Poveste poveste, când sensul stă în verbe şi verbele sunt la altcineva

 Motto: Există poveşti care dacă nu s-ar spune, n-ar fi.

 

Cică a fost odată ca niciodată o fetişcană tare băieţoasă pe care toţi o strigau cu un nume de alint, si anume Mărţişor, Mărţişor lua mereu în râs dragostea din frunză verde de maghiran, vegetalul ăsta cu valoare de simbol ce exprimă vraja şi subjugarea îndrăgostiţilor, atunci când vreun flăcăiandru îi da târcoale, părea că va rămâne fecioară palidă la ferestre înzidite, trupul ei de rozmarin topindu-se pe picioare de dorul celui pe care şi-l închipuise că va pleca odată în lumea asta mare nu pentru a o căuta, ci pentru a o găsi, însă vremea trecea şi Mărţişor se usca pe zi ce trece,

aşa că într-o dimineaţă de lună martie doar ce începută, îşi încinse la brâu dorul neostoit din funii albe şi roşii şi dusă fu în lume să îşi caute ursita, şi ea, Mărţişor, e în fiecare din noi, străbătute de fior naiv al dragostei, cele care în toţi acei bărbaţi de dinainte l-am căutat pe acel care, fără rest, ne-a întregit,  acel bărbat care are asemănări cu toţi ceilalţi, dar pe care  îl trăim  prin acel unic şi deosebit de toţi ceilalţi, cei care atât de bine puteau, intrând unul în celălalt, să încapă unii într-alţii, dar numai el, cel ultim, aidoma unui ultim adevăr, are putinţă să îi încapă pe toţi,

şi în fiecare zi de început de primăvară ne legăm cu şnur alb şi roşu, cea care nu şi-a găsit ursitul, să îl găsească, iar cea căreia întâmplarea dragostei i l-a scos în cale, să nu-l piardă în veci, primăvara încep întoarcerile înapoi, în toate urmele din noi şi în toate urmele din noi ne împiedicăm de resturi de înşine, de aceea cred că primăvara ne prind atâtea doruri din urmă, pentru că ne caută, sau noi le căutăm pe ele la răspântii între gând şi moarte sau naiba ştie, şi aşa începem să spunem poveşti, poveştile alea care dacă nu s-ar spune, altfel n-ar fi, ar rămâne neîntâmplate,

poveştile noastre de primăvară sunt de-un verde crud, culoarea asta care îşi îndreaptă ochii la cer şi nu cere nimic ci doar aşteaptă, poveştilor noastre câteodată le lipseşte îndrăzneala, curajul, poveştile noastre ne privesc cu ochi neajutoraţi, trişti, imenşi când le minţim din frică de ce-o să fie şi atunci se trag înapoi, cu o mirare obosită, dacă Mărţişor n-ar fi plecat în lumea largă să îşi caute dragostea, între nostalgii şi iluzii, ar fi fost acea poveste tragică în care totul e cu

putinţă.

Reclame

Dragostea, această pasăre călătoare, cu iluzia clipei care fuge şi amărăciunea efemerului

Motto: Au fost nişte lucruri în care ai mers pe nimerite, a iubi a fost da sau nu, cu amintirea raiurilor pierdute şi închipuirea paradisurilor netrăite.

 

Legat de dragobetele ăsta mare lucru nu ştiu, mama zice că e ziua în care se împerechează păsările, că păsările astea nu rămân niciodată nepereche, ca destinul, sau ca ăia pentru care cuvântul dragoste a devenit unul sihastru, cauza fiind uşor de explicat, dragostea pe care o trăieşti, pe care o pierzi, pe care o amâni fără încetare, din care faci o poveste uitată,  văzul, cu tremurul viscerelor, pipăind scheletele morilor de vânt în care îşi fac cuib aşteptările, că dacă dragostea n-ar fi, am trece pe lângă noi absenţi, dragostea aia pe scripetele căreia te cobori în cele mai tainice adâncuri ale tale şi ale celuilat, de-acolo trăgându-ni-se mai apoi nostalgiile subterane,

dacă eşti evă şi vrei să te ia cu îndrăgosteală şi dintr-o inertă să te preschimbi într-o idilică şi să devii albă de fericire, poate mai găseşti pe undeva nişte zăpadă, cică zăpada zânelor îi zice, eu de zâne nu duc lipsă, pentru că am unele ascunse în pod, acolo unde îmi ţin vechimile sufleteşti, chiar  la ora asta nu prea stau deloc, le aud tamponându-se de parcă ar fi nişte muşte în pahar, aşadar dacă sunt într-o agitaţie, clar nu e fără treabă, fără rost şi fără aplicaţie, fără abilitatea lor de zâne, fără şansă şi prin urmare fără rezultate,

aşadar clar pun ceva la cale, cred că vor să îmi azvârle dragoste în ochi de să mi se pară că am privirea perforată ca un ciur, cred că vor să mă vadă mergând împiedicată pe străzi, să forfotească şi să duduie în mine chestiile alea pe care unii le asemuiesc unor bătăi de aripi ale fluturilor, ăia care ar avea toate motivele să pufnească în râsul lor secret văzându-mă într-un hal fără de hal, să mă ia din nou cu iluziile alea de candoare în care să încep iar să eternizez dragostea,

să fiu transfigurată ca un spectru, gândurile mele, ca într-un balamuc, să trăiască starea de ospiciu, să nu-mi mai supraveghez neascultările, să aud în urechi numai cupidoni cu rumoarea guralivilor, semn că, legat de amor, auzul meu încă mai funcţionează, precum şi alte simţuri, să intru într-un soi de febră de a cărei semnificaţie să-şi dea seama toată lumea care mă ştie,să mă ia cu imensităţi lunatice şi halucinante, să mi se pară că mă transform cu totul şi mă prefac într-o

femeie-pasăre.

Ca’n apropiere de ziua îndrăgostiţilor, în pătratul cărora toate amorurile se conjugă

Motto: Sunt atâţia singuri şi cel puţin în doi.

 

Nu ştiu să înjur bine, cu nerv, c-aş înjura ziua asta în pătratul căreia amorurile se conjugă, că mă stârneşte să o simt în carne, în oase, în sânge, aş vrea să fiu învechită în răutăţi, dar nu sunt, cu gândul la  toate cele care vin singure dinspre partea cu dragostea şi se grupează ofilite, fundamental lirică, lirism luxuriant, m-aş înfăşura în asfinţituri verzi, dar n-am cu cine, sunt încăierată cu dragostea, de ziua ei, inocentă inconştienţă, sunt palidă neîndrăgostită,

s-a zis cu mânuşile deşi mâinile gândurilor mele sunt învineţite de la umbletul lung prin gerul iernii, aş iubi  cu dramatismul cecităţii, da’ n-am pe cine, adevărată risipă câteodată căutările astea ale noastre, din fericire, unora li se întâmplă ca lucrurile astea să ia altă cale, până acum am luptat în dragoste cu situaţii prea cunoscute, realităţile ei mi-au verificat câteodată fantezia, imaginaţie marcă proprie, şi mi-am asumat dimensiunea ei tragică, necredinţa în ea mi-am disimulat-o credibil doar arareori,

nu caut dragoste de dragul dragostei, nu e reclamată de vreo necesitate, ş-altcum, eu’s cu pretenţii realiste în ceea ce o priveşte, dar sunt de’o resemnare totală că l-aş putea găsi pe cel care să mă facă să trăiesc absolutul, absolutul e exclus din ficţiunile mele, fiecare evă are în ea sămânţa lui eros, şi fiecare evă are anotimpurile ei de înflorire, eu vreau unele cum nu le-am cunoscut până acum, fi-mi-ar cuminţeniile să-mi fie, alea în care nu am îndrăznit să am ceea ce nu aş fi putut avea şi să fiu ceea ce nu eram, potrivit temperamentului meu ar fi trebuit să pornesc înspre o dragoste  atacând-o cu convingere în loc să o omor neaşteptat,

jură-mi-te pe ascuţişul tăişului ei, ăla în care ne aruncăm de bunăvoie, că data viitoare îi vei da ascultare amorului, acestui sublim uzat în contact cotidian cu toate răsăriturile şi cu toate dezlănţuirile, amorul ăsta care întreţine o nouă iluzie până la istovirea deplină, aud o voce ca din senin, cred că e Sfântul Valentin, ăla care, în milostivenia lui, are încredere, legat de mine, în fertilitatea verbului

a iubi.

Stăpânitori din umbră a ceea ce ar putea fi dar nu este, însă nici imposibil

Motto: Trebuie să părăseşti acea realitate ideală pe care fantezia o zămisleşte.

 

Iluziile sunt mereu mai frumoase decât realitatea dar nu te agăţa de ele, te duc înapoi, iar înapoi e nimic, doar tu scuturi nisipul şi niciun răsărit, iluziile au fost mereu mai frumoase decât realitatea, legat, când e despre o poveste de dragoste sau cel puţin ai senzaţia asta, de acel încotro care uneori nu îşi cunoaşte finalitatae când povestea nu-i nimic altceva decât o alcătuire a inexplicitului şi echivocului, protagoniştii, ca nişte călători parcă fictivi către destinaţii care au părut a fi ceva existent, deşi discutabil,

a fost o vreme când te chinuiai să povesteşti nu despre nişte lucruri întâmplate cu adevărat, ci putând să se întâmple,  iar tu ajungeai să crezi că îţi trebuia o nouă respiraţie pentru ce injectaseşi cândva cu seringile ficţiunii când alergai după himere, pentru că acelor lucruri care s-ar fi putut întâmpla tu le vânturai nisipul anapoda măgulind simplificările, iluzionându-te asupra lor, nepăstrând distanţa faţă de ele, închipuindu-ţi-le ca pe un teatru al enigmei rezolvate, neştiind că forma lor deschisă de pe marginile mele menţinea enigma, şi ceva urma să se întâmple mereu şi să îţi răstoarne toată perspectiva,

câteodată privim iluziile ca pe ceva ce aşteaptă miracolul, acea întâlnire dincolo de real şi de posibil, câteodată lucrurile reale pot părea ca o aberaţie fantastică, câteodată, într-o poveste, începem să încurcăm lucrurile cărora le-ar trebui orizontale cu acelea ale căror cunoaşteri ar avea loc în timp, timp care să nu aibă atributul ficţionalităţii, timp ireal al unor evenimente unice şi irepetabile într-un context anume şi într-un moment anume, lumea timpului închipuirii este una fascinantă, doar că atunci când începe să îşi fixeze geometria, realitatea vine să interzică ficţiunea,

iluziile cer câteodată minciuni obligatorii, iluziile sunt câteodată gânduri nebuneşti fără nicio legătură cu realitatea, prea mult e prea mult, orbim greşind câteodată prin adaos, când iluzoriul depăşeşte marja admisibilă, aşa că ia  fiecare iluzie în parte şi scutur-o zdravăn şi îndelung până când din ea ar cădea orice vedenie, după o vreme din ele nu va mai rămâne decât un vagabondaj mărunt şi inofensiv, nu poţi să ai decât ceea ce există, nu poţi da unor lucruri mişcare când verbele sunt la

altcineva.

Lucruri nepierdute într-un trecut cu marginile drepte, când mărimile lor nu se micşorează niciodată cu depărtarea

Motto: Tânjeşti după stări trăite într-un timp pierdut din nevoia de a trăi în amintire, neputându-te obişnui cu prezentul.

 

Zilele trecutului stau în afara timpului tău, cu spatele la tine, nu le mai poţi da nimic la schimb, dacă ţi se mai întâmplă să îţi întorci trecutul, despre unele lucruri e de prisos să te întrebi de ce a fost aşa şi nu altfel, e simplu, nu puteai alege decât într-un fel sau altul, acum oricum n-ai mai avea ce face cu răspunsul, ăsta e trecutul, îţi dă libertatea de a nu mai avea ce face cu unele răspunsuri, nu te poţi întoarce în trecut, doar în tine poţi să te mişti înapoi în totul, ca la un început de lume şi cât mai departe, unde e lume mai puţină,

trecutul, o altă lume despre nimic şi despre tot, nu te întorci în trecut degeaba, deşi nu vei găsi nimic schimbat la o nouă înfăţişare, e despre testat fragilităţi, ca să nu le fie orizontul unul inadecvat, să ştii dacă se lasă cu eschive, cu amânări, cu ezitări sau cu vreo încetare, ai vrea să îţi înfigi mâinile într-un mâine şi să te goleşti ca şi cum te-ai putea deghiza, orice se poate deghiza cu putinţa iluziei, trecutul e câteodată despre păcatele noastre, alea de a nu fi îndrăznit,

vei închide înapoia unor uşi, ermetic, tot ce vei vrea să laşi din tine în urmă, întorcând spatele la tot ce a fost şi a fost fără înţeles, la tot ce nu se mai poate întâmpla pentru că n-ar mai avea niciun sens, gonind totul din memorie, gonind pe fiecare în parte ca să îţi fie mai uşor să uiţi, ce va fi mâine nu ştii, ştii doar că va fi acolo, viitorul este al unei incertitudini şi nu neapărat al unei necesităţi, viaţa e o scenă, scândură cu cicatrici, actori, predicate şi împrejurări,  totul stă în replici şi în joc şi în neputinţa de a face anticipări sigure,

nu te mai uita în urmă de parcă ai vrea cu tot dinadinsul să găseşti lucruri pe care să le regreţi, ai vrut să ştii sigur unde te duc, dar nici nu te-au dus prea departe, decât să îţi fii de o substanţă ostilă cât încă unori lucruri nu le-ai împăturit trecutul, mai bine să îţi rămână ironia de sine a învinsului, şi să nu te mai întrebi, cu mirarea prostului, de ce a fost aşa şi nu altfel, întrebându-te ce-ar fi fost dacă, nu înseamnă decât că poţi să manipulezi absenţe, plecând, nostalgic, în căutarea timpului trecut, strângându-ţi toate drumurile clipă cu clipă şi bucată cu bucată, romantic şi

inutil.

 

Numărând orb ori de câte ori totul, cum a fost, va mai fi

Motto:  Tot ce trece, rămâne, totul trăieşte în tine atâta timp cât îţi aminteşti.

 

Simţea cum, din dragoste căzând,  e tot alături dar mai încolo, cu un gând îndepărtare, privindu-se de pe un ţărm îndepărtat, acela de unde începe trecutul, de-acum cu glasul în genunchi, îmbrăcată în rochia de vânt, rugându-se ca orice întoarcere pe care o simţea grea din amintiri, chemând, tresărind-o, să nu o prelungească spre ea însăşi, amintiri ca nişte scripturi, cuvinte peste cuvinte ale unor contraste şi extreme stinse ţinând de un înţeles romantic, la finele acelui anotimp, goală de el, simţind cum nu mai atârni de semnificaţia lui,

trup prelung hotărât să se lase cândva în voia unei clipe de lungă fericire rămasă însă neatinsă, tinereţea ei aşteptând, prefăcându-se nepăsătoare, iar cu fiecare an care trecea, durerile literelor neadunate în cuvinte devenea scurtime, gândul celor neîntâmplate fiind mult mai acaparator ca să mai încapă în ea regrete şi plutiri de nostalgii în jurul ei, în încăperile fiecărui anotimp atins, unele cu cearcăne, altele cu palori, cele mai multe însă ameţitoare şi superbe cu braţe netremurânde,

chiar dacă pe ele purtase făpturi de clipe neliştite cu spaima de-a fi cele dintâi care nu aveau înţeles, simţindu-se în ea câteodată ca într-un loc unde ar fi trebuit să ajungă şi de unde nu ar fi trebuit să plece, când ar fi fost vorba de inutilitatea repetării unei noi încumetări, în timp ce în lăuntrul ei, fictiv, trăia existenţe nenăscute, începând să strângă semne, cu fiecare descoperire a vreunuia, descheotorându-l cu înfrigurarea de început al începutului, când mergi mai departe pentru că ai curaj,

şi-aşa se face că atât de mult adunase în jurul ei semne ale permanenţelor şi ale continuităţii, ale repetabilităţii, pe care le aşeza uneori în joacă, întrebându-se fantezistă şi halucinantă, patetică şi echivocă, apropiată şi îndepărtată, înlăturând de pe gânduri răsăriturile nenăscute, porţile orbului în jurul cărora nevederea a ceea ce aşteptase cu o nerăbdare bolnăvicioasă creştea ca în ruine, cum ar fi dacă lumea asta, ca o poveste a unor cuvinte despre care îţi spuneai că e îndeajuns să le deschizi pentru a înţelege totul ar merge, rămânând a fi, până la

capăt.

 

Sub cerul de iluzii al anotimpurilor fără nume

Motto: Fast în zdrenţe, joc de paiete, fermecător şi inocent, constituiri din aparenţe, totul convingător.

 

Dacă te-ar întreba cineva cu care te-ai întâlni după multă vreme, muncindu-ţi cu privirea încordată memoria să îl aduni din amintiri pentru că uitarea are o memorie fără cusur, să îl potriveşti într-un nume, recunoscându-vă cu mirare dintr-o altă viaţă parcă, a altor tărâmuri demult umblate, ce ai făcut în ultimii ani, cine mai eşti, nu i-ai răspunde că ai învăţat toate dezgusturile, că ai învăţat indiferenţa faţă de ceilalţi cu ochi şterşi, nu ai avea acea privire pe care o aşezi când te uiţi înspre edenul pentru totdeauna pierdut sau înspre lumea ta ireală, cea fără contururi lămurite,

i-ai spune ceva la nimereală în fraze scurte, cuvinte fără greutate, fraze de care ai atârna un zâmbet, te-ai întreba la ce bun să îl împotmoleşti în gândurile tale întortocheate şi de neînţeles, la ce bun să îi spui că după ce ai dat colţul tinereţii, viaţa limpede, viaţa liberă, ai rămas în unele lucruri acelaşi adolescent până la moarte cald, dulce, veşnic, aşa, ca într-o iubire, iar în altele cu mintea de la douăzeci de ani când totul în tine era o demenţă, nicotină, cofeină, alcool, sex, agonii şi căderi şi dorinţe cosmice,

ani stupizi şi năuci când tot ce voiai era să fii liber, să fii tu însuţi aşa cum ai şi rămas de-atunci în orice întâmplare a vieţii, chiar şi în acelea cărora nu le-ai înţeles sensul, nădăjduind că în ele era un rost pe care l-ai fi desluşit ceva mai târziu, la ce bun să îi spui cuiva lucruri sperând să înţeleagă când nici tu nu te-ai putut înţelege în ele în ceasurile tale de rupere când te mai gândeai şi la tine, pentru că şi faţă de tine îţi părea uneori că începi să înveţi indiferenţa, nimeni n-ar înţelege pentru că nu e nimic de înţeles ţi-ai spus când ai început să mai îmblânzeşti memoria,

căutând acele vedenii stupide ca o rafală de gânduri străine care te întorceau în cel care ai fost ca în nişte nostalgii care nu îţi aparţineau deşi când te gândeşti la tine, cel de atunci, îţi simţi ochii umezi şi nu eşti un sentimental, toată viaţa ta de până acum te-ai încăpăţânat în sentimente să grăbeşti pasul, la ce bun să i te arăţi cuiva cum eşti tu într-adevăr, câteodată nici tu măcar nu te mai recunoşti, adevărul e că ştii cine eşti, ai rămas mereu cu tine însuţi, ţi-ai ajuns sieţi, simplul fapt de a fi tu a rămas necurmat de-a lungul anilor, doar câteodată ţi-e teamă că ai rămas atât de

singur.

Părelnicul, realitatea jucată în travesti, amăgeşte şi seduce, jocul aparenţelor creează însăşi realitatea

Motto: Părelnicul, irealitatea realului, una lipsită de îndoială, în care nu există ezitare.

 

Există două feluri de dragoste, dragoste vechi şi dragoste noi, există, în dragoste, două feluri de oameni, cei care iubesc şi cei care regretă ce n-au iubit la timp, ca să nu ţi se pară că în acel joc de-a întâmplarea dragostei, când ceva nu ai greşit, ci ai vrut să greşeşti, în locul tău, în propria piesă, să nu îţi pari o arlechină care a nimerit, naiv şi stângaci, într-o altă reprezentaţie, şi atunci să îţi dai seama că nici măcar nu ţi-o cunoşteai pe de rost, te laşi jucată de parcă te-ai fi aflat sub o putere magică şi nestăpânită şi nu prea ştii ce faci, deşi ţi se pare că ştii,

şi simţi cum te cuprinde teama că ţi se vor risipi cuvintele în loc să le dezrobeşti pe cele pe care cu magie ţi le-ai fi potrivit pentru că le-ai îmbrăcat, şi continui să joci pentru a te afla, fără să te descompui şi fără să devii incoerentă, fără să îţi fii sleire de inventivitate, fără să îţi modifici liniile cardinale, fără să pari că nu te-ai mira de tot ceea ce ţi se relevă cuprinzând prezentul continuu ca pe unul ireal de care te lăsai îmbrăţişată ca de un mereu neîncheiat temporal, pentru că totul stă în joc şi în replici când te laşi purtată,

întrebându-te dacă ce ţi se întâmpla era sau doar părea, iar dacă doar ar fi părut, asta nu însemna că ar fi fost imposibil sau cu totul imposibil, neuitând că ar putea fi acel fel de joc din care câteodată nu ieşi teafăr când nu ai dorinţa de a-ţi construi cortina, devenind ceea ce păreai la început a fi, mai cu seamă asta întâmplându-li-se lunaticilor, celor cărora după ce îşi ard aripile tot sângele din ei se scurge, din ei rămânând tresărirea continuă a unor lucruri care nu vor înceta să se zvârcolească, care mai târziu vor zăvorî în ei senzaţii pe care şi le vor retrage din geologiile lor sufleteşti,

încât fie şi cea mai mică amintire despre amalgamul de fantome pe care l-au făcut ascuns în utriculele memoriei cu preţul unor limpezimi, cele ale renunţărilor, pentru că doar astfel ar fi putut trăi iar transparenţa reveriei cu acea putere explozivă, doar astfel i-ar fi făcut să îşi aducă iar aproape clipele zadarnice şi caduce pe care ar simţi că le repetă când nimic din vreo faună a durerii nu mai rămăsese în căptuşeala sufletului lor, iar cândva fuseseşi şi tu asemeni lor, în gânduri cu unghii cândva îngereşti, acum

tocite.

Exerciţiu de imaginaţie, împotriviri la excesele de negaţie

Motto: Există lucruri care, deşi dau dau impresia unui început, nu fac decât să ne azvârle înapoi.

 

Hai să stăm la taclale, nimic excepţional, nimic sinuos, nimic întortocheat, doar stăruitor, deloc precumpănitori sintactici, atât, să pălăvrăgim la o ţigară, nu e nevoie să te sustragi retoricii mele, nu port primejdii, încă nu îţi sunt nordul, lasă busola, că îţi vei rupe dinţii în ea şi în absenţele care mă vor sorbi dacă nu vei merge cu mine înspre sus, tot în sus, lăsând în urmă tot ce a fost până la mine, suntem faţă în faţă, între noi e infinitivul verbului a fi, împrejurul nostru sunt atâtea în aşteptare cu vagi erori, în plus sau în minus, dar sunt dintr-alea inesenţiale, sunt unele de care e nevoie şi dacă vin la timp, cu atât mai bine,

hai să vorbim despre dorinţă şi modalitate volitivă, despre cum a vrea ar putea deveni a face, despre a putea şi despre a face, despre puterea reală, cea proprie, şi despre cea magică, nu te uita la mine cu ochii imobili ai statuilor şi nici nu te uita la mine întrebător, nu, nu sunt magică, eu nu-s decât o femeie, aia legat de care simţi o tresărire a venelor,colecţie de drame, speranţe şi iluzii, nu eşti decât un bărbat, material sufletesc senzaţiile şi instinctul, confundă-te cu clipa până la obsesie, până la identificare, poate că o alta nu va mai fi, adevărurile, spuse până la capăt, rămân,

ia spune-mi, ce ai mai făcut în toţi anii ăştia de dinainte de a mă cunoaşte, poţi să mi-o spui şi într-o gramatică superficială, adică să sari peste circumstanţiale, manifestându-te aşa, figurativ, fireşte că glumeam,  toate dragostele iluzorii trăiesc într-un regim imprecis de halucinantă senzaţie a realului, nu vreau să faci din tine un duel al antimemoriilor, nu vreau să îţi îngădui lungului tău trecut să se verse în prezent, de obicei când se întâmplă astfel, prezentul se contaminează,

sunt lumea imaginarului tău, sunt fascinantă, însă odată ce-mi fixez geometria, realitatea vine să interzică fantezia, poate că da sau poate că nu, aprinde-ţi odată ţigara aia, suntem faţă în faţă, şi tu taci, dar chiar şi-aşa, fără să scoţi un singur cuvânt, te găsesc interesant, hai, apleacă-te asupra misterului meu ca şi cum tot ce ai vrea ar fi să îl sfâşii, priveşte-mă ca pe o fatalitate, fatalitatea aia care e dragostea, hai că glumeam, e doar o ţigară şi o flecăreală, fir’ar, am lipsa de intenţie de a-ţi fi, zeloasă, o adevărată dramă, rezultat

prevăzut.

 

2018, realităţi la care n-ai dreptul

Motto: Tot ce înseamnă laşitate începe cu adverbul poate, laşitatea, anticamera fricii, frica aia protectoare, loc presupus infailibil.

 

Există furtuni ale sufletului sorocite să ne bântuie, lasă deoparte morile de vânt dacă nu ai nimic himeric în tine, morile de vânt nu-s pentru oricine dacă măcar odată în viaţă nu ai sângerat până la moarte înfipt în vertebrele vreuneia, altfel morile de vânt nu vor fi  decât un exerciţiu comic, admite că multe lucruri au fost anume pentru a te înşela, aşa cum ar fi cunoaşterea, adevărul, dragostea, e timpul împăcării, împacă-ţi contrariile, caută mereu dar rămâi constant în apropierea de sine şi nu în depărtarea, îndrăgosteşte-te şi nu uita că dragostea e flux şi reflux, dragostea, uragan al pasiunii,

dragostea, trăire contrariată, dragostea, material exclusiv feminin, femeile vor poveşti, după o poveste un bărbat se întoarce zdrobit, fără să fi înţeles dintr-o femeie nimic sigur aşa cum nici din ei înşişi bărbaţii nu înţeleg mai nimic fără o femeie, pentru că o femeie nu se înţelege firesc, o femeie se înţelege cu tortură, aşa li se pare, după ce totul trece rămâne ce e de rămas, rămân în urmă cuvintele unor desperecheate anotimpuri când fuseseră abia la literă, întâmplările mai apoi alegând, adunând şi despărţind înţelesuri, unele având răsuflarea simţită de la începuturi ca fiind una străină de ritmul răsuflării tale,

inexistenţe rapid refuzate, încheindu-le fără să mai aştepţi vreun ascuns care s-ar fi putut întâmpla să ofere acel ceva căutat, un ascuns undeva ca o neştiută promisiune şi pe care tu şi numai tu ai fi fost vinovat de a-l fi compromis, dar ce bine că nu apucaseră să devină o aşteptare plină de nelinişti şi de scrâşnete de gânduri şi nici o dureroasă nerăbdare nu le fuseseşi, rămâne ce e de rămas iar tu păşeşti înainte, în povestea asta  nu îi porţi de grijă cortinei,  ai ales scena finală, că n-a fost să te laşi în voia dragostei ca în voia unei nebănuite puteri,

dragostea e o producătoare de tristeţe, dragostea asta ar fi avut o realitate prea complicată, nu te doare şi pentru prima oară te miri, dragostea nu te-a prins niciodată în pantofi cu tocul înalt pentru că tu în dragoste nu prea ştii să umbli cu pantofi dintr-ăştia fiindcă rişti să te împiedici atunci când cobori trepte neîndrăznite, şi nu le-ai coborât, te-ai fi frânt deşi ştii că vis cu adevărat e acela pe care nu îl încetezi, oricât ar fi de nebunesc şi oricâte s-ar frânge sub nebunia lui, totul e crud încă, nu ai îmblânzit încă nişte amintiri ca să poţi să le calci,

să le treci.

Atâtea în aşteptare cu vagi erori, în plus sau în minus

Motto: Poate că insatisfacţiile ne sporesc interesul pentru închipuiri atinse cu risipă.

 

Decembriind, aşa, înspre zilele Crăciunului, cel mai mult îmi place să stau la taclale cu acei asemeni mie, ăia neînfrânaţi care abundă în amănunte, şi care, dacă nu întâmpină nicio rezistenţă îţi vor spune de câte’n lună şi-n stele, de ce-au făcut şi de ce n-au făcut, cu lava entuziasmului, cu forţa pasionalului şi cu neputinţa răsfrângerii la esenţial, dezlănţuiţi, verbali fără odihnă, sunt câteodată zile când simţim că am vrea să ne amintim totul, chiar şi lucrurile cu care încă nu am trăit vreo împăcare, e trist pe lumea asta să n-ai cui spune,

zilele astea, mai mult ca niciodată, e despre ce îţi este aproape şi despre ceea ce, departe, te simte ca şi cum ar strânge în braţe nisipul, e despre crucile visurilor care îţi pare că s-au înmulţit,  când pielea sufletului e amorţită şi nu mai simţi nimic,  cândva tu un talmeş-balmeş de visuri care începuseră să trântească prea tare uşile neavând de gând să răspundă la nicio întrebare,  o lume în care poate toate nu erau chiar pe măsura ta, dar ţi se potriveau atât de bine, tu dincoace de celălalt spunându-i în şoaptă să te aştepte, deşi ştii că abia ai mai putea-o face,

te încearcă un început de miopie, poate că ochii tăi sunt prea obosiţi, poate că uneori distanţa dintre lumile tale visate şi tine se face prea mare, poate că trăieşti prea amar acele lucruri cărora le-ai fi dorit un sfârşit mai puţin lipsit de sens, după ce puseseşi în ele atâta risipă a închipuirii, poate că încă ai dorinţe oarbe şi pline de bătrâneţe care încă mai caută să ajungă, tu, de fiecare dată când alergaseşi prin ele obosind însă tot nu te lecuiseşi de ele, dar nu uita de acea putere a sentimentelor, putere care ajunge la cea conştiinţă cosmică,

vei duce ceea ce vei şti că nu trebuie să încetezi şi te vei opri din ce vei simţi ca pe un îndepărtat, oricare ţi-ar mai putea fi racordările imaginare la inventarul tentaţiilor, asta despre un mai departe, vei simţi că unirea ta cu celălalt e din scădere în scădere ori de câte ori vei da de o îndoială,  veşnicia dragostei e o iluzie, dragostea trăieşte atât cât trăiesc şi iluziile, începe euforic, început fecund, sfârşeşte disforic, alianţa cu inevitabilul s-a produs, tristeţea  e inutilă, tu dă vina pe hazard pentru ce-ai vrut şi n-ai vrut, că hazardul aude, dar data viitoare să vorbeşti mai
tare.

Când, cu fiecare nou an, obsesia dorinţelor necunoscute ia chipul speranţei

Motto: Eşti mască, eşti aparenţă, eşti compromis între intenţii şi dorinţe contradictorii, perspectiva decide totul, eşti proiecţie adesea într-un fantastic, resemnifici realităţi, frecventezi duplicităţi, eşti adevăr şi minciună când faci negoţ cu sufletele altora.

 

Mâinepoimâine anul se sfârşeşte, pentru unii a început ca unul euforic, s-a sfârşit ca unul disforic, e greu  când veghezi depărtarea şi asta totuşi, sau poate tocmai de aceea, naşte în tine iar dorinţe, dorinţele alea care n-au mai apucat să devină intense şi definitive, dorinţele alea care, atunci când încep să facă piruete dinaintea noastră,  ne fac să uităm de sfârşitul disforic, cel care intră  în legile ficţiunii, poate că insatisfacţiile ne sporesc interesul pentru închipuiri atinse cu risipă, e sfârşitul unui an şi începutul altuia, scoţi din amintire tot ceea ce ai ascuns atunci când ţi-ai spus că va veni o zi când vei avea nevoie să o faci,

alte dorinţe vei împerechea uitându-te la ele cu aviditate, vei trage de ele înfierbântat, fără oprire, nu te vei opri nici când vei simţi că se fac din ce în ce tot mai subţiri, ţinându-le în mâini încleştate cu disperare, pe lângă unele vei trece însă fără să întorci capul, altele vor trece pe lângă tine fără să îţi arunce nici măcar o singură privire fiind cele pe care de prea multe ori le-ai alungat, negândindu-se nici măcar pentru o clipă că le-ai putea opri la tine,  alte obsesii secrete o să aduni, hăituindu-se una pe alta,  alte aşteptări cu pupilele dilatate vor urma, unele nedefinite,

aglomerându-se şi ciocnindu-se între ele, buimace parcă şi dezorientate, cu greu descurcându-le unele dintr-altele ca să mai poţi împrăştia din ele,  de-atâtea altele iar te vei îndepărta definitiv, cele în care nu vei putea aştepta prea mult sau cele în care vei simţi că te rătăceşti, nemaiştiind cum să ieşi dintre ele, de-a lungul altora va trebui să mergi până vei avea să dai de ceva fără a fi grăbit, cu dibuiri şi rătăciri, să sfârşeşti, şi fără să te întrebi cum s-ar putea sfârşi, nu vei mai aduna, inutil, dorinţe fără rost în care ai înainta spre niciunde,

n-or să vină zăpezile să aştearnă linişte aşa că nu îmi rămâne decât să le doresc tuturor în timpul ăsta să fie liniştiţi ca nişte biblioteci, să nu îşi mai  adâncească sumbru convingerile fataliste, să lăse închipuirea deoparte, că nu face altceva decât să altereze existenţa, să fie descătuşeri ludice sporite că şi-aşa adesea ne simţim ca un cimitir lăuntric, să se certe când îi mânie vreo supărare dar să se împace repede, să nu se apuce să tăie noduri gordiene decât dacă au abilităţi de chirurg, să lăse naibilui trecutul, că înapoi nu se mai pot întoarce, să nu-l mai vânture, să uite tot ceea e de uitat,  unii au cu toate lucrurile în care au încetat să creadă o împăcare

târzie.

Uitând mereu esenţialul, a nu mai ştiu câta scrisoare, Moş Crăciun

Motto: În zarea depărtărilor există tot ce întârzie să apară.

 

Drag Moş Crăciun, mi-e peste mână să îţi scriu, că nu mai am anii, lasă tachinările, doar vezi limpede că în ceea ce mă priveşte şi te priveşte s-a lăsat cu maturizare, însă de boala asta a copilăriei de a-ţi scrie tot n-am scăpat deşi demult am încetat să mai cred în tine, cu toate că eşti o iluzie atât de credibilă, doar la nişte ani cruzi de tot ai fost mai enigmatic, erai încă în măsură să fascinezi, şi-n anii ăia am rămas împreună în fiecare  decembrie, eu şi cu tine, tu ăla care spre disperarea mea începuseşi să întârzii din ce în ce mai des după miezul nopţii, că stăteam la pândă încordată să nu-ţi ratez sosirea auzind eu că în toate împrejurările vii pe-acolo pe unde şi pleci,

că aveam nevoie, legat de existenţa ta, de o certitudine materială, pentru că ştii cum e treaba când nu avem mărturii sigure despre un lucru, asta duce la luptele alea interioare ale noastre după certitudini, vezi ce devreme am început eu cu dorinţele după reliefuri concrete, nu ştiam că asta dintre noi doi e o întâlnire nepermisă, tata zicea că nu am să te văd dar am să te simt totuşi, cred că asta seamănă mai degrabă a dragoste, m-am gândit peste ani la vorbele astea, eram rezemată de un dulap şi am început să râd,

că aşa am aşteptat asta să se întâmple şi uneori mi se părea că nu are să mai vină niciodată, dar dragostea a venit şi a plecat de câteva ori, nu a rămas, pentru că eu, acum, la anii ăştia ai mei, cred că dragostea e dintre acele lucruri pe care nu le poţi face să stea dacă sunt făcute să plece, dragostea, fantezia noastră favorită, este ca o existenţă efemeră, veşnic ameninţată de dispariţie, tăcerea temporalităţii ei este sfârşitul, prezentul fiind unica instanţă a ei, clipa de acum, însăşi veşnicia,

la anii mei tineri când se ducea dragostea eram cuprinsă de o disperată tristeţe, acum ce rămâne în mine la sfârşit e o ilustrare convingătoare  a consimţirii pentru acea posesiune himerică şi iluzorie, deh, încă mai am naivităţi dintr-astea, doar că acum nu-mi mai îngădui pentru dragoste niciun plan, şi oricum nu mai vreau să am convingeri din autosugestie, experimentăm în iubiri ideea de dublu, doar că nu despre astea voiam să îţi scriu, Moş Crăciun, eu sunt aia care poate spune multe despre nimic cu sensibilitatea exaltată, aia care nu ţi-a spus niciodată în viaţa ei o poezie, eu tot ce voiam să te întreb era dacă mai ai pantofii ăia care semănau uimitor cu ai

tatei.

Cea pe care am continuat-o în toate cele care au urmat, cumva ca un refren al unei clipe încheiate dar nesfârşite

Motto: Câteodată  simţi că ai trăit câteva vieţi, nu una, spunându-ţi că tot ce trăieşti a mai fost cândva, dar nimic nu a mai fost şi nu va fi vreodată aidoma.


Aş  vrea să ningă sălbatic pe sânul iernii atunci când aş începe să o spun ca pe o poveste pe cea a demulturilor mele, cea din memoria tuturor simţurilor mele, cea a arhipelagului  sensibilităţii mele uneori prea complicate, cea pe care aş auzi-o cum vine în tăcere şi mă priveşte cu ochi încercănaţi cu albastru sau verde, ascultându-mă odată ca niciodată, fiind numai vedere şi tresărind din când în când, strângându-şi rochia în jurul trupului ca şi cum ar vrea să-şi strângă toate uitările pe care şi le pierduse sau pe care şi le lăsase undeva departe ca să le rătăcească drumul şi care acum o cotropeau,

şi, uitându-mă la ea cum mă priveşte cu o oboseală tandră după atâtea întoarceri din care am adus-o, aş începe să-mi amintesc de ea şi de stângăciile ei duioase, ea, căptuşeala mea cu umeri de zăpadă, cea care mi-a visat ipostazele, ea, filigranele mele,  cea de la care mi-au rămas poveştile nescrise în ochii cu irisul de catifea maro şi visătoria care curge în sângele meu, ea, cea căreia i-am urmat şi care mi-a fost ascultare chiar şi atunci când doar neînţelegerea mi-o mai înţelegea,

ea, adâncirea mea, ea, intuiţia mea despre mine, ea, tot ceea ce am devenit, fiind de la începutul începutului, eu, sublima ei complicaţie, ea având atâtea de povestit despre mine, despre împlinirile mele sau nu, despre pendulările mele între vremelnic şi etern, între tăgadă şi credinţă, ea, cea care, atunci când mă aflu pe o  latitudine a unui timp atât de îndepărtat faţă de semnele mele cardinale, ştie că nu sunt departe, doar că îmi ia timp să nu mă las derutată de frică atunci când e despre simţiri de temut, ea, cea care ştie că teama va rămâne undeva, departe, ultimii paşi nu vor duce nicăieri,

decembrie şase, mai bătrână cu un an, când îmbătrânim scade numărul de erori, devenim mai precişi, nu am niciun ultim gând care să mi se zbată în braţe trăgând aer în piept cu pleoapele pe jumătate peste ochii deschişi, orbi, în măsura în care depinde de noi, unele lucruri rămân împreună cu noi, în măsura în care depinde de ei, unii oameni rămân împreună, dacă nu bei dragostea când ţi-e sete o să îţi fie sete de ea toată viaţa, amintirile ultimelor zile nu sunt vinete de frig, nu mă mai desfigurează întrebările, nu am niciun vis care o să moară mai curând decât

credeam.

În iarnă, anotimpurile împăcate din galeriile cu dragoste niciodată sălbatică

Motto:  Uneori, ce pierzi, regăseşti cu prisos mai târziu.

 

Iarna parcă toţi oamenii sunt nişte romantici întârziaţi, iarna parcă toate se întorc  înapoi, alergi prin gânduri ca o zbuciumată că altfel te-ai demonta din încheieturi, iarna pe încheieturile tale porţi cercuri, când cercurile de frig se strâng violent mişcarile tale de apărare reflexă devin aproape imposibile, iarna suprafaţa lor e expusă la vulnerabilităţi şi la insecurităţi, şi de-asta iarna te temi de dragostea care s-ar putea prinde de gândurile tale, de braţele tale, de mişcările tale, pe dinafară îţi ţii nerăbdarea bine închisă şi bine hrănită în locul ăla care se cheamă inimă,

când fiecare mâine e pe picior de ducă şi fiecare pleacă, rămâi cu număratul zilelor în care umbli în sus şi în jos ca apucata, cu acele priviri în care înoată absenţe, stomacul timpului digeră tot ce păruse ori fusese contur, unele verbe, sunt aşa tocite de atâta tracţiune lingvistică, de-atâta fermentescibilitate, după care devin aşa de instabile, după care amuţesc, verbele toamnei tale au trăit un impact brutal cu substantivele, nu te-a parazitat vreo melancolie, lăuntrul are contururi precise şi nicio umbră pe acolo, le-ai gonit pe toate, de prin toate colţurile,

cuvintele mari, cuvintele grele, nu au avut cele mai favorabile conjuncţii, unele chestii din cronice de la un timp au devenit statornice, iarna eşti paşnic sentimentală, e anemie în tine când eşti pe cale de a recupera amăgirile trecutului, după care te-ai fi vindecat apoi în întregime, acum ştii ce să cauţi şi cum să găseşti, purificarea pasiunilor duce la reîntoarcerile tale la tine, la echilibrul interior, verbele îşi încep sfârşitul, majordomii cuvintelor tale sunt adjectivele şi substantivele, biete efemerităţi, materia constituentă a dragostei este una pe cât de misterioasă, pe atât de volatilă, mai ales pentru cei ai pasiunilor nomade,

de la o vreme anii se scurg cu repeziciune, fiecare de parcă ar sta cu un picior aici şi cu altul dincolo şi parcă fiecăruia niciodată nu ai simţit că i-ai fi spus tot şi în fiecare alt anotimp tot ce ai trăit a mai fost cândva, dar nimic nu a mai fost şi nu va fi vreodată aidoma, niciun anotimp nu a semănat unul cu altul, un anotimp îşi leapădă pielea şi altul iese din ea, sunt anotimpuri ca nişte bătăi de inimă faţă de care parcă încă n-ai vrea să mori, dar ştii că dacă nu mori faţă de ceea ce este nu poţi să laşi în tine altceva să nască, poate că ai iubit cândva, sau nu mai ştii, sau poate ţi-ai pierdut capacitatea de a defini stări opace şi fără

orizont.

 

 

 

 

 

Nuanţe contextuale concentrice, clar precizate

 

Motto: Există inexistentul, dar posibilul.

 

Câteodată e luni, alteori e despre alb, albul, întâmplatul şi neîntâmplatul, unde tot ce nu mai este se recompune şi se recondensează, culoarea ondulării contrariilor, ce pare nepăsarea surdă,  culoarea pereţilor tăi zugrăviţi cu indecizii, culoarea în care eşti nicăieri şi oriunde, eşti ubicuu, e singura culoare în care e mai multă certitudine decât îndoială, câteodată e marţi, alteori e despre negru, culoarea iubirilor în doliu, alea ale căror parastase nu mai prididim a le face, înainte de asta dând împărtăşanie muribundei dragoste, înainte de asta crezând în iluzia veşniciei ei, esenţiali subiectivi, dragostea aia pentru care nu moare nimeni, pentru că toţi mor doar pentru moarte,

câteodată e miercuri, alteori e despre galben, galbenul este ridicol şi tragic în acelaşi timp, aşa, într-o permanentă agitaţie, e culoarea care stă cât poate şi apoi pleacă, e din intenţii frânte şi risipite înainte de a fi adunate, e cu ardoare ostentativ, râde în secret, spune să nu te uiţi înapoi şi pufneşte sarcastic, zicându-ţi că într-un pustiu n-ai ce face singur, asta despre singurătatea în doi, câteodată e joi, alteori  e despre albastru, albastrul este culoarea părelnicului, a părea, verb cu regim privilegiat, lucrurile părând a fi într-un anume fel, presupunând că pot fi şi în altele, pentru că un fel de a fi nu sfârşeşte toate felurile de a fi, a fi şi a părea că este, inspectându-se reciproc,

a părea, în imposibilitatea ta de a-l defini exact, continuând să fie halucinant deşi ceea ce îl provocase dispăruse demult, a părea e despre aparenţele pe care căror lume suntem suciţi atunci când ezităm între aproape şi departe, a patra dimensiune, cea a aparenţei, câteodată e vineri, alteori e despre cărămiziu, cărămiziul are mobilitatea afectelor nestatornice, e nuanţa trecerilor cutreierate de întrebări încrâncenate, după ce îşi opreşte paşii la jumătatea drumului dintre roşu şi galben, şi care, dacă nu ar cunoaşte drumul înapoi, ar rătăci fără regulă, ar rupe din încheieturi concordia dintre gândurile ale căror umbre stau la rând, înşirare în lungirea inimii, aşteptând întoarceri,

câteodată e sâmbătă, alteori e despre roz, rozul e singura culoare pe care nu ai curajul să o laşi prea multă vreme singură, că e ca un exploziv, odată ce a pus stăpânire pe lucrurile pe lângă care înainte bătea vântul, ai pentru ea cele mai infantile explicaţii, prima oară nu face nimic, stă şi se uită, vede toate lucrurile pe care le urmăreşti incontinuu precum şi pe alea pe care le tot pui sub semnul întrebării, cum ar fi dragostea, apoi te face să priveşti totul prin nişte lentile deformatoare, începi cu ea o luptă adevărată, nu vorbe, doar că sfârşeşte prin a te convinge că are doar un timp anume, ăla în care eşti

naiv.

Întâmplări căutându-şi destinul printr-o serie de împerecheri, încercând potriviri cu o dezolantă inocenţă

Motto:  Adevărata retorică a dragostei este tocmai refuzul retoricii.

 

Dragostea este la îndemâna oricui, dragostea, iluzia pe care unii o trăiesc cu o copleşitoare senzaţie de realitate, dragostea cea aproape de la capătul viitorului, când cel care rătăceşte prin lume altundeva de tine, cel care a plecat în lume nu pentru a te căuta ci pentru a te găsi, nu va ajunge niciodată la timp, dragostea,  chestia aia pe care o trăieşti cu imposibilitatea de a face anticipări sigure, asta fiind exclusă, iar asta pentru că dragostea nu îşi cunoaşte viitorul, decât prezentul, dragostea cea care leagă cu libertatea, aşa că las-o să plece dacă îi simţi îndepărtarea, şi nu face din timpul ăsta un teritoriu al agoniilor,

dacă se întoarce, e a ta, oricât şi-ar amâna sosirea, iar dacă nu, n-a fost niciodată, în dragoste nu ştii decât de unde şi cum ai început, unde vei ajunge sau dacă, nu ştii, rămâne de văzut realitatea sau irealitatea lumii ei, după multe poveşti cu sfârşit, într-un final vei putea vorbi ca un expert în moartea amorului, poate că se întâmplă uneori ca două fiinţe să se întâlnească doar pentru a intra în conflict cu toate postulatele acelui lucru care se numeşte dragoste, unii pricep să fac din asta cele mai bune întâmplări dramatice ale lor,

când eşti în labirintul unor foste lucruri unde ceva nu mai este, nu înseamnă că nu va mai fi, ci doar că se află la depărtări viitoare, aşa că lăsă resemnarea bilanţurilor, găseşte-ţi o îndeletnicire secretă, chiar dacă nu e necesar, asta pentru când te tot regăseşti în banala postură de melancolic şi de resemnat, când e dinspre partea cu amorul, pasăre călătoare, ia în gânduri ostatec vreun alt amor, aminteşte-ţi că dragostea începe ca într-un joc, jocul aparenţelor creează însăşi realitatea,

iar tu, ăsta de la celălalt capăt al jocului, fără niciun fel de sete de aparenţe a femeii, cum că dragostea ar fi totul, şi care nu ştie ce caută decât în clipa în care îl găseşte şi pentru care asta e tot, dar e destul, tu ai spune că nu ştii dacă jocul e adevărat, da, dar nu ştii sigur nici dacă e minciună, oricât de improbabil ar putea să pară, totul va fi cum a mai fost, nefiind vreodată aidoma, lăsaţi naibilui nostalgiile de toamnă şi fortificaţi-vă capacităţile de rezistenţă în faţa vicisitudinilor dragostei, că altfel ajungeţi, arghezian aşa, să o băgaţi în pământ înainte de vreme, tu mortul, tot tu şi

groparul.

Cuvinte ce trebuie spuse şi cuvinte ce trebuie doar să dea numai iluzia că au fost sau că ar fi putut fi spuse

Motto: Retorica singulară destramă sensul.

 

Îţi spui că vei inventa pahare în care să scurgi din amintirea viselor, ale acelora de noapte a căror invocare e repetată, iar pe celălalt îl vei lăsa să îţi ghicească încetul cu încetul curgerea în ele a fantasmelor care privesc, cele pe care însă doar în somn le vei vedea clar, pentru că în cuvinte tu nu i le-ai spune, ai converti în ele lacune sau segmente lipsă ştiind că niciodată unele nu s-ar termina dar nici nu ar părea întregi, iar el, celălaltul în care ai curs, din ele şi-ar înmulţi în neştiut, fireşte, exprimările eliptice, spaţiile dintre litere, simţindu-le ca pe un mesaj apoteotic, iar tu ai avea bucuria jocului delicios de-a privitul,

de a privi cum crede că el este cel care îşi închipuie că le este creator, numindu-se el pe însuşi după bunul plac al enigmei, încercând să ghicească puţin câte puţin din el, implicându-se în imprudenţe şi ajungând astfel la imprevizibilitatea nuanţelor, când te strigai în înapoi, şi umbrele din cuvinte îţi spuneau să mergi mai departe pentru că era ca şi cum nu ai fi chemat pe nimeni din gânduri, ca şi cum nu ai fi aşteptat pe nimeni, ca şi cum puţinul pe care l-ai mai fi putut articula şi-ar fi rezervat apartamente întregi ale dificultăţilor de silabisire pentru că altfel ar fi fost zdrobite de gândul care pusese stăpânire pe tine cu sângele sfâşierilor peste tot ce însemnasei ca să ţii minte,

ca să nu uiţi că ai putea isca încurcături cu consecinţe inevitabil legate de mişcările şovăielilor îndoite de propria-ţi dorinţă, nexuri de oprelişti care făceau cuvintele să se închidă, negaţia ta fiind ubicuitară în toate aducerile în tine ale unor ultime înţelesuri, bine împlinită şi impecabil instalată,  când ieşi în întâmpinarea unor gânduri cu un surâs de o ironie amară, pentru că nu îţi mai doreşti acea tandreţe jalnică pe care o avuseseşi pe vremea în care încă mai credeai, şi fără pendulări între credinţă şi tăgadă, că până acolo unde ai fi vrut să ajungi nu o să te doară, dar te-a durut,

aşa că ai început să ştergi, doar că aveai sentimentul unei vinovăţii, nu a uneia limpezi însă, pe când credeai că astfel vei desemnifica tot ceea ce a avut semnificaţie, toate acele neclintiri în care ai crezut, pe care le-ai fi vrut pentru întotdeauna acolo, statornice, şi nu te-ai gândit nici o clipă să joci ceva ce ţinea de fiinţa ta ca să depăşeşti insolubilul, tu priveai doar înainte înspre celălalt, în timp de dublura ta îţi şoptea despre nişte lucruri, despre capriciile unor anotimpuri când clipele lor nu te vor asculta cu voluptate, nu-ţi vor fi făgăduinţe oricâte cuvinte le-ai

spune.

Ispita hainelor la fiecare pas, când haina îl face pe om

Motto: Ne asortăm împrejurările de viaţă cu hainele şi cu nuanţa ochilor.

 

Suntem puşi sub ochii noştri şi ai altora, hainele sunt felul nostru de a ne exprima vestimentar, legat de asta lăsându-i la o parte pe cei cărora le lipseşte modul exprimării, hainele sunt nişte scamatorii din care scoatem efecte, hainele sunt o iluzie, unii sunt haine mai mult decât sunt ei înşişi, praf în ochi, adică, hainele, în afară de a ne acoperi goliciunea trupului, au acea forţă emoţională a mesajului, despre asta suratele mele eve ştiu cel mai bine atunci când vor să transmită ceva, când se lasă cu seducţie, arma de luptă a acestui gen, chestii care se lasă în adami cu amplificări, şi asta fiind posibil datorită emoţiei resimţite, oricare ar fi ea acea emoţie,

există haine-îndemnuri, ajutându-l pe cel care le poartă să se descopere în faţa altora, şi care îi dau valoare, pentru că ei sunt cei care poartă hainele şi nu invers, purtăm uneori haine care ne pot trăda intenţiile ascunse, că misterul e atât de uşor de ghicit, există hainele-potenţă, cele care ne arată puterea zeului ban la care unii se închină, după hainele astea fiind aşezaţi pe o scară de valori, există hainele-corset care pur şi simplu îţi strangulează spontaneitatea când e să se lase cu exigenţe sociale, există hainele hilare, atunci când individul care le îmbracă nu are datele fizice necesare,

există hainele-regret pentru care timpul subiectiv s-a oprit sa se mai scurgă între tine şi ele, cele pe care nu le-ai mai purta dar la care, înfrânt nostalgic legat la trecutul unei vârste, te tot întorci, amintirile parazitând  momente anterioare deşi vârsta la care ţi se potriveau are mult rămas înapoi dar tu crezi că aşa poţi păcăli timpul, ăla cu ofilirea, haine prin care laşi să fii cunoscut cum ai fost odată cu adevărat, îndârjindu-te să te păstrezi definitiv oricum, doar că e în zadar să te mai cauţi în ele crezând că poţi ţintui timpul pe loc, ai cam îmbătrânit, se numeşte realitate,

există acele haine care o iau înaintea omului atunci când trăsăturile tale psihice, temperament, atitudine, nu sunt chiar măsura potrivită şi eşti complet lipsit de abilitatea de a le purta, vrând să pari ceea ce nu eşti, există haine în care te simţi ca într-o potrivire adâncă, aşa cum sunt eu cu blugii mei forever, vorba lui Neil Diamond, există haine-remorcă, asta când se lasă cu tendinţe, toată lumea în ţoale pusă la remorca acestei tendinţe, într-o haină eşti uneori ca într-o poveste, fireşte, rescris cu

totul.

Înăuntrul tău răscruci labirintice cu totul împietrit unde aşteptai clipe care păreau că îşi tot amână sosirile, cu durerea drumului de până acolo

Motto: Uneori în oameni totul pare un drum pierdut, oameni nesfârşiţi în viaţă sfârşită.

 

Oamenii nesfârşiţi cu ochii pe sfârşite sunt cei cărora li se pare că au trăit mai multe vieţi, nu una, murind aşadar de mai multe morţi, acei căutători ai sensurilor pierdute, ceva cu sens nemaiputându-li-se întâmpla, viaţa este un şir de suferinţe, pendulează între a fi şi a nu fi în zbaterea de a trăi, doar că de cele mai multe ori par de-a dreptul indiferenţi faţă de soarta lor potrivnică nealegând când aveau de ales deşi victimele  fataliţăţii care pot alege, şi poate tocmai de aceea sau mai ales de aceea sunt loviţi şi zdrobiţi din toate părţile, viaţa făcând din ei victimele absolute,

iar dacă viaţa e o luptă, ei sunt dintre acei care capitulează dinainte, pentru că la ce bun să pornească o bătălie cu un deznodământ dinainte ştiut, un duel spintecător între umbre,sunt oamenii tragici care par împietriţi şi nemişcaţi dar înăuntrul lor sunt convulsii, oamenii care îşi uită până şi numele, izolaţi în disperarea lor, uită tot ce au fost şi ce sunt, capătul începutului lor li se pare atât de mult în urmă, nu îşi mai amintesc de el de parcă nici nu ar fi existat, agonizează fără sfârşit, pentru ei viaţa fiind ceva ce trebuie îndurat, nu trăit,

nu mai au puncte cardinale oriunde s-ar îndrepta ajungând tot nicăieri, timpul lor nu mai are segmente, nu are trecut, prezent şi viitor, tot ce trăiesc nu le aduce nicio schimbare, e un timp mort,  trăiesc murind, inimile lor sunt triste, tristeţea durează de-a pururi, tristeţea nu e frumoasă, cum spun unii, doar aceea împăcată e aşa, tristeţile oamenilor cu ochii sfârşiţi sunt dureri care urlă, disperarea lor e de nestins, ochii lor nu sunt ca ai împăratului din poveştile în care unul plânge iar altul râde, ochii lor sunt mereu în lacrimi,

plânsul lor e al fatalităţii, fatalitatea a unui destin, tresăririle lor sunt deznădăjduitoare, sunt oamenii trişti care nu se înfurie niciodată, nu îi vei vedea vreodată mânioşi,  aşa cum niciodată un om mânios nu se va întrista, pentru oamenii tragici nimic nu mai are gust, gândurile lor au papile încărcate de fiere şi de amar, viaţa, cea care ar fi trebuit să îi facă înţelepţi îi înnebuneşte din ce în ce mai mult, în ei totul e pierdut, mort şi pierdut, în oamenii nesfârşiţi în viaţă sfârşită totul e un drum deja pierdut, o piesă cu epilogul nejucat, destinul lor

scenic.