Drumuri care nu duc, şi rămân în noi

Motto: Există lucruri de care nu îţi mai aduci aminte ce înseamnă, e prea mult de-atunci, prea mult şi prea departe.

 

Ori de câte ori am nevoie de un război pornesc unul cu mine însămi, luptând cu ce mi-e la îndemână, e nevoie de intensitate pentru asta, cel mai mult atunci mă simt pe mine, inima mea e încălţată în bocanci grei, fiecare călcătură apasă pe ea, totul este permis în război, cică în dragoste tot aşa, am avut nişte fantezii în legătură cu asta, fireşte, după ce nu mai rămâne piatră pe piatră, nu mai ştii care e înfrânt şi care e învingătorul, unele lucruri mor fie că vor fie că nu, c-aşa e la război, dar ce contează, râd apoi, cu râsul nervos al oboselii,

doar braţele gândurilor gem, atârnând de umeri, mă simt aşa de bătrână de-atâtea amintiri ale tuturor vremurilor de minciuni şi de adevăruri când clipele erau nişte santinele stând în post cu arme nevăzute în mână, prin faţa lor trecând drumuri de-ale mele crezând că duc într-o mare poveste, nu au fost altceva decât jocuri despletite, am trăit prezenţe şi absenţe cu o extraordinară intensitate, am împuşcat fantome cu privirea strânsă, fantomele mele, goale şi neterminate, sunt pline de gloanţe dulci şi amare,

mi-era dor apoi de oricare dintre ele, cu memoria şovăitoare, mi-e milă de aburditatea vieţii unora dintre ele, acum lumile mele gândite le mânuiesc după bunul meu plac, ele sunt foarte ascultătoare iar eu foarte antiquijotescă, câteodată distanţa dintre ele şi mine se face prea mare, iar ochii mei sunt prea obosiţi, lucidităţile mele exclud idealizarea, am zel imaginativ dar nu m-am zăpăcit niciodată nici absurd şi nici complet,

am o pasiune de-a dreptul bolnăvicioasă de a găsi argumente unui prezent tardiv şi de prisos, şi astfel rămân lupte pe care nu le dăm şi care rămân în noi, acum trecutul pare unul de-a dreptul fantomatic, unor lucruri le doresc un sfârşit mai puţin lipsit de sens, dacă tot e război, dar unul pe care îl voi uita repede, totul se petrece străin, depărtat şi ciudat, fantomele gândurilor mele, stive şi verzi de vreme, au toate aceeaşi înfăţişare, eu un sentiment de irosire şi de zădărnicie, suntem în unele lucruri atât cât vrem să

fim.

Cerul din noi

Motto: Rugăciunea ne aduce aminte că nu suntem singuri pe pământ, suntem călăuziţi de paşi cosmici, rugămintea poate face minuni, ceea ce ai trăit doar în închipuire, în minte, poate deveni cândva realitate.

 

Viaţa după moarte, iată marea promisiune pe care o fac religiile, unii se tem de moarte, alţii se tem de viaţă, teama nu ar fi trebuit să facă parte din viaţă, viaţa, cel mai necunoscut lucru în care te-ai aventurat, nici viaţa şi nici moartea nu se poate învăţa, moartea ar fi cea care ar trebui învăţată, unii cred în viaţa după moarte, asta fiind de fapt o credinţă a omenirii în ea însăşi, unora li se întâmplă să trăiască plenitudinea fiinţei, a stării de graţie, a celei de binecuvântare, când par a fi, în viaţă fiind, la distanţă de mai multe vieţi, alţii cred în necunoscut, ceea ce nu cunoşti nu înseamnă că nu există, eu asta cred,

mă întreb despre credinţa cea creştină şi cea budistă, care e mai aproape de adevărul despre sufletul ăsta care vine de undeva şi după viaţa de pe pământ se întoarce acasă, acolo de unde a venit, budismul percepe altfel decât celelalte religii aspectul ăsta metafizic etern al personalităţii umane, noi şi alţii suntem cu iadul şi cu raiul, ori urci ori cobori, fiinţele religioase cred în Dumnezeu, rugăciunea fiind elementul esenţial al exprimării religioase, dumnezeul fiind supremul punct focal al rugăciunilor, în rugăciune unii dintre cei care se roagă simţind prezenţa puternică a fiinţei supreme,

alţii un sentiment de linişte adâncă, atât de adâncă încât simţi chiar că ai putea dispărea în propria ta adâncime, conştientizând ceea ce sălăşluieşte înăuntrul tău etern, nenăscut, nemuritor, acel tu, indefinitul ceea ce nimănui nu îi poate fi cunoscut, fiinţele nereligioase nu cred, ateii spun că nu există Dumnezeu, doar pentru că nu vedem ceva nu înseamnă că nu există, fireşte, ne putem îndoi de Dumnezeu aşa cum ne putem îndoi de toate, îndoiala e o mare provocare, ateii spun că nu există rai nu există iad, agnosticii nu pot spune nimic despre toate astea, a fi agnostic presupune a fi toată viaţa un căutător,

a nu crede în religie nu înseamnă agnosticism, pentru unii religia e ca un opium, pe măsură ce tinereţea pleacă din oameni luându-le cu ea tot felul de lucruri, încep să mediteze, încep să se roage cu toată puterea fiinţei lor simţind cum în rugăciune ajung într-un loc al dumnezeirii unde nici pomeneală să întâlnească un bătrân în straie albe cu barba până în pământ cum poate mulţi îşi închipuie, unii sunt practicanţi fervenţi ai rugăciunii, pentru creştini, rugăciunea este cea pe care Isus a dat-o apostolilor săi, una scurtă şi misterioasă şi fără egal, plină de sensuri ascunse, ca orice mister care închide în el, şi plină de înţelepciune, cu cât aprofundezi acele sensuri cu atât mai mult înţeles vei

găsi.

În Joia mare, amintiri în coajă de ceapă

Motto: Singurul lucru din noi care ne prelungeşte copilăria este inocenţa, , inocenţa face din noi poveşti fără sfârşit până la moarte, inocenţa şi imaginaţia alungă tot ceea ce vrea să ne închidă, naivitatea primară e reacţia sensibilităţii vii.

 

Ce-a mai rămas din lucrurile de altădată, asta despre drumurile amintirii, vechi şi noi, alea care mă cheamă în urmă, e că de când mă ştiu eu pe pământ, în ziua de joi, Joia Mare, astea două, ouăle, mai mult arămii decât roşii, şi Paştele, au fost mereu unite perfect, ca de la întrebare la răspuns, de cojile de ceapă şi de mama, orice încercare de-a mea, că strategia actului de a o convinge îmi lipsea cu desăvârşire, orice încercare aşadar pe care o aveam în repertoriu de a o îndupleca să le mai facă şi-n alte culori cum vedeam eu pe la alţii  sfârşindu-se cu un refuz, deşi îi ziceam  de-astea, cuvinte cu încărcătură emoţională,

cum ar fi că râd copiii de mine şi de ouăle mele tărcate, că la anii ăia ai copilărimii ciocneam pe spartelea şi pe luatelea, deci şi la capitolul forţă emoţională eram cam cu puterile slăbite, persuasiunii încă nu-i venise vremea, nu eram la anii ei, nu încă, deşi tata de pe atunci îmi zicea că-s şmecherie cu şurubel, de fapt, legat de mama, se cam lăsa cu ignorare singurul argument emoţional al meu, că unu aveam, dacă e să recunosc adevărul gol-goluţ, nici măcar nu catadicsea să îmi răspundă, mi-o fi răspuns ea cândva, odată şi pentru totdeauna dar n-oi fi acceptat eu receptarea, cine ştie,

şi-atunci şi aşa stând lucrurile, ce împrejurare mai potrivită decât asta în care se producea contextul cu puterea de a trezi imaginaţia, dar fără abundenţă exagerată de imaginaţie, fireşte, ci doar atât cât să declanşeze în mine neastâmpărul creator, adică în traducere de a mă transforma eu într-o mică artistă, mică artistă mediocră la prima ei încercare, numai tata prefăcându-se că leşină de extaz la vederea capodoperei, stau mărturie, adică ar fi stat dacă s-ar fi păstrat, ouăle pe care le-am încondeiat cu ceară şi alea cu panseluţe, pătrunjei şi alte frunze cu rol ornamental pe care le legam într-un ciorap şi le scufundam apoi în fiertura aia de-o culoare incertă de care am pomenit,

şi jur că ale mele erau cele mai frumoase ouă, nu găsesc destule epitete ca figuri ornante pentru adjectivele care ar însoţi substantivul ou, aşa că de-atunci, şi de când mă ştiu, şi peste timp, în altă culoare nu am mai vrut vreodată pentru ouăle de Paşte, şi mai am şi acum unul de vreo douăzeci şi ceva de ani, unul pe care dacă îl clatin se aude înăuntrul lui ceva, cică gălbenuşul s-ar pietrifica şi se transformă în chihlimbar, ăsta e basmul care m-a fascinat când l-am auzit prima oară, atunci când, cu naivitate, nu m-am îndoit nicio clipă că n-ar fi aşa, am vrut cândva să-l sparg să văd dacă-i aşa, dar am amânat mereu

răspunsul.

Suflet, timp, şi trup

Motto: Nici când murim nu murim cu totul, noi, patetice lupte după certitudini.

 

Suntem nemuritori, zic religiile, sufletele noastre vin de undeva, dintr-o lume divină şi se întorc acolo în cele din urmă, sufletul nostru nu e născut şi nici nu moare vreodată, dăinuind mereu în lumea de dincolo, nu ştiu cât se poate dovedi viaţa după moarte, asta în sens material, dar credinţa într-o viaţă de dincolo şi într-o fiinţă supremă există, în creştinism, iudaism şi islam ceea ce supravieţuieşte morţii se numeşte suflet, suflet apărând  din suflarea Dumnezeului, luând ţărână şi făcând pe om, suflând peste om şi făcând din el fiinţă vie, făcându-l, aşadar, nemuritor, suflet care va răspunde pentru toate faptele de pe pământ,

hinduiştii îi spun esenţei ăsteia spirituale sine divin, budiştii, cu ale lor legi karmice, zic despre zalele lanţului devenirii, adicătelea despre santana, zalele alea care sunt legate unele de altele prin acel ciclu al cauzei şi al efectului, aşadar despre o însumare a cauzelor şi împrejurărilor unde nimic nu se aşază la întâmplare, tot ceea ce înseamnă realitate fiind într-o continuă stare de schimbare şi decădere, aşadar nimeni putându-şi ţine sinele sufletesc pentru veşnicie, iar legile fizice şi morale aranjează şi rearanjează fiecare aspect al fiinţei, totul fiind la om suferinţă, asta despre ceea ce se numeşte nobilul adevăr legat de naştere, bătrâneţe, moarte, durere, despărţiri de dorinţe, neatingeri de visuri,

a fi însemnând a fi nefericit, ratând binecuvântarea, fiecare clipă a vieţii aducându-ţi cele două alternative, tu devenind ceea ce alegi ca să găseşti calea spre nirvana, stingându-ţi toate dorinţele, eliberându-te de orice realitate materială, devenind parte a eternului,nemurirea, cu intervenţia supranaturală a unei fiinţe supreme va rămâne o veşnică întrebare cu răspuns necunoscut, un etern mister pentru cei vii, visul nemuririi tăgăduieşte că moartea ar însemna sfârşitul, creştinii cred în învierea lui IsusHristos, ăsta fiind nucleul religiei creştine, după ce umbrele negre ale morţii vor învălui trupul, acesta se va împreuna cu sufletul într-o altă lume,

apostolul Pavel, cel cu educaţia grecească şi cunoscător al filosofiei lui Platon, Pavel, cel cu revelaţia prin vocea lui Isus, îşi conturase propria teologie, predicând despre judecata de apoi după care cei drepţi îşi vor primi trupurile refăcute, cele din carne, închisori ale sufletului, nu mai ştiu când, o doctrină a bisericii decretase că fiecărui suflet îi este dat să trăiască o singură dată după care îşi aştepta judecata de apoi întâmplată când Fiul Omului avea să se întoarcă pe pământ pentru a judeca vii şi morţii, până atunci un lucru ştiu, că nimeni nu ştie ce e moartea dar mai toţi se tem de ea, şi cred că viaţa se întinde şi dincolo de mormânt, altfel pentru ce bun atâta chin aici, pe

pământ.

A fost odată, de parcă niciodată n-ar fi fost

Motto: Tinereţea e o aşa pasăre călătoare, să nu rămâi lângă ea cu braţele desfăcute, pentru că va veni o vreme când îi vei uita până şi culoarea şi zgomotul ei nu îl vei mai putea îmbrăţişa.

 

A fost odată, de parcă niciodată n-ar fi fost, când rezemam gardul tinereţii, tinereţea de azi pare obosită înainte de vreme, aveam sufletul numai iarbă nu despicat de mori de vânt, nu tocit, aveam douăzeci şi ceva de ani, nişte amintiri ale unor vremuri stinse, lacome de întâmplări, când totul era joc şi îndrăzneală şi o gaşcă de neadormiţi care se despărţeau greu de nopţi, izvor de insomnii, care vorbeau despre orice mai puţin despre durere, nu sunase încă ora ei pură, gaşcă neistovită care umbla prin clipe ştiute numai de ea şi de ea de zi-noapte, de noapte-zi, era vară, totul mirosea încins a soare şi marea era departe şi gândul meu se ducea înspre ea şi am întrebat, ridicând ochii înspre zare, care vrea să meargă acolo, vedeam cu ochii, iar ochii mei deja zăceau cu aripile desfăcute pe malul ei,

cu câteva zile înainte Cristi ne spusese că se duce acolo cu dorul de a se pierde de tot şi de toate, Romeo şi Julieta chiar au existat, numele lor era Daiana şi Cristi şi familiile lor ale unor vrăjmăşii cu înverşunare crescândă, Cristi şi Daiana s-au luat fără să dea de ştire nimănui, nici nouă măcar nu ne-au spus-o, Cristi şi Diana au murit împreună pe când se întorceau cândva dinspre mare, după moarte părinţii i-au despreunat, îngropându-l pe fiecare în alt cimitir, totul nu se sfârşeşte însă dincolo de o cruce de lemn, abia apoi îşi întinde aripile suferinţa,

în vremea când povestesc Cristi era acolo să-şi sature dorul de mare sau poate îi era dor de ceva dar nu ştia nici el de ce, avea nevoie câteodată să rătăcească în doruri ca să nu se rătăcească de ele, l-am găsit acolo parcă puţin obosit, puţin plictisit, s-a mirat de noi, ne ştia acasă şi fără gânduri de ducă, i-am răspuns că ne întoarcem diseară dar am încurcat zilele, am stat acolo vreo trei şi n-aveam decât hainele de pe noi, foamea ne-o potoleam cu raze de lună şi răsărit de soare, Cristi şi-o potolea, în necontenită fierbere, cu misterul mărilor trupurilor de eve cu ochi ce scânteiau aprins dispărând în ceaţa lor, sexul,

pe atunci Cristi nu o întâlnise încă pe femeia care să îl ţintuiască în dragoste, înainte de ea prea multe i se întâmplau şi prea repede, ziua în care ne-am despărţit de el atunci, la mare, a fost ultima în care l-am văzut, marea era cenuşie, valuri înalte aruncau alge negre la ţărm, în mine de fiecare dată amintirea asta, oricât ar fi de îndepărtată, vine din nimic şi de foarte aproape, în amintirea asta mă întorc şi o pornim toţi iar împreună spre mare, acum am fi prea

puţini.

Când unii ani nu poartă motto-uri sofisticate şi tinereţea n-are ghete strâmte

Motto: Viaţa ca o joacă sau ca o păcăleală în tinereţea cu privirea fără griji, când totul era convingător, simplu şi direct.

 

Situată precis în rama năstruşniciilor era ziua asta odată, asta din ce am eu despre ea încatenat în amintiri printre care mă întind acum cu o plăcere molatică şi duioşie faţă de ceea ce a fost şi nu va mai fi niciodată, nu mă ţin minte de vreo păcăleală prea grozavă, aşadar nimic ieşit din comun şi totul ordinar faţă de unii care aveau ambiţia să facă dintr-asta un eveniment major, fără îndoială satisfacţia cea mai adevărată, că îi pândea imaginaţia la toate colţurile, pe la liceu aveam nişte colegi care erau pradă unor idei fixe,

că astfel era pentru ei înţelesul acestei zile, să se ţină de şotii cu perversitatea de a nu le strica alţii planurile cu împotriviri, că ce puneau la cale era cu pricepere înnăscută şi migală, trebuia să fie musai ceva ce nu putea fi uitat uşor altfel truda era inutilă, cam aşa era la anii ăia zurlii ai unei vârste nevinovate, ani în care parcă ai vrea să mai stai însă ei merg mereu mai departe, erau unele păcăleli care se lăsau cu spaimă, altele cu supărare adevărată dar apoi pierdută,

păcălelile cele mari aveau să vină mai târziu, şi parcă viaţa le-a strâns stog în pragul ei ca să dai peste ele în fiecare clipă, pragurile alea de jos care făceau parte din decor când intrai pe uşi noi care ţi se încurcau ieşind din limite vechi, câteodată a fost imaginea cu care ţi-a început lumea şi poate nu ai avut încotro decât să faci haz de necaz cu un umor conciliant, cu o ironie vie şi adecvată faţă de silnicia întâmplărilor în care trăiai de fapt resemnarea, dragostea te-a mai tras câteodată pe sfoară păstrând de fiecare dată o teamă când ţi se mai întâmpla că n-ai fi putut ghici trucul venirii ei,

te-ai simţit poate ca într-o farsă când ai avut nişte sălbatice ambiţii neînţelegând însă niciodată ce vrei acolo unde nu era nimic altceva decât dorinţa grabnică şi lacomă, câteodată ai tras pe  sfoară speranţele cu retractarea celui care înşală, ai tras în piept deznădejdea când se proiecta măreaţă pe singurătatea cerului tău şi toate amăgirile din povestea şovăirilor tale de care te-ai fi putut lăsa păcălit n’au izbutit, neputincioase, decât să urle de ciudă, la sfârşit de fiecare dată ai râs, râsetul tău ascunzând atâtea

dedesubt.

Uneori, într-o femeie, ca într-un dialog lipsit de finalitate precisă

Motto: Dacă femeie nu e, nimic nu e, oricât ţi-ar părea  drum îndelung, ajungere improbabilă, trebuie să mergi îndeajuns, nu doar destul.

Nimic nu o poate răni, poate doar imperfecţiunile relative ale unor lucruri, doar că are o mare forţă de iluzie, ea e iarnăprimăvarăvară toamnă şi orice alt anotimp în care stă de veghe rămânând în aşteptare, citindu-i sufletul pe faţă, când ochii nu mint niciodată, ochii spun totul înainte de a împlini, dar cel mai mult ea e vară de foc, arşiţa ei, focul, combustiunile erotice, când e despre femei de flamă, arderi intense, când orice e intens se trăieşte cu răsuflarea scurtă, o priveşti îndelung cu gândul după năluci stinse, nălucile tuturor dragostelor din tine, îţi spui că ea are legile ei proprii pe care singură şi le (re)formulează,

ea e ca o poveste în poveste, poveştile alea asemeni basmelor răsturnate care dacă nu s-ar spune n-ar fi, câteodată e ca un text scurt spus dintr-o răsuflare, conciziunea compensând scurtimea, ea nu rupe văluri, dezvăluie dar nu dezveleşte, ea e din dermatograful cu care îşi lungeşte cozile ochiului, e din lacrimi şi din tresăriri, din spaime neînţelese şi amplificate, din bucurii şi din dureri, din salturi în ireal şi din urme înapoi, din volume şi din culori, din naivităţi, din seducătoare aparenţe, din halucinaţii de fericire, din fluturări de clipe, din tăceri mutate de pe un număr pe un altul şi din himera cuvintelor,

din întrebări fundamentale şi din răspunsuri cardinale, din strecurare  furişă, paşi de catifea neauziţi la călcare, este făcută din tălpi de foc, din briză, din soare, din lună, din cer, din roşu mărgean şi din maci, din crepusculul răsăritului şi din cel al amurgului, e din arabescuri, din cuvinte care nu se mai pot salva,din catifeluri angelice şi demonice, din mătăsuri şi din lână netoarsă, din linişti înşelătoare, din batoane de vanilie şi din dulceaţă de cireşe amare, din prada durerii şi a regretelor, din flori de castan şi seminţe de rodie,

din vederi care dilată lumea, e din zahăr candel şi din marţipan, din sentimentalisme dulcege învechite atunci când o ia cu tristeţi, alea îndulcite în melancolie, nostalgiile ei stabile, e din dragostea la 36 de grade, din delicat şi din trecător, din ameţitor şi din foame animalică, atunci când dragostea o înfăşoară, e din răscruci şi din vânt, din resemnări şi sensibilităţi mijlocii, când o trăieşti o vezi dincolo de tot ce ţi-ai zis că

este.

Câteodată e despre despre întrebările hotărâtoare jucate cu infinitul

Motto: Există lucruri în care de unul singur nu poţi visa, e nevoie de doi.

 

Câteodată e sâmbătă, alteori  e despre unele clipe cărora le opriseşi paşii spunându-ţi în gând despre finaluri şi priviri care mângâie umbrele cu nobleţi singuratice în încheieri semnificative, pentru că erau acei paşi care te-ar fi simţi mai mereu ca ieşind în întâmpinarea sfârşitului, deoarece altfel ar fi însemnat să cheme ceea ce purtau, iar ceea ce purtau trăia şi te trăia însă nu era decât în visare,  câteodată nu contează fila de calendar a timpului, e despre faptul că uneori e nevoitor să te desparţi de părţi din tine prin uitare şi nu mistificându-le învăluitor sau dezvăluindu-le mistificator ori de câte ori te-ai mai întoarce în tine după regăsiri, deşi maladive, acele părţi în care te-ai trăit într-o candidă ostilitate, ca şi cum ai despărţi trecutul de prezent,

e despre neuitarea a tot ce ai învăţat legat de cuvintele cu limbi de flăcări în care, la sfârşit, ai rămas ultimul lor locuitor, despre metafora care minte nestăpânit sau seduce înşelător, despre realităţile închipuite şi ficţiunile echivoce, singurele locuri în care uneori ai putut ajunge fără febra vinelor arzânde, fără spaime interioare, fără durere şi fără revoltă  tu, fiinţă, rară şi firavă cu fiecare clipă pe care o simţeai a renunţării, despre explicaţiile de neînţeles pe care a trebuit câteodată să le dai unor lucruri în cuvinte după cuvinte, după legile tale lăuntrice, câteodată rupând treptele dintre ele ca să le poţi împreuna înţelesurile,

despre iscarea fiecărui joc izvorât din reflexul realităţii în oglindă, despre locurile din tine unde simţi că poţi ajunge printr-un celălalt, de fiecare dată când te-ai întâmplat dragostei dorind-o fără hotar şi fără întoarcere, de fiecare dată în durerea de după sfârşit simţindu-te un altcineva în timp de degetele încă se mai încleştau de nişte gânduri cu disperare, prea istovit pentru a le da drumul din strânsoare, prea epuizat pentru a nu le mai fi, deşi asta ştii că ar fi însemnat sfârşitul suferinţei căţărată pe umeri prea fragili, prea nemaiştiind cine eşti,

prea nemafiind cu teamă de a nu te mai regăsi, ca într-un acolo unde tot ce ştiai până acum din tine ar fi încetat tăcut să existe sau poate că astfel ţi se părea, şi asta era absolut adevărat, pentru că oricât ai fi încercat să uiţi nişte lucruri ca şi când nu ar fi fost altceva decât năzăriri, părând neîntâmplate, acte tardive or’ de prisos ale unei piese cu epilogul nejucat, topind amintiri în care simţeai că te întorci fără vreun rost, era ca şi cum ai înainta în tine fără de vreun trecut înspre un cândva atât de departe, în tine într-o linişte în care nu mai părea a fi ceva de necunoscut de

trăit.

Când în unele încăperi ale sufletului perorează ploaia

Motto: Tot ceea ce ai trăit odată ca niciodată altcândva lasă amintiri adânci, scoţând din acele amintiri totul de la început, când rememorezi.

 

Agasantă jeluire a cerului ăstuia, plouă prin geamurile lui sparte, plouă fără odihnă şi simţi că te lichefiezi, şi bine că nu te ia ca pe unii cu chin sunetele ei, alea care se depun pe organele lor de aprehensiune, atunci când îi ia cu frică, asta despre fragilitatea straturilor de apărare, vine ploaia şi ei înnebunesc de revărsările ei, din neliniştea văzduhului îi ia cu văzduh de suflet, sufletul, camera unde ploaia e cea care perorează, şi atunci încep să dramatizeze sentimental, încep să destrame până la inconsistenţă, cred că li se trage de la avarieri sau poate de la spectrele cine ştie căror agresori ce îi bântuie,

da, pe unii, când plouă, îi apucă toate agoniile, tortură vie, şi pare că niciuna nu a fost roasă de dinţii timpului, pe alţii îi apucă depresiile, şi aşa cum plouă, tot aşa încep ei să plângă, o fi ceva legat de depresivitate şi de scadenţa ei în lacrimi, habar n-am, în unii tristeţile, pe dinăuntru, plouă cine ştie de când, pedinăuntrul, interiorul lor, asta despre preferinţele locative, altfel, pe dinafară, se arată mereu senini, chipul lor nepurtând stigmatele tristeţii sau poate că plânsul seacă,

ploaia face din unele eve petală visătoare şi plutitoare, asta despre visurile lor demult apuse, despre nostalgiile lor despletite cu degete plângătoare, cred că femeile au prea multă apă în ele şi de-asta plâng aşa de des, să nu se înece, oricum nu le rămâne altceva mai bun de făcut, apa va fi cea care va tranzacţiona, când e despre tranzacţii sentimentale născătoare de spectre, apa este echivocă, agonizezi între cele două stihii, focul şi apa, focul  însă e unul care fumegă, e fum de dragoste carbonizată, e vremea ca plânsul să zemuiască, rezervorul  de lacrimi al unor femei parcă e mai mereu alimentat şi cu garniturile prost montate, că pe-acolo se preling numa’ şi numa’ suspine, scurgeri suspinătoare,

bărbaţii plâng mai rar şi atunci când se ascultă cu inima şi nu se mint pe ei înşişi în lupta cu dorurile ca dragostea să poată închide uşa în urma ei, e tare greu de apăsat poarta sfârşitului, cu ochii adânciţi departe, departele ăla care adesea are nişte margini atât de tăioase cu cât le simţi mai adânci, atunci când începi să suferi viu şi ascuţit, plouă necontenit de ieri, mineralul se transformă în vegetal, plouă cu tristeţi, tristeţile se recunosc unele pe altele pe tăcute, sunt ca un pustiu de

ape.

Din amănunte semnificative, vibrând în faţa întregului

Motto: Bărbatul e acea falsă impresie de dezordine şi de fragmentar.

 

Îi leg cuvinte cu identitate prescisă de picioare,totul redus la esenţial, încercând să îi cuprind lumea şi să i-o ordonez, şi mă priveşte cu un zâmbet strâmb, îmi închipui că aşa ar face acel făcut din funii şi din noduri, din tălpi şi din urme, din braţe, din umeri, din visuri, din oase, din sare şi din cărbune, din aspru, din apă, din aer şi din foc, din vânt, din tării ibseniane, din drum,  pustiu, din pământescul Ulise,  din solid, din imperfecţiuni relative, din ritmuri spiralate, din cercuri neînchise, din tăieturi, din învârtejiri, din fantasticul donquijotism, din retrageri, din fluxuri şi din refluxuri, din vuiet, din târziu, din absenţă,

bărbatul  ăsta care după ce trece de o anume vârstă nu e altceva decât o istorie a copilului generic, el, aparţinătorul unei rase care suferă de o inflaţie crâncenă a amănuntelor nesemnificative, care nu e verbală fără odihnă cum e cea a regnului femeiesc, ba chiar e o rasă de o insuficienţă verbală, nu practică discuţiile interminabile cu un patos arzător, bărbatul ăsta care nu trăieşte precum o urmaşă a evei neputinţa răsfângerii la esenţial, nu se ia cu toate nimicurile, oricât i-ar fi scăderile ulterioare, nota fundamentală a temperamentului său nu e sentimentalismul şi romantismul,

nu are patetismul de melodramă al evei, ficţiunea este minimă, nu e asemeni unei femei, ca o maşină de visat puse în priză continuu, are o repulsie pentru scenele penibile, nu se îmbată de narcoticul iluziilor, nu vrea să pară altfel de cum este, genul îl depăşeşte, exprimă mai totul cu simplitate şi atât de direct, îţi acceptă cuvintele dar cu amendamentul că nu poţi discuta despre orice, ce nu vrea să audă e numai sunet în ureche, nu vrea ca nimic să fie altfel decât este, atunci când încerci să îi clinteşti identităţile unor lucruri,

e de un descriptivism de-a dreptul inocent, nu are stângăcii dorite, ci reale, nu se dă în vânt după predici morale când se înfige în realitatea ta, nu are stări sufleteşti neobişnuite dar are vanităţi uşor de atins, are uitări ignorante sau deliberate, nu e sedus de miraje, dragostea pentru el nu e o amnezie narcotică, nu are amintiri incerte şi au nefericiri concrete şi nu imaginate, ceea ce pentru o femeie poate însemna extraordinar pentru un bărbat e o reducere cruntă la banal, rasa lui e una de o inocenţă naturală, o lume  care pentru fiecare evă este aceeaşi şi totodată

alta.