Vei găsi în clipa în care vei înceta să cauţi, mai probabil asta

Motto: Suntem nişte seduşi de miraje, nişte neastâmpăraţi cu ochi iscoditori, nişte pierzători, noroc că tot ceea ce pierdem regăsim cu prisos mai târziu.

 

Ne vărsăm în verbe comune, verbe ale stărilor, aştepţi, tresari, asculţi cu încordare, temător de o posibilă interpretare eronată, depărtarea e acea stare tăcută care vine înspre tine şi pe care poţi să o cuprinzi într-o singură privire, ajunsă în dreptul tău trece de parcă nu te vede, iar tu rămas pe loc îţi spui că tot ceea ce simţi despre ea e că vrea să meargă cât mai departe cu putinţă, depărtările trec, apropierile rămân, iar când sunt fără margini, pot exista la infinit,

îţi e spaimă când ţi se pare că tot ce se întoarce din aceste verbe face să nu se întâmple nimic, suntem atât de fragili şi de vulnerabili fie şi la cele mai inofensive agresiuni, am face recurs la iterativ, dar asta ar însemna să facem din anotimpurile trecute fictivul, aşteptăm mereu câte un alt anotimp detergent care să le cureţe pe toate celelalte de pete, ceilalţi nu sunt iadul, ci doar nişte locatari ai raiului mai puţin entuziaşti, ăia din care adesea curg toate minciunile,

nu iţi uita utopiile şi iluziile credibile, pentru că oricând un altceva în care vei fi sfârşit să crezi se va putea dovedi a fi cu putinţă, când eşti în labirintul unor foste lucruri unde ceva nu mai este, nu înseamnă că nu va mai fi, ci doar că se află la depărtări viitoare, aşa că lăsaţi resemnarea bilanţurilor, totul se repetă, dragostea, ca şi povestea ei, amintirile, ipostazele noastre vechi, sunt adesea epuizante excitabilităţi, mai ales alea care au fost martorele calamităţilor noastre sentimentale,

veşnicia dragostei e despre eternitatea în care n-ai fost, eternitatea, acea formă fundamental permanentă, dragostea, situaţie fundamental trecătoare ce revine mai mult sau mai puţin constant, rămas bun celor ce sunt de rămas în urmă, rămas bun tuturor lucrurilor care poate ar fi avut altă soartă dar care s-au destrămat cu farmecele lor cu tot, în care îţi părea că totul este exact şi totul merge la fix, rămas bun tuturor lucrurilor după care ai fugit cu disperare, toate pe care le simţi că nu vor ţine niciodată de

trecut.

Reclame

Atâtea în aşteptare cu vagi erori, în plus sau în minus

Motto: Poate că insatisfacţiile ne sporesc interesul pentru închipuiri atinse cu risipă.

 

Decembriind, aşa, înspre zilele Crăciunului, cel mai mult îmi place să stau la taclale cu acei asemeni mie, ăia neînfrânaţi care abundă în amănunte, şi care, dacă nu întâmpină nicio rezistenţă îţi vor spune de câte’n lună şi-n stele, de ce-au făcut şi de ce n-au făcut, cu lava entuziasmului, cu forţa pasionalului şi cu neputinţa răsfrângerii la esenţial, dezlănţuiţi, verbali fără odihnă, sunt câteodată zile când simţim că am vrea să ne amintim totul, chiar şi lucrurile cu care încă nu am trăit vreo împăcare, e trist pe lumea asta să n-ai cui spune,

zilele astea, mai mult ca niciodată, e despre ce îţi este aproape şi despre ceea ce, departe, te simte ca şi cum ar strânge în braţe nisipul, e despre crucile visurilor care îţi pare că s-au înmulţit,  când pielea sufletului e amorţită şi nu mai simţi nimic,  cândva tu un talmeş-balmeş de visuri care începuseră să trântească prea tare uşile neavând de gând să răspundă la nicio întrebare,  o lume în care poate toate nu erau chiar pe măsura ta, dar ţi se potriveau atât de bine, tu dincoace de celălalt spunându-i în şoaptă să te aştepte, deşi ştii că abia ai mai putea-o face,

te încearcă un început de miopie, poate că ochii tăi sunt prea obosiţi, poate că uneori distanţa dintre lumile tale visate şi tine se face prea mare, poate că trăieşti prea amar acele lucruri cărora le-ai fi dorit un sfârşit mai puţin lipsit de sens, după ce puseseşi în ele atâta risipă a închipuirii, poate că încă ai dorinţe oarbe şi pline de bătrâneţe care încă mai caută să ajungă, tu, de fiecare dată când alergaseşi prin ele obosind însă tot nu te lecuiseşi de ele, dar nu uita de acea putere a sentimentelor, putere care ajunge la cea conştiinţă cosmică,

vei duce ceea ce vei şti că nu trebuie să încetezi şi te vei opri din ce vei simţi ca pe un îndepărtat, oricare ţi-ar mai putea fi racordările imaginare la inventarul tentaţiilor, asta despre un mai departe, vei simţi că unirea ta cu celălalt e din scădere în scădere ori de câte ori vei da de o îndoială,  veşnicia dragostei e o iluzie, dragostea trăieşte atât cât trăiesc şi iluziile, începe euforic, început fecund, sfârşeşte disforic, alianţa cu inevitabilul s-a produs, tristeţea  e inutilă, tu dă vina pe hazard pentru ce-ai vrut şi n-ai vrut, că hazardul aude, dar data viitoare să vorbeşti mai
tare.