Stăpânitori din umbră a ceea ce ar putea fi dar nu este, însă nici imposibil

Motto: Îmi plac poveştile care trişează cu sfârşitul, înainte de a se încheia se desfac de tine şi te lasă să crezi că merg mai departe, că vor continua la nesfârşire, amestecând timpurile, şiretlicurile jocului timpurilor, poate că nu acum, poate că altădată sau poate nici atunci.

 

Câteodată e despre toate închipuirile tale asemeni celor mai convingătoare realităţi, şi nu despre iluzii scunde, adesea, între nostalgii şi iluzii , e despre întoarcerile înapoi, în toate urmele din noi şi în toate urmele din noi ne împiedicăm de resturi de înşine, să iei fiecare iluzie în parte şi să o scuturi zdravăn şi îndelung până când din ea ar cădea orice vedenie, după o vreme din ele nu va mai rămâne decât un vagabondaj mărunt şi inofensiv, nu poţi să ai decât ceea ce există, nu poţi da unor lucruri mişcare când verbele sunt la altcineva,

regretele cu măsură întreagă au aripile largi desfăcute, apertură la infinit, şi tot atâtea neputinţe, nu ştiu ce-ar fi fost înainte de asta, probabil ceva ce voise să cucerească nemărginirea, apoi prăbuşirea tuturor iluziilor, iluziile sunt mereu mai frumoase decât realitatea dar nu te agăţa de ele, te duc înapoi, iar înapoi e nimic, doar tu scuturi nisipul şi niciun răsărit, mergi mai departe repetând aproape mereu aceleaşi mişcări, echilibrele sunt, oricum, tremurătoare, unele continuităţi inutile, cateodată nu ştii unde ai să ajungi, îţi este îndeajuns că ai plecat, te împiedici când alergi după năzăriri, de’o mare claritate, himerele,

câteodată te întorci de prea departe şi împuţinat, dar înţelegând din nou şi mai limpede ca altădată că tot ce e semnificativ e încă acolo, unele lucruri oricât le-am îndepărta vin mereu în acelaşi loc, îţi spui căi iluziile au fost mereu mai frumoase decât realitatea, legat, când e despre o poveste de dragoste sau cel puţin avem senzaţia asta, de acel încotro care uneori nu îşi cunoaşte finalitatea deşi câteodată în început e răspunsul, răspuns cu final integrat, când povestea nu-i nimic altceva decât o alcătuire a inexplicitului şi echivocului, protagoniştii, ca nişte călători parcă fictivi către destinaţii care au părut a fi ceva existent, deşi discutabil,

şi a fost o vreme când te chinuiai să povesteşti nu despre nişte lucruri întâmplate cu adevărat, ci putând să se întâmple, dar cineva din tine nu credea în marginile lor deşi erau nişte lucruri atât de simple, cineva din tine încerca indrituirea explicaţiilor pentru ele pe cantităţi, împărţind, interpretând şi sfârşind, ca o concluzie, asemenea unui creier devastat, iar tu ajungeai să crezi că îţi trebuia o nouă respiraţie pentru ce injectaseşi cândva cu seringile ficţiunii când alergai după himere,

pentru că acelor lucruri care s-ar fi putut întâmpla tu le vânturai nisipul anapoda măgulind simplificările în formă închisă, în formă deschisă,iluzionându-te asupra lor, nepăstrând distanţa faţă de ele, neştiind că forma lor deschisă de pe marginile tale menţinea enigma, şi ceva urma să se întâmple mereu şi să îţi răstoarne toată perspectiva, aşa că ai ştiut că trebuie să părăseşti acea realitate ideală pe care fantezia o

zămislea.

 

Reclame

Poveste poveste, când sensul stă în verbe şi verbele sunt la altcineva

 Motto: Există poveşti care dacă nu s-ar spune, n-ar fi.

 

Cică a fost odată ca niciodată o fetişcană tare băieţoasă pe care toţi o strigau cu un nume de alint, si anume Mărţişor, Mărţişor lua mereu în râs dragostea din frunză verde de maghiran, vegetalul ăsta cu valoare de simbol ce exprimă vraja şi subjugarea îndrăgostiţilor, atunci când vreun flăcăiandru îi da târcoale, părea că va rămâne fecioară palidă la ferestre înzidite, trupul ei de rozmarin topindu-se pe picioare de dorul celui pe care şi-l închipuise că va pleca odată în lumea asta mare nu pentru a o căuta, ci pentru a o găsi, însă vremea trecea şi Mărţişor se usca pe zi ce trece,

aşa că într-o dimineaţă de lună martie doar ce începută, îşi încinse la brâu dorul neostoit din funii albe şi roşii şi dusă fu în lume să îşi caute ursita, şi ea, Mărţişor, e în fiecare din noi, străbătute de fior naiv al dragostei, cele care în toţi acei bărbaţi de dinainte l-am căutat pe acel care, fără rest, ne-a întregit,  acel bărbat care are asemănări cu toţi ceilalţi, dar pe care  îl trăim  prin acel unic şi deosebit de toţi ceilalţi, cei care atât de bine puteau, intrând unul în celălalt, să încapă unii într-alţii, dar numai el, cel ultim, aidoma unui ultim adevăr, are putinţă să îi încapă pe toţi,

şi în fiecare zi de început de primăvară ne legăm cu şnur alb şi roşu, cea care nu şi-a găsit ursitul, să îl găsească, iar cea căreia întâmplarea dragostei i l-a scos în cale, să nu-l piardă în veci, primăvara încep întoarcerile înapoi, în toate urmele din noi şi în toate urmele din noi ne împiedicăm de resturi de înşine, de aceea cred că primăvara ne prind atâtea doruri din urmă, pentru că ne caută, sau noi le căutăm pe ele la răspântii între gând şi moarte sau naiba ştie, şi aşa începem să spunem poveşti, poveştile alea care dacă nu s-ar spune, altfel n-ar fi, ar rămâne neîntâmplate,

poveştile noastre de primăvară sunt de-un verde crud, culoarea asta care îşi îndreaptă ochii la cer şi nu cere nimic ci doar aşteaptă, poveştilor noastre câteodată le lipseşte îndrăzneala, curajul, poveştile noastre ne privesc cu ochi neajutoraţi, trişti, imenşi când le minţim din frică de ce-o să fie şi atunci se trag înapoi, cu o mirare obosită, dacă Mărţişor n-ar fi plecat în lumea largă să îşi caute dragostea, între nostalgii şi iluzii, ar fi fost acea poveste tragică în care totul e cu

putinţă.