Lemnul, spaţiile mici şi oamenii care au nevoie să creadă în ceva, mişcându-se între da şi nu, oamenii careduc la bun sfârşit lucrurile în care cred

Motto: Dumnezeu nu este doar nevoia oamenilor bătrâni.

 

Cuvinte potrivite, un cerc de cuvinte, unul restrâns, întrebuinţate precis, credincioşi mai mult sau mai puţin, prin convingere, agnostici mai mult sau mai puţin, prin dispoziţii temperamentale, liber cugetători cu deliberări de contradictoriu, atitudini contrarii şi mult dispreţ, trufie faţă de dumnezeul multora, una împinsă până la nepăsare, setea de divin a unora, lipsa unei mărturii sigure a existenţei acestui divin, într-o lume rezumată în incertitudine şi a goanei după certitudini,

ceea ce nu cunoşti nu înseamnă că nu există, orice inexistenţă, în clipa în care vorbeşti de ea, devine existenţă, dumnezeul multora transformat în material anectodic, ochiul lui Dumnezeu oriunde, deşi câteodată ni se mai pare că şi-a luat vacanţă de la om, cel pe care, dacă vrei să îl găseşti, e nevoie să îl cauţi necontenit, eu cred că Dumnezeu ştie că mizeria, opulenţa, atrocele, monstruosul, nu va putea distruge fondul de umanitate existent, eu cred că mintea şi simţurile noastre ne folosesc, dar nu ne revelează un adevăr, ca lucru în sine, ăla la care participăm, transpersonal,

 mie îmi place orizontalul, precum şi strâmtul, asta ca suflet al contemplatorului care sunt, în ceva mare mă simt captivă, rătăcită, asta despre util şi adevărat, eu cred că Dumnezeul preferă lemnul, lemnul şi spaţiile mici şi că noi avem o spaimă viscerală de neant şi o imagine despre culoarea eternităţii, azurul, atunci când suntem răstigniţi pe ceruri întunecate, înainte de a fi zei în embrion, nepregătiţi să ne naştem, cam aşa am începe într-un vis, conştienţi de ceea ce am fost, neştiind ceea ce am devenit, neştiind încă,

suntem goi şi ne umplem de stele, trăim tăceri după care ni se pare că auzim vocea limpede a lui Dumnezeu, totul începe aşa, ca într-un vis, viaţa este un vis, imaginea divinităţii nu cred că e cu putinţă de cunoscut prin nişte categorii afirmative, Dumnezeu înfipt în trunchiul unui lemn, lemnul, fiul focului, lemn din care cioplim şi leagăn şi sicriu, eu cred că Dumnezeu preferă lemnul şi că omul se va mântui prin cunoaştere, asta despre catedrala aia care pare să culce umbra lui

Dumnezeu.

Reclame

Stăpânitori din umbră a ceea ce ar putea fi dar nu este, însă nici imposibil

Motto: Îmi plac poveştile care trişează cu sfârşitul, înainte de a se încheia se desfac de tine şi te lasă să crezi că merg mai departe, că vor continua la nesfârşire, amestecând timpurile, şiretlicurile jocului timpurilor, poate că nu acum, poate că altădată sau poate nici atunci.

 

Câteodată e despre toate închipuirile tale asemeni celor mai convingătoare realităţi, şi nu despre iluzii scunde, adesea, între nostalgii şi iluzii , e despre întoarcerile înapoi, în toate urmele din noi şi în toate urmele din noi ne împiedicăm de resturi de înşine, să iei fiecare iluzie în parte şi să o scuturi zdravăn şi îndelung până când din ea ar cădea orice vedenie, după o vreme din ele nu va mai rămâne decât un vagabondaj mărunt şi inofensiv, nu poţi să ai decât ceea ce există, nu poţi da unor lucruri mişcare când verbele sunt la altcineva,

regretele cu măsură întreagă au aripile largi desfăcute, apertură la infinit, şi tot atâtea neputinţe, nu ştiu ce-ar fi fost înainte de asta, probabil ceva ce voise să cucerească nemărginirea, apoi prăbuşirea tuturor iluziilor, iluziile sunt mereu mai frumoase decât realitatea dar nu te agăţa de ele, te duc înapoi, iar înapoi e nimic, doar tu scuturi nisipul şi niciun răsărit, mergi mai departe repetând aproape mereu aceleaşi mişcări, echilibrele sunt, oricum, tremurătoare, unele continuităţi inutile, cateodată nu ştii unde ai să ajungi, îţi este îndeajuns că ai plecat, te împiedici când alergi după năzăriri, de’o mare claritate, himerele,

câteodată te întorci de prea departe şi împuţinat, dar înţelegând din nou şi mai limpede ca altădată că tot ce e semnificativ e încă acolo, unele lucruri oricât le-am îndepărta vin mereu în acelaşi loc, îţi spui căi iluziile au fost mereu mai frumoase decât realitatea, legat, când e despre o poveste de dragoste sau cel puţin avem senzaţia asta, de acel încotro care uneori nu îşi cunoaşte finalitatea deşi câteodată în început e răspunsul, răspuns cu final integrat, când povestea nu-i nimic altceva decât o alcătuire a inexplicitului şi echivocului, protagoniştii, ca nişte călători parcă fictivi către destinaţii care au părut a fi ceva existent, deşi discutabil,

şi a fost o vreme când te chinuiai să povesteşti nu despre nişte lucruri întâmplate cu adevărat, ci putând să se întâmple, dar cineva din tine nu credea în marginile lor deşi erau nişte lucruri atât de simple, cineva din tine încerca indrituirea explicaţiilor pentru ele pe cantităţi, împărţind, interpretând şi sfârşind, ca o concluzie, asemenea unui creier devastat, iar tu ajungeai să crezi că îţi trebuia o nouă respiraţie pentru ce injectaseşi cândva cu seringile ficţiunii când alergai după himere,

pentru că acelor lucruri care s-ar fi putut întâmpla tu le vânturai nisipul anapoda măgulind simplificările în formă închisă, în formă deschisă,iluzionându-te asupra lor, nepăstrând distanţa faţă de ele, neştiind că forma lor deschisă de pe marginile tale menţinea enigma, şi ceva urma să se întâmple mereu şi să îţi răstoarne toată perspectiva, aşa că ai ştiut că trebuie să părăseşti acea realitate ideală pe care fantezia o

zămislea.