Caldarâmul dorinţelor sub talpă, când n-au unde să moară

Motto: Gânduri care trebuiau să fie altundeva unde nu ar fi fost niciodată poate pentru că ar fi ajuns nicăieri, dar până acolo ar fi putut ajunge.

 

Era încă devreme când mai păstrai amintiri din recuzita visului, când doar fantasmele domesticite mai puteau sfărâma limitele, dând fanteziei tot ceea ce se refuza simţurilor, deschizând contraste halucinante, acelea dintre aripi de gânduri şi cuvinte tresăritoare atârnând din veghe neanesteziată şi devoratoare la capătul creatului real pe care ai fi vrut-o izgonită de creatul fantastic, astfel ieşind din memorie amăgindu-te că astfel nu va fi durere, adormind-o cu un somnifer fulgerător în nopţile mute,

mâini întinse către fantome strângătoare de resturi strivitoare, stăpânitoare din umbră a  ceea ce părea a fi, dar nu era, însă nici imposibil, de-aici recursul continuu la invocarea unor clipe în complicitate cu alt gând, acela al chemării cu privirea ocrotitoare printre fisuri, deşi nu mai aveai demult vârsta unor scuzabile teribilisme şi tembelism şi a fanteziilor care n’aveau de-a face cu realitatea, şi nici nu mai erai femeia care venea de oriunde fără să plece fără să stea, cea care nu făcuse nicio dorinţă neliniştită să fie ceea ce nu era, şi nu voise să aibă ceea ce nu ar fi putut avea,

nicio memorie sentimentală  despre toate astea, pentru că ar fi însemnat obstacol,  şi astfel le eliberaseşi de sfârşiturile nefericite sau poate fericite, dar cu destin precar, însă construiseşi pentru ele, după densitatea lor, un decor de tip labirintic cu scările răsturnate şi ferestre care nu se deschideau, deşi te întrebai dacă nu era mai nimerit unul cu coridoare care nu duceau nicăieri şi niciun gang în care s-ar fi putut ascunde, acolo aflându-şi răgazul pentru iluzii îndată ce s-ar fi întâlnit sau dacă nu cumva ar fi trebuit să le zideşti, dar într-un singur zid,

şi nu-ţi trecea prin minte că într-o zi, o zi dintr-un anotimp fără clipe, distrată şi indiferentă, te-ai putea trezi, tot mergând de-a lungul unor alei ale gândurilor tale ce păreau, privite de departe, nişte linii întârziate, aşezate din frânturi, din aşteptări încordate, cu sensuri care te obligau să te întorci să înţelegi ca să nu te îndepărtezi, într-un loc pe care nu l-ai şti, un loc din pete de umbre pe care l-ai simţi cum te priveşte, făcându-te să nu poţi întoarce capul, aşa că tot ce ţi-ar fi rămas nu ar fi fost decât să îţi încrucişezi privirile, a ta împingătoare, a acelui loc

încolăcitoare.

Din răsărituri în amurguri, când noi suntem poveşti

Motto: Iubim, urâm, iertăm, iertăm, iubim, urâm, iubim, suntem ciclicităţi cu din ce în ce mai multe detalii.

 

Suntem poveşti care dacă nu s-ar spune n-ar fi, pe cât ne e în putinţă scriind povestea înspre care tânjim, suntem poveşti după sfârşitul cărora nu-ţi mai rămâne decât să tragi aer în piept şi să îţi spui că măcar pe ultima ai mai fi ţinut-o puţin, încă puţin, cel mai greu este să sfârşeşti frumos o poveste bine începută, câteodată suntem poveşti în care ne spunem prozaic, sumar, fără costumaţii inutile, trene şi anexe, poveşti în care ne întrebăm dacă vor dura sau vor fi unele trecătoare,

suntem poveşti copleşitoare care se petrec în cea mai mare măsură nu în afara noastră, ci în noi, suntem poveşti cu timpul îndurerat, poveşti ale unor repetabilităţi, unite prin derivare şi asemănare, suntem poveşti care uneori se sfârşesc neaşteptat deşi le credeai neclătinate, suntem pentru alţii poveşti ocazionale din care nu mai rămâne niciun fir ce ar putea lăsa în urmă fie şi o dâră firavă, semn slab înspre care să ne îndreptăm atunci când începem să simţim că nu mai avem convingeri ci doar învingeri,

la unele poveşti ne gândim ca la o sublimă şi tristă fecundare, una doar fictivă, asta despre perspectiva însămânţării, suntem poveşti ale închipuirilor în căutarea realităţii, poveşti la sfârşitul cărora dăm vina pe un trecut uitat, suntem poveşti ale unor dorinţe înfipte adânc în carnea sufletului, poveşti în care închipuirile scot şi includ realităţi, poveşti pe care le deschidem la întâmplare, dar încolo totul e cum trebuie, poveşti nenumite care se petrec atât de repede încât nu ne rămâne mai nimic de regretat la urmă, când sfârşim de aranjat amintiri, acolo de unde încep imaginile noastre de umbră,

suntem poveştile anotimpurilor arderilor erotice târzii când pasiunile incendiare ale tinereţii năvalnice şi-au pierdut poate dinamica aia extraordinară, dar nu intensitatea, sângele fiindu-ne la fel de fierbinte, suntem, abandonând orice cifru, poveşti de dragoste de la răsărit până’n asfinţit şi de la capăt, etern amestec al extremelor, în loc să trăim o poveste încercăm să o înţelegem, trecem câteodată prin faţa noastră ca prin faţa unei poveşti pe care nu avem cui să i-o

spunem.

Copilărind încă, mimând atât de bine maturitatea

Motto: Singurul lucru din noi care ne prelungeşte copilăria este inocenţa, inocenţa face din noi poveşti fără sfârşit până la moarte, naivitatea primară e reacţia sensibilităţii vii.

 

Sunt un exemplar care încă mai copilăreşte, mimând atât de bine maturitatea, o spun adesea în glumă, graţioasă şi fragedă, spun despre copilărit ca despre o stare în care ai putea rămâne oricât ai vrea, asta când nu mi se întâmplă să am senzaţia că dintr-o dată îmbătrânesc cu mai mulţi ani, atunci copilul din mine simt cum se îndepărtează şi se micşorează rămânând tot acolo, într-un loc pe care îl pot ignora oricând, pe care să nu îl privesc nici măcar în treacăt nici măcar atunci când nu merg nicăieri, însă atunci nici el nu îmi aruncă nicio privire,

simt cum mă uită şi simt că îl pierd, şi în el e începutul, şi nu vreau să pierd începutul, acela din care mai apoi totul izvorăşte, uneori tot secretul este să poţi ajunge să retrăieşti  cu simplitate şi inocenţă starea de copilărie pentru a înţelege toate lucrurile, câteodată nu prea înţeleg ce vrea dar ştiu că îmi va spune când va voi tot ce a adunat şi n-a înţeles, şi altele, multele, câteodată îl simt că are sufletul greu şi atunci îmi vine să îl întreb dacă şi el se simte singur ca şi mine, cred că îl sperii privindu-l cu o prea mare încordare, dar asta nu e mai mult de o clipă,

după care îmi dau seama că nu vrea să mă strâng prea tare în jurul lui, că vrea să fie singur, aşa cum, adult, mă simt câteodată singură când oamenii se strâng prea mult şi prea tare în jurul meu, copilul din mine uneori cred că face asta dinadins vrând să vadă dacă mă întorc după el să îl caut fiind sigur că o voi face, şi atunci eu îl privesc întrebător cu toate deceurile, de ce, de ce, semnul întrebării fiind înfrângerea mea totală dar nu îi aştept răspunsurile, ar fi zeci, poate sute care s-ar fi întrerupt reciproc ca într-un vacarm, copilul din noi e al unul trecut protector,

copilul din mine e al unei tristeţi sfâşietoare, are un paltonaş albastru de urson şi cineva îi spune brusc că tatăl ei a murit, nu înţelege ce e moartea şi nu are nici puterea de a o face dar e gata de a înţelege totul, când anii trec peste noi nu mai suntem în stare să înţelegem nici lucrurile cele mai simple, ne îndoim de tot ce ştim adevăratele răspunsuri fiind dincolo de ceea ce ştiam, copilul din mine stă ascuns şi întotdeauna la îndemână, copiii din noi ştiu toate secretele oamenilor mari şi pot să vadă mai mult decât se poate vedea cu

ochii.

Nu, oamenii nu se schimbă, în rest, orice se poate

Motto: Stăm cu toate simţurile la pândă, amăgindu-ne că avem vocaţia rotundului, când credem în simteric, trăim într-o himerică senzaţie a realului, cu foamea de cunoaştere a suprafeţelor, fiinţe nomade.

 

A fi, a simţi, a gândi, fiinţa în toată complexitatea ei sufletească, cu toată arhitectonica vieţii ăsteia sufleteşti, esenţa omului, asta de nu se poate învăţa, poartă un nume, pe numele ei adevărat firea, aşadar esenţă şi existenţă, esenţă care precede existenţa, esenţa care înseamnă tot ceea ce urmează să fii, nu ştii care va fi fiinţa ta adevărată, vei şti doar atunci când o să o afli, vei şti atunci când ştii, unii spun că mai întâi exişti, apoi trebuie să afli cine eşti în existenţa asta care te lasă într-o închisoare, închisoarea noastră cea de toate zilele, în ea complet liber,

poţi să te ascunzi altora, le poţi părea ceea ce nu eşti în jocul contrastelor dintre aparenţă şi realitate, dar liber de convenţii şi de artificii te vei dezvălui aşa cum eşti, îţi vei arăta firea ta adevărată, eu cred că oamenii nu se schimbă, oamenii îşi doresc să se schimbe atunci când trăiesc experienţe cruciale, au speranţa transformării când simt că se pierd în încleştările dintre aspiraţii, vis, idealism şi realităţile aspre ale vieţii, când simt că le creşte vulnerabilitatea, nemaiavând siguranţa mişcării pe axa lor,

li se pare că s-au schimbat atunci când o experienţă crucială nu le mai antrenează la fel sensibilitatea sau le toceşte spiritul de interpretare, reacţionează diferit in întâmplări similare, distanţate în timp, şi iau asta drept schimbare, oamenii, pe dinăuntru, nu se schimbă, în firea ta eşti faţă de tine însuţi nimeni altcineva decât tu, nu îţi poţi nega firea pentru că prin însăşi această negare nu faci altceva decât să ţi-o dovedeşti, firea e singurul fapt de netăgăduit al existenţei tale, e singurul tău adevăr de care nu te poţi îndoi,

în afară de tine nimeni altcineva nu poate simţi cine eşti, tu cel adevărat eşti interioritate, eşti profunzime, tot ce e la suprafaţă poţi juca şi interpreta, pentru unele străduindu-te din greu, pentru altele croindu-ţi labirinturi printre oglinzi deformatoare din care te privesc chipuri de-ale tale anamorfozate, pocindu-te în fel şi chip în timp ce alţii te privesc cu dispreţ spunându-şi în gând că te-ai schimbat, pentru tine fiind doar o evaziune din exact, oamenii nu se schimbă, nu’i nimic de făcut, niciun altcineva care să fii, pentru că tu asta eşti

deja.

Noaptea atâtor treceri în care nu mai laşi nimic în urmă şi nimic nu ai mai iubi din ce rămâne

Motto: Uneori ţi se pare că toate gândurile astea, nălucile tale, au murit fără visuri şi acum s-au întors să te bântuie dar îţi cer să le dai voie, să le dai timp, deoarece  nu vor să dispară pentru totdeauna ca nişte visuri ce nu s-au împlinit, nu vor să se prefacă în spaimele tale pe care le întrebi dacă vor să le dai adevărul sau vor să le păcăleşti.

 

A fost noaptea muzeelor, şi singurul în care am intrat a fost al cel nălucilor, mai toate poveştile trecutului nostru sunt străbătute de năluci cu mâinile lor moarte ce dorm acum acel trecut, le purtăm acum fără lacrimi, lumea lor e una a poveştilor romantice, că nu e fantomă care să nu fi fost străbătută, fireşte, şi de o dragoste, e ca şi cum tu ai fost ele, într-un colţ, în ultimul meu gând, nălucile tuturor anotimpurilor nepetrecute dansau în jurul flăcărilor în rochiile lor lungi de un alb trist,

tristeţea renunţării, redevenind ceea ce erau, câteodată nu rămâne a fi, deşi s-ar fi putut, nălucile tuturor dragostelor din tine, romantice prin excelenţă, înşirate la rând, scot un oftat mecanic, laşi pe seama lor să spele de piedicile naivităţii realitatea, întinderea orelor de noapte a fost despre luminat drumul nălucilor rătăcite în văluri tremurate, alea care tot cutreieră şi care se întorc înspre tine cu un zâmbet obosit  deşi nu ştii la ce ar mai fi de folos nişte umbre străvezii,

pentru care tot ce ai mai putea face nu ar fi decât să le înşeli de-a pururi, au fost ale fericirilor primejdioase, şi  nu le-ai mai putea recunoaşte de la plecarea lor decât după semnele pe care le au între inimă şi piele,  e despre gândurile năluci care ar vrea să urce la cerurile liniştii dar nu pot, pentru că încă nu au terminat de despicat, despre tot ce a rămas la tine ca pe un ţărm fără întoarcere, într-un colţ, înghesuite unele într-altele, cu părul căzut în ochi, ascunzându-le privirea,

ochi pe care îi simţi mari, deschişi, stau, cu mâinile strânse pe inimă, nălucile adevărurilor descumpănitoare din vremea când încercai să atingi zări iluzorii roase de dinţii visurilor, undeva, de-a lungul unei dungi late de întuneric, era o nălucă ce nu se lăsa văzută decât din spate, mirosea a ardere veche, am ieşit din noapte, trecutul îşi dădea la o parte pânza morţii, iar acolo nu mai era

nimic.

Amsterdam, 16 grade la soare

Motto: Câteodată nu rămâne a fi, deşi s-ar fi putut.

 

Cu el am trăit la o temperatură febricitantă nopţi de tropotitoare galopuri ale sângelui care se sfârşeau în dimineţi, în numele a tot ceea ce înseamnă, am fost dorinţă nestăvilită, ne-am trăit cu sete şi cu foame, una mai neîndurătoare ca alta, ne-am fost unul altuia fără ezitări, grabnici şi lacomi, nu ne-am jurat nimic niciodată, nu ne-am jurat dragoste de-a pururi, i-am trăit veşnicia atât cât i-a fost dat să fie, ne-am sorbit sufletele istoviţi şi înspământaţi de atâta dureroasă fericire,

ne-am trăit dragostea cu libertatea până când dragostea nu a mai putut răzbate până la noi, o sfârşiseră depărtările, cu el am învăţat tăcerea şi cititul în braille atunci când mă atingea ca pe reliefuri de literă scriindu-mă apoi în trup, când făcea dragoste cu mine parcă venea de undeva, dintr-o singurătate în care uitase de unde să se ia, mă iubea cu disperarea de a fi fost fiecare noapte ultima, mă iubea peste fire, l-am iubit cu toate disperările care urlau în mine şi în numele orbirii pur şi simplu,

Amsterdam, iulie 2010, şi amintirea unei plaje pustii, marea era înfuriată ca într-o răzvrătire, stăteam în faţa ei, muţi, ţipetele pescăruşilor mă sfâşiau, sunt căderi care par un zbor, îmi dădusem drumul din înalt, aveam să uit dar au trecut ani şi eu nu uitasem nimic, stăteam pe nisip într-o tăcere desăvârşită şi braţele lui mă ţineau încleştat, îmi striveau rotunjimile sânilor, îl simţeam cum îl sufocau gândurile,

gândurile mele erau negre cu braţele ridicate de spaimă, în el fusese linişte ca de mormânt şi dintr-o dată se pomenise cu mine în viaţa lui după atâţia ani, se abandonase dragostei, unei efemere prezenţe, îi era teamă de sfârşitul ei la fel cum îmi era şi mie, între noi erau drumuri care până atunci nu fuseseră zadarnice, dar care ştiam că într-o zi vor deveni unul ultim, gol şi singur, înţelegeam şi nu ne opuneam, stăteam în ultima zi de dragoste ca şi cum aş fi stat în

moarte.

Utopie imposibil de împlinit şi de abandonat

Motto: Tot ce vrei nu îţi pare deloc că ar fi  altundeva de tine, sau şi mult mai departe decât atât.

 

Te înfăşori cu linişti vuitoare în timp ce ochii îţi strigă lacomi tăceri, devii stăpânul inexprimabilului, eşti flămând de senzaţii demult expulzate, deşi îţi repeţi la infinit despre ieşirea lor din memorie, lucruri decolorate, mişcări neduse până la capăt, expunerea la insecurităţi, vremurile alea cu respiraţii speciale îţi  pare că s-au dus şi ai convingerea că nu se vor mai întoarce,  o convingere care nu bate în retragere,  dormi cu toate gândurile trase peste tine, crezi că ai putea aştepta, te întrebi, vezi înşelător, asta despre iluziile imediat frânte,

dincolo de tot ceea ce poţi acum privi este un înainte, unul invizibil, îţi spui în gând sunt un substantiv care fără verbul tău nu ar fi decât unul efemer, doar aşa trăiesc şi nu simulez gramatica fiinţei mele, îţi ieşi din minţi şi iarăşi te întrebi dacă poţi să aştepţi, gândurile tale fug contenit fără nesomnuri, le pierzi unul câte unul, ai o mie şi unu de gânduri, tu ştii că ai de luptat cu ele şi cu sine, îţi bate vântul printre degetele de visător, dezbraci trupuri de visuri intoxicate cu fum de la propria lor mărginire, unele visuri au avut mai mult decât o singură viaţă,

le spui unor lucruri pe numele care îţi pare ţie adevărat până când ajung să se reverse din tine deznădăjduitor şi atunci baţi în retragere, după care le iei iar la numărat de o mie şi una de ori, şi de fiecare dată aceleaşi îţi sunt lipsă, un teritoriu al pustiului, le impodobeşti cu măşti de carnaval, iluzii multicolore, unele s-au făcut praf, încetul cu încetul, drumul spre ele nu duce nicăieri, nu mai au strop de sânge, sunt agonice, trăsătura fundamentală a unor lucruri este ireversibilitatea,

închizi şi deschizi tristeţi, ciclicităţi, îţi ard în ochi dorinţe care se duc înspre abisuri, eşti aşa de obosit de prea mult suflet, îţi tragi sufletul, dimensiunile altora se află la o distanţă prea mare, tragi mereu cele mai logice concluzii, şeherezada avea o stratagemă, încercând să se salveze, o mie şi una de poveşti pe care le-ai spune însă unor lucruri nu le poate alunga însă moartea, restul e tăcere, ca-n Hamlet, pentru unii restul nu înseamnă altceva decât

cuvinte.

Scrisoare tinerei mele nepoate, când tinereţea e în stare de orice, dragostea încă nu

Motto: Unele lucruri ţin atât cât ţin şi iluziile, realităţile nu încap în ele.

 

Tinereţea să ţi-o încleştezi cu braţele, să nu încerci să o înţelegi,  să o strângi în braţe cât mai tare, pe cât de tare o vei strânge pe atât ea îţi va răspunde tot mai mult, să nu rămâi lângă ea cu braţele desfăcute, pentru că va veni o vreme când îi vei uita până şi culoarea şi zgomotul ei nu îl vei mai putea îmbrăţişa, să nu o priveşti cu ochii închişi sau toropiţi că se va face târziu şi până te vei dezmetici să o risipeşti peste tot te vei pomeni că a şi zburat şi nu a apucat să se înece în ea toate păsările gândurilor tale,

vei fi vis şi realitate şi doar de întuneric să ai grijă să nu ai parte în tinereţe pentru că întunericul nu mai poate fi reparat, te vor durea toate în tinereţe dar mai ales inima te va durea şi te vei linişti greu şi nicio zi de azi nu va semăna cu cea de ieri şi multe zile îţi vor părea fără sens şi fără rost dar toate, absolut toate, vor duce cândva la un răspuns şi vei simţi că atâtea lucruri mari ar trebui să se petreacă lângă tine dar ele nu înseamnă că se vor şi petrece, important e să nu strângi în braţe tinereţea absentă ci arzând de dorinţe,

fireşte că nu toate dorinţele ţi se vor împlini, dar pentru cele în care arzi cel mai mult îţi trebuie curaj să le priveşti în faţă, astea vor fi şi cele care te vor macera, te vor mistui, cele în care te vei face scrum, dar cu toate astea trebuie să continui să crezi în ele şi să le nutreşti, să le provoci, nu-ţi spun nimic despre dragostea la anii ăştia, vei fi nelinişte sexuală şi sentimentalism tulbure, vei iubi în felul tău, liberă în dragostea ta şi fără frică şi liberă să faci greşeli, dar în ochii ei să priveşti mereu cu gravitate,

ştiu că vei simţi cu fiecare dragoste al cărei început va fi povestea unei şovăieli că începe ceva definitiv, dar tot aşa se va şi sfârşi, însă pe fiecare dintre ele o vei sorbi cu pupilele dilatate, şi în niciuna să nu te întrebi unde vei ajunge, vei şti atunci când vei şti, dragostea asta s-ar putea să îţi slăbească puterile, însă nu va dura la infinit, infinitul în tinereţe e doar o chestiune de sintaxă, să nu te laşi mistuită de duioşia ireversibilităţii unor lucruri, asta se cheamă viaţă, tu eşti abia la începutul ei, nu vei simţi niciodată la anii tăi că ceva e pierdut, iremediabil pierdut, nu pot să îţi spun despre tinereţe lucruri crude, pe astea le vei afla tu

singură.

Exerciţiu de imaginaţie, împotriviri la excesele de negaţie

Motto: Există lucruri care, deşi dau dau impresia unui început, nu fac decât să ne azvârle înapoi.

 

Hai să stăm la taclale, nimic excepţional, deloc precumpănitori sintactici, doar să pălăvrăgim la o ţigară, ceea ce nu-i puţin lucru, iubesc capetele mobilate în absenţa oricăror stridenţe snoabe, când e despre încercări de epatare mă ia duhul ludic în stăpânire şi încep să slobozesc porumbei, metoda infailibilă de a scăpa de careva ce, grandilocvent, îmi vorbeşte ca din cărţi ca şi cum ar fi costumat în raft de bibliotecă, hai să îi povestim auzului despre una, despre alta,

nu e nevoie să te sustragi retoricii mele, nu port primejdii, încă nu îţi sunt nordul, lasă busola, că îţi vei rupe dinţii în ea şi în absenţele care mă vor sorbi dacă nu vei merge cu mine înspre sus, tot în sus, lăsând în urmă tot ce a fost până la mine, aprinde-ţi odată ţigara aia, ştii că atunci când ne lăsăm de fumat nu ţigării îi ducem lipsa ci ne lipseşte gestul, fără ţigară când nu e despre ea mâna nu are niciun rost, suntem faţă în faţă, între noi e infinitivul verbului a fi,

împrejurul nostru sunt atâtea în aşteptare cu vagi erori, în plus sau în minus, dar sunt dintr-alea inesenţiale, sunt unele de care e nevoie şi dacă vin la timp, cu atât mai bine, hai să vorbim despre dorinţă şi modalitate volitivă, din franceză, de la vouloir, despre cum a vrea ar putea deveni a face, despre a putea şi despre a face, despre puterea reală, cea proprie, şi despre cea magică, nu te uita la mine cu ochii imobili ai statuilor şi nici nu te uita la mine întrebător, nu, nu sunt magică, eu nu-s decât o femeie, aia legat de care simţi o tresărire a venelor,

ia spune-mi, ce ai mai făcut în toţi anii ăştia de dinainte de a mă cunoaşte, poţi să mi-o spui şi într-o gramatică superficială, adică să sari peste circumstanţiale, manifestându-te aşa, figurativ, fireşte că glumeam,  toate dragostele iluzorii trăiesc într-un regim imprecis de halucinantă senzaţie a realului, nu vreau să faci din tine un duel al antimemoriilor, nu vreau să îţi îngădui lungului tău trecut să se verse în prezent, de obicei când se întâmplă astfel, prezentul se

contaminează.

Drumuri care nu duc, şi rămân în noi

Motto: Există lucruri de care nu îţi mai aduci aminte ce înseamnă, e prea mult de-atunci, prea mult şi prea departe.

 

Ori de câte ori am nevoie de un război pornesc unul cu mine însămi, luptând cu ce mi-e la îndemână, e nevoie de intensitate pentru asta, cel mai mult atunci mă simt pe mine, inima mea e încălţată în bocanci grei, fiecare călcătură apasă pe ea, totul este permis în război, cică în dragoste tot aşa, am avut nişte fantezii în legătură cu asta, fireşte, după ce nu mai rămâne piatră pe piatră, nu mai ştii care e înfrânt şi care e învingătorul, unele lucruri mor fie că vor fie că nu, c-aşa e la război, dar ce contează, râd apoi, cu râsul nervos al oboselii,

doar braţele gândurilor gem, atârnând de umeri, mă simt aşa de bătrână de-atâtea amintiri ale tuturor vremurilor de minciuni şi de adevăruri când clipele erau nişte santinele stând în post cu arme nevăzute în mână, prin faţa lor trecând drumuri de-ale mele crezând că duc într-o mare poveste, nu au fost altceva decât jocuri despletite, am trăit prezenţe şi absenţe cu o extraordinară intensitate, am împuşcat fantome cu privirea strânsă, fantomele mele, goale şi neterminate, sunt pline de gloanţe dulci şi amare,

mi-era dor apoi de oricare dintre ele, cu memoria şovăitoare, mi-e milă de aburditatea vieţii unora dintre ele, acum lumile mele gândite le mânuiesc după bunul meu plac, ele sunt foarte ascultătoare iar eu foarte antiquijotescă, câteodată distanţa dintre ele şi mine se face prea mare, iar ochii mei sunt prea obosiţi, lucidităţile mele exclud idealizarea, am zel imaginativ dar nu m-am zăpăcit niciodată nici absurd şi nici complet,

am o pasiune de-a dreptul bolnăvicioasă de a găsi argumente unui prezent tardiv şi de prisos, şi astfel rămân lupte pe care nu le dăm şi care rămân în noi, acum trecutul pare unul de-a dreptul fantomatic, unor lucruri le doresc un sfârşit mai puţin lipsit de sens, dacă tot e război, dar unul pe care îl voi uita repede, totul se petrece străin, depărtat şi ciudat, fantomele gândurilor mele, stive şi verzi de vreme, au toate aceeaşi înfăţişare, eu un sentiment de irosire şi de zădărnicie, suntem în unele lucruri atât cât vrem să

fim.