rămâne tot timpul un gol în tine pe care nimeni şi nimic nu îl va mai putea umple şi care care simţi că te-ar înghiţi ca un hău…

      Ştiu cum e să îţi fie cineva, undeva, un trecut peste care nu ai putut trece şi pe care l-ai păstrat ca amintire într-un loc încuiat în tine…ştiu cum e să tresari când priveşti chipul acelei amintiri a ceea ce nu ai putut uita şi ştii că nu ţi s-ar mai putea întâmpla vreodată; încă mai simţi intensitatea acelui dintâi fior ca şi cum l-ai retrăi…şi de asta tresari…şi vei tresări ori de câte ori cei privi însprea acel trecut din viaţa ta care poartă un nume… Ştiu cum e cu pierdutele iubiri.

      Ştiu că se spune că suntem ceea ce într-adevăr ne dorim…că am fi rezultatul propriilor dorinţe şi de aceea trebuie să avem grijă ce vrem cu adevărat pentru că ni s-ar putea împlini; ştiu că ai vrut să fii dragoste. Ştiu că eşti. Ştiu că iubeşti tot ce te înconjură şi iubirea ta, în nesfârşirea ei, ar putea acoperi planeta…ştiu că te dăruieşti pe tine, fiecare părticică a sufletului tău fără a cere ceva în schimb şi simţi cu fiecare atom al fiinţei tale şi că nimic din ceea ce este omenesc nu îţi e străin.

      Ştiu că uneori simţi că ai vrea să dai timpul înapoi; dar la fel de bine ştiu că nu ţi-ar folosi la mare lucru să rememorezi trecutul…e mort şi îngropat şi nu mai poţi schimba nimic din ceea ce a fost; nu ai face decât să deschizi răni nelăsând închisă cutia Pandorei…s-ar înghesui multe gânduri să iasă de acolo şi multe dintre ele ar fi de tristeţe şi regret. Păduri ce ar fi putut să fie…şi niciodată nu vor fi.

      Ştiu că nu poţi să schimbi sau să îndrepţi ceva…pentru că ce e făcut e bun făcut şi aşa va şi rămâne…că ceea ce a fost a fost când a fost…cât i-a fost şi când i-a fost şi cum i-a fost să fie; nu mai poţi întoarce nimic din drum…Dar poţi să faci acel ceva altfel….ca un fel de metamorfoză în care te-ai putea regăsi altcumva, acelaşi. Ştiu că greşelile au pe lumea asta rostul lor; ştiu că viaţa asta este: dreptul tău de a face propriile greşeli. Al nimănui altcuiva. Doar dreptul tău şi nimeni nu are voie să te acuze pentru ele sau să te pună la zid şi să dea cu piatra…vei învăţa să nu le mai repeţi. Şi mai ales vei şti şi cum să o faci.

      Va fi înţelepciune…vei învăţa să nu mai cazi în toate gropile, decât în cele mari, inevitabile.

      Ştiu că toate lucrurile se întâmplă cu un scop desluşit poate mai târziu.

      Şi să îţi spun ceva ce mai ştiu.

      Ştiu că trebuie să ne lăsăm purtaţi…Să ne lăsăm trăiţi… Să ne bucurăm în fiecare secundă a vieţii noastre de tot ceea ce ni se întâmplă. Să nu ne refuzăm nici o trăire.

      Să nu regreţi ceea ce ai făcut ci ceea ce ai fi putut face şi nu ai făcut. Să nu mai aduni cuvinte în tine şi să le laşi acolo, în tine, nerostirile din teama de a fi respins. Să îl laşi pe cel de lângă tine să te cunoască şi să i te dezvălui…cei care merită o vor afla.

      Ştiu că trebuie să avem grijă de sufletul nostru…dar aceasta nu înseamnă să ni-l punem la adăpost, încuindu-ni-l cu lacăte grele…trebuie să îl laşi să fie liber pentru a fi liber pe drumul pe care învăţăm să mergem poticnindu-ne…căzând…zdrelindu-ne…rănindu-ne…rupându-ne…sfărâmându-ne…făcându-ne una cu pământul, poate. Să îţi urmezi calea. Eşti drum. Să iubeşti cu capul şi să gândeşti cu inima. Să înveţi unul despre celălalt unul de la celălalt. Să priveşti în ochii celui de lângă tine şi împreună, potrivindu-vă paşii unul alături de ai celuilalt, să o porniţi înspre acel într-acolo al amândurora.

      Să fii.

      Ce nu ştiu?

      Nu ştiu să uit.

      Şi acum să îţi răspund la ultimele întrebări, şi singurele, de fapt; celor nepuse se pare că le-ai dat singur înţelesul!
      Cât de frumoasă sunt? Depinde de cum mă oglindesc în ochii sufletului celui căruia îi sunt urmă adâncă…sau în ai aceluia în care încep a prinde contur înlăuntru-i.
      Cât de mult iubesc? Aş fi întebat: Cum?

      Am uitat urarea de bun venit pe tărâmul poveştilor mele, urare, de fapt, cu care ar fi trebuit să încep!

      • „Cum” iubesti nu se intreaba, pentru ca raspunsul ar dura prea mult timp.
        Povestea din comentariul tau m-a fermecat chiar mai mult decat articolul la care am facut referire.
        In mod firesc ar trebui sa te intreb ce esti? Esti demon? Esti un alt „eu”? O asemenea cunoastere din partea ta a unor lucruri stiute doar de mine este aproape infricosatoare, ti-o spun din punctul de vedere al unui om care dispretuieste frica, din moment ce traieste inconjurat de cohortele lui de morti, de care nu va scapa vreodata. Weil die Toten reiten schnell… Caci mortii iute alearga…

        Bine te-am gasit.

      • Poate… Ştii că se spune că oamenii nu sunt, ci devin…
        Poate că mulţi, dacă nu mai toţi, sunt precum spune o altă poveste de-a mea…”altfel… atât de la fel”…
        Îmi place să spun: Când noi suntem poveşti.

      • Niciodata nu fac pasul inapoi, asa ca aceasta varianta iese din discutie.
        Sunt eu, inainte de momentul prezent.
        Nu vreau sa abuzez de libertatea de a posta comentarii aici, asa ca ma retrag. Asta nu inseamna ca fac un pas inapoi. Voi reveni, cu siguranta.

      • Întrebasem pentru că de la îndepărtarea de un pas spre înapoi percepţia e mai clară, la fel precum emoţiile pot fi ţinute mai bine în frâu, şi altfel priveşti spre chipul gândurilor. Şi fiind în relaţie cu gândul ce te-a făcut să faci această îndepărtare a pasului ţi-ai putut transcede.
        Cu siguranţă, când vei dori să revii vei fi binevenit!

    • Te salut cu drag, scumpa mea; mă bucur că ţi-a plăcut. Am remarcat că din prea multă dragoste de acel sublim videoclip ai pus imagini ca fundal şi nu mai deluşesc prea bine cuvintele. La început erau ca header…acum văd că au cuprins totul cu pasiune!

  5. Da.. Sunt profund impresionata de acea melodie.. sunetul.. versurile.. imaginile.. totul…
    Zilele astea am fost plecata la Bucuresti.. in seara asta m-am intors.. Sunt asa de obosita.. Maine.. cred ca o sa rezolv scrisul.. o sa fie alb:D
    Si.. o sa scriu ceva.. Am citit o carte superba.. inspiratia m-a cuprins!
    Te imbratisez cu mult mult drag!
    :*

  6. Simţeam încă din primele rânduri că povestea e de fapt un imn închinat iubirii.Deşi,îmi pare că nu poate fi cuprinsă în cuvinte.Ea…Iubirea.Aşa cum nu poţi cuprinde infinitul cu privirea…
    În suflet se întâmplă miracolele cele mai mari…
    Tocmai am terminat de citit „Pădurea spânzuraţilor” şi am găsit la final un citat minunat,care mi-a dat fiori…:”Nu mai vreau nimic.Iubirea îmi ajunge,căci iubirea îmbrăţişează deopotrivă pe oameni şi pe Dumnezeu,viaţa şi moartea”.Numai pentru citatul aceasta a meritat să mă cutremur şi să mă tulbur împreună cu Apostol Bologa,pe măsură ce treceau capitolele,paginile,cuvintele,litere…prin faţa ochilor.Şi,Doamne,de am înţelege cu toţii!De ne-am deschide inimile înspre iubire şi a primi-o fără a şovăi,sau măcar să nu le fim oprelişte altora…Bine ar mai fi atunci pe Pământ.
    Dar,revin şi spun…noi,oamenii,Camelia…

    Am nevoie de gând a curaj,Camelia!

    Cu drag…gânduri purtate de fluturi albi!

    • Să îţi spun ceva despre gânduri; mai multe poate voi scrie într-o altă poveste… Gândul de lumină este pur şi neîntinat şi nu trebuie pângărit în patimi ale sufletului.
      În tine este forţa şi puterea de a săvârşi minuni. Gândul îţi este vibraţie, aşa precum îţi este şi numele, şi fiinţele aflate în preajma ta se vor înconjura de le şi se vor lăsa atinşi şi vor deveni ei înşişi candoare a ingenuităţii, a purităţii pentru că înlăuntrul lor îşi aud glasul stins cum încolţeşte firav în lumea lui în care răul nu îşi află lăcaş, aşa precum nici răzbunarea, ura sau mânia, pentru că îţi va schimonosi chipul sufletului.
      Gândul se întoarce mereu la tine, celor negre trebuie să le stai treaz de veghe, să nu le laşi să îţi calce hotarul şi să te gândeşti că puterea de a le spulbera este în tine; desfide-le; sfidează-le şi priveşte-le în ochi, spunându-le pe nume şi gonindu-le…şi vor dispărea cât ai clipi.
      Pentru că noi suntem dragoste, şi în ochii tăi va fi iubire, şi deşi se vor dezlănţui feroce, vrând să te răpună, să nu uiţi vreodată că lumina albă le va spulbera, chiar dacă îndârjite să te curme îţi vor părea.
      În faţa sublimului tău, negrul va păli, şi apoi se va stinge, pierind!

      Aceste este gândul meu alb pentru tine, şi pentru fiecare persoană văzută şi nevăzută încă!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s