Glas de tăcere

Gând…Dacă ar fi să mă alcătuieşti din atingeri de litere, ce cuvânt aş forma?

Ce cuvânt ţi-aş putea fi, dacă ai alege nişte simboluri ale sunetului la voia întâmplării şi ar trebui să mă compui într-un doarţieînţeles care ţi-ar şopti  despre mine…celorlalţi le-ar rămâne ascuns ca înţeles…de ce anume te-ai lăsa purtat ca să mă poţi rosti în câteva vocale şi consoane?…de care sunet te-ai lăsa purtat? Cum mă auzi? Cum auzi fiecare gând din mine?…pe cel care zâmbeşte trist…pe acel ce are privirea umbrită…pe cel care umblă în straie cernite…pe acel care se împotmoleşte…pe cel care se împiedică şi cade…şi îşi zdreleşte genunchii şi sângerează şi se chirceşte şi geme de durere…pe acel care şovăie…pe cel care tremură de dorinţă…

…pe acel care se înfioară…pe cel care se zgribuleşte de frig şi s-ar cuibări în sufletul tău şi nu s-ar teme de atingerea marmorei tale cu străbătânde nervuri albastre…pe acel sfâşiat de spini şi mărăcini în hăţişuri de nelinişte…pe cel care te ia de mână şi îţi întoarce faţa palmei spre el şi ţi-o lipeşte de obraz, aşteptând mângâierea…pe acel ce tandru visează cum într-o zi îmi vei trece mâna prin păr, dându-i la o parte cortina şi îmi vei privi ochii şi îmi vei auzi sufletul în ei…şi vei afla ceea ce nu îţi voi spune poate niciodată…

…pe cel care ascunde taine şi  tresare spasmodic când te simte cum îi curgi prin vene…pe acel care se răzvrăteşte…pe cel care te strigă, dar pe care nu îl poţi auzi pentru că nu îl recunoşti încă după nume; încă nu te-a ajuns din urmă să o poată face…încă nu te laşi cuprind de el…de dor…şi dor de el când ţi se va face…de el, de gândul meu de tine…mă vei afla acolo unde mă auzi; dinspre acolo de unde ştii că vin în tine.

Dinspre partea ta de vis.

Din întâia noapte în care m-ai pătruns în trupul visului nu te-am uitat…pentru că te ştiam; ştiam că tu vei fi acela care va veni dinspre apus în lumina albă a răsăritului unui gând.

Şi uneori gândul mă poartă pe o potecă lăturalnică şi îmi pare că nu vrea să îmi dea ascultare când îi spun că s-ar putea rătăci…dar hoinăreşte pe unde vrea. Şi de aş încerca să nu îl las slobod, simt că l-aş răni…sau poate i-aş răni sufletul…şi atunci mă gândesc că dacă el s-a aflat acolo înseamnă că eu l-am mânat înspre acel încotro…pe care nu credeam a-l mai auzi vreodată…atunci când îi şoptisem fiinţei din lacrimă…

Da, fiinţă transparentă de cleştar, ştiu…te-ai întunecat şi negură îţi este învăluirea şi simţi că nu  mai ai vreun încotro al sufletului tău şi timpul ţi- e hain şi prigoană îţi pare clipa  şi că te hăituieşte îţi pare înfrigurarea de a vâna vânt…dar sufletul tău îţi cere iertare; tânjeşte după tine…aşa că se va răzvrăti, nu îţi va mai da ascultare; îşi va rupe lanţurile pentru că nu poţi încătuşa florile…şi nu îţi va mai fi plecat supus; va învăţa freamătul şi se va lăsa în voia gândului de val…acela care şterge urma pasului pe nisip pentru că nu a ştiut a o recunoaşte…va fi gând ademenitor chiar de îi va fi amar, dar vrea să îl laşi să simtă…prea l-ai zidit şi l-ai strivit.

Nici nu îl asmuţi a mreajă…nu îl lăsa să asculte cuvinte vrăjite care l-ar putea atrage în adâncuri neştiute…dar nici nu îl lega cu ocale grele de tine…lasă-l slobod…şi mergi în urma lui, pe nevăzutelea; să nu simtă că îi eşti umbră şi pavăză nevăzută…lasă-l să meargă pe cărbuni încinşi…a uitat focul sau poate nu l-a învăţat din vreme; lasă-l să îl înţepe spini şi mărăcini, chiar de va sângera…nu îşi mai aminteşte cum e să tresari la auzul chemarii sângelui; nu i-a mai fost şoaptă fiorul…nu a mai fost freamăt chiar de nelinişte i-ar fi fost…A fost doar uitare…a uitat culorile sunetelor şi ale luminilor.

Te înspăimântă că eşti un suflet…singurul dintre toate sufletele pământului care mai crede cu acea inocentă candoare în puterea dragostei care îi este este religie; îi este sacră..i se închină. Şi ai zâmbit cu tristeţe când ai început să simţi că devii păgân, şi atunci când i se întâmplase singurătatea alesese să rămână suflet solitar…şi te-ai gândit că nu vei mai putea vreodată să fii precum odată fusesei…dar că vei fi  acelaşi, altfel,rămânând în tine nemaiprivind  înapoi…deşi se spune că viaţa ţi-o trăieşti privind înspre umăr, dar păşind către  înainte…dar fiecare are un înapoi în care nu se va mai întoarce vreodată…

…şi atunci când vei şti a ţi-l desluşi, vei înţelege că setea de tine nu îţi va fi niciodată potolită…şi atâta timp cât vei simţi setea de tine de nestins şi flămânzeala de sine, nu te vei sătura să cauţi…vei continua să mergi a început; spre un încotro.

Înspre acest încotro al întâmplării, de mi-am mânat gândul, înseamnă că el o va fi ştiind cel mai bine pentru ce se va fi aflat acolo…şi a fost mai presus de mine.

Când multe gânduri se învălmăşesc şi mă cutreieră…şi mă străbat, răscolindu-mă, simt cum mă pătrunde haosul, pentru că încerc să desluşesc taina şi înţelesul încrucişărilor lor, ce mă fac să ating la răspântii halucinante capcane…şi acolo stau, în cumpănă, neştiind de care să mă las ademenită…şi îmi pare că acela pe care îl aud doar şoptindu-mi, şi nu strigându-mă pe nume…pe acela l-aş alege…şi el m-ar atrage. Şi simt undeva, înăuntrul fiinţei mele, ceva ca o durere surdă. De la cătuşele cu care l-am întemniţat.

Când mă îndepărtez de cuvinte şi nu ne mai atingem în aşternuturi de litere, mă rostesc atunci ţie, strigăt din depărtare, şi aş vrea să mă auzi atunci când îţi vorbesc.

Cu glas de tăcere.

Post scriptum

Dacă ar fi să mă alcătuieşti din atingeri de litere încă netrăite, ce cuvânt aş forma?

Vreau să îmi găseşti litere ce nu au mai fost niciodată scrise şi să mă înveţi pe de rost, pe dinăuntru; în înăuntrul tău… şi să mă rosteşti.

Pe dinafară.


Anunțuri

21 de gânduri despre &8222;Glas de tăcere&8221;

    • În vis, sufletul nostru atinge conturul a ceva ce şi-ar dori să îi fie întrupare; este dorinţa…dar îşi va fi chin până să îi dea formei închegare…de a o trăi…a fi reală; a te pătrunde…a o avea. Şi simţi că nu poţi trăi fără a te întoarce în trupul visului; acolo sufletul şopteşte.
      Suntem rămâneri, da.
      Glasul de tăcere e gândul; gândul meu poartă urmă.

    • Am zâmbit, pentru că ştiu că-i piatră regală; i se potriveşte, crezi, prea bine unei prinţese…Glumeam.
      E simbol al dragostei, şi legenda spune că s-a închegat din lumina lunii ce se ivea din spatele unor munţi sacri; reprezintă materializarea principiilor cosmice şi închide în ea nişte virtuţi.
      Mulţumesc pentru cuvântul în care m-ai cristalizat.

      • Mai cumpăneşte, suflet candid…mai cumpăneşte; de uitat nu vei uita, oricum…precum la fel se va întâmpla şi cu timpul; oricum, va trece…dar nu va trece oricum, asta e trist.
        Cuvintele sunt foarte importante, atunci când le este vremea. Şi mai ştiu că trebuie să spui ceea ce este cu adevărat important, înainte de a fi prea târziu, cât încă mai e timp.

    • Ada, scumpa mea Ada, mi-ai lipsit; mi-e drag să îţi citesc cuvintele. Ţi-am simţit gândul, e tot ce poate fi mai minunat… Eşti lângă mine de mai bine de un an.
      Îţi mulţumesc pentru tot acest timp.

  1. Şi o salut cu drag pe Rokssana şi pe simpaticul melc Wasabi…Mi-am adus aminte că într-o zi am zărit un pui de melc; nu mi se mai întâmplase niciodată până atunci să văd vreunul.

    • Oovi, a sunat frumos prima variantă, crede-mă; mi-am zis că ai făcut-o special; ai inventat un cuvânt…mă gândisem că de acolo ar fi putut lipsi o consoană…doar că mi-a plăcut. Sunt imprevizibilă…adică nu poţi face predicţii în ceea ce mă priveşte? Cam aşa? Glumeam.
      Cu drag, ţie şi gândurilor tale.

  2. Melodia nu va avea poate nicio legatură aparentă cu rostirile mele.Dar tu ştii să vezi dincolo de litere înşiruite,forme de cuvinte.
    Să mai spun de tăceri? Ce cuvinte aş putea să mai smulg din mine,vorbind de ele,tovarăşe mie atâta vreme îndelungată.
    Mi-a plăcut când ai spus,odată,că este şi o vreme a rostirilor.Ei bine, veni şi vremea mea să mă descătuşez.Să-mi eliberez cuvintele din temniţe.
    Parcă m-am redescoperit…şi acum nu mă mai învelesc în manta temerilor ce-mi ţinea de frig.
    E frumos să iubeşti.Şi n-am ştiut-o până de curând.Merită să luptăm pentru iubire!
    Te îmbrăţişez cu drag,Camelia! Şi-mi cer iertare că sunt puţin absentă din lumea ta.Dar când mi se face dor de tăcerile tare cu forme atât de minunate a litere sculptate din pietre preţioase,mă întorc aici.Şi mă bucur când te citesc.Cu toată întârzierea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s