Trăind prezenţe şi absenţe, iubirea noastră cea de toate zilele

Motto: Barometrul unei fiinţe este iubirea, dragostea ca stare de a fi, calea cea adevărată care se află înăuntrul nostru, adevărul nu poate fi atins în viaţa asta decât de fiinţa iubitoare, iubirea e calea şi viaţa, iubirea e binele suprem.

 

Folosind cuvinte atent sortate, suntem iubire, zic unii, care cred că au făcut o investigare febrilă fără să o pună sub semnul îndoielii şi care mie îmi par aşa, ca şi cum ar avea de jucat un text şi se îmbracă în vorbele astea, că arenă au, asta despre lumea virtuală, cred că îşi beau visările din nişte maci, mie lumea asta a iubirii, dacă e s-o cuprind pe orizontală, îmi pare una în destrămare, sper să nu fie una şi în plină părăsire, abandonată de semnificaţia asta,

aş vrea ca să suferim, izbăvitor, de boala asta, din păcate mă îndoiesc că va fi vreodată aşa, iubirea e rodire iar rodirea asta e efectul unei deveniri, zic eu, simplificând, şi mai zic că noi suntem o arcă, un fel de arcă a lui Noe, şi că acolo avem îndesate chipurile tuturor făpturilor gândurilor noastre, dosindu-le pe alea de ură ca să nu le lăsăm la iveală în înfăţişarea lor cea mai naturală, când e să se lase cu eliberare, restul faunei e ceea ce face din noi tot ce suntem,

şi nu suntem iubire aşa, ca într-un mers liniar, hai să lăsăm exaltările, suntem şi asta, iubire cu numeroşi locatari, că în fiecare sper că e o iubire ce îl luminează şi îl transfigurează, pentru că la urma urmei lutul fiinţei noastre nu e unul opac, dar exuberanţa aproape explozivă pe care o au unii când spun cuvântul iubire ca pe cuvântul nostru cel de toate zilele mă face să le sub sub îndoială castitatea cu care şi-ar trăi înţelesurile lucrurilor, tuturor lucrurilor, străbătându-le până la realităţile lor ascunse,

eu ştiu că ăsta e un cuvânt pe care unii îl asimilează organic şi atunci în ei, simţitor, gânditor, trăitor, devine viu, timpul iubirii câteodată nu mi se mai pare nici măcar cel restrâns al prezentului, căutarea iubirii mi se pare acum căutarea unei absenţe, nu ştiu dacă suntem iubire, într-o lume care aproape că anunţă iminenta ei

extincţie.

Câteodată, ce ajungi să afli te poate duce în paradis dar te poate izgoni din alte raiuri, şi-atunci ea şeherezadă, sfioasă, tăcu

Motto: Cel care nu a iubit vreodată va iubi mâine, un mâine undeva, dar mult mai departe decât acolo, un mâine de care simte cum se apropie ca de o ficţiune, cine a iubit va iubi de fiecare dată ca şi cum ar fi prima oară când a iubit vreodată.

 

 

 

Îşi închipuia fulgerele pe care le-au traversat când sufletele lor şi-au acoperit chipul cu plânsul din înăuntru în care şi ea şi el erau cutremurare cu cât îşi erau şi unuia şi celuilalt mai visceral, când lumea lor se prăbuşise, lumea pieritoare a visului a fi de ei, fără a-i mai avea, şi nu le mai rămăsese decât firele deşirate ale umbrei lui fantomatice, nălucă într-un timp himeric cu mâini halucinante ţinând doar umerii resturilor lui pământeşti învineţite, umeri striviţi, asta fiind tot ceea ce mai rămăsese din el de văzut pentru a fi atins, sau mai tot, sau aproape destul pentru a muri pe braţele lui,

însă mereu fiecare dintre ei simţea că oriunde ar fi crezut, cu teama de a nu mai fi niciunde că era singur şi nici măcar cu el însuşi, fără lumea lui şi fără loc, abis în el cu îngerul dragostei ars, că acel crescut cândva pe inimă era mereu acel care în starea de pereche îl visa fără sfârşit în cuvinte chemătoare şi aşteptare, împotrivindu-se gândului că va fi un vis din pereche care va rămânea singur, rătăcind sensurile într-o ireversibilă destrămare, acel vis pe care îl îmblânziseşi, îl cuceriseşi, îl stăpâniseşi, vis care avea amintirile tale şi ale celuilalt, vis care părea a fi al posesiunii şi al iubirii pe care o simţeai cum sporeşte…

…până când într-o zi amplitudinea a ceea ce a fusese cândva dragostea începuse să se comprime şi să capete o nouă însuşire, cea a unei dimensiuni părelnice, el lui, el ei abia părându-i, începând să se sfârşească anotimpul cuvintelor definitive şi începând cel  al privirilor scurte, al refuzului de a întâlni privirea celuilalt, şi de toate învinuirile celuilalt nu mai aveai puterea să te aperi, îţi îngăduiai secătuirea şi te întrebai dacă nu cumva ar trebui să tragi o perdea de precauţii şi de îndoială delicată între ceea ce i-ai spune şi ceea ce ai închide în tine nerostit,  trebuitor de-ar fi să dea doar iluzia că ar fi putut fi,

aşezându-te într-un  neştiut celuilalt al cărui început nu ai şti când, unde şi cum se va sfârşi, dar ai  simţi că o faci cu degete de jar, în ochii din căuşul palmei ţinând strâns o cavalcadă de vedenii, şi din acea clipă ai începe să i te taci, pentru că nefirea ta ţi-ar suspenda nişte continuităţi, când a fi într-un fel  semnifică a nu fi într-un altul, de-aici neputinţa deghizamentelor, deşi poate ar fi făcut să, doar că nu îţi doreai orizonturi amăgitoare, pentru că ar fi fost ale unor drumuri cu gări înşelătoare către nişte destinaţii care nu vor fi şi nu au fost, şi care nici nu sunt, şi dacă ai încerca  să afli, te-ar durea până la lacrimi cunoaşterea, amestecând amar paşii între ei şi fără

limite.

 

 

 

 

 

 

 

Transparenţa gândurilor prin care ţi s-ar putea vedea oasele, gânduri păstrând denespusul, în cuvinte definitive prin care nu vrei să fii doar trecător

Motto: Gândeşte-te când scoţi lucruri din buzunarele sufletului că ţi se poate întâmpla ca înainte de a fi ceva să îţi pară doar că este, când îţi spui că te atrag lucrurile care nu au putinţa să se împlinească or’ să dăinuie, când ştii că tăceriile sunt avarii sufleteşti atunci când ajung să te cuvânte, când văd ceea ce nu se vede, când simţi tăcerea ca pe o damnare în stare pură, când unor gânduri nu le vrei travestirea din cuvinte.

 

Când  unor gânduri  le eşti rostire fără găteli, castanie despletire îmbrăcată în rochia de stradă a cuvintelor, încălţată cu pantofii reveriei în picioare de anotimpuri pure, în  tăcere păstrându-le nepierdute şi înmulţite pe cele mai multe, zgârcită în accesorii, având asupra ta, în buzunare, doar câteva obiecte dintre care o sferă de sensuri, un câmp magnetic, nişte stele  dintr-acelea care nu se văd, cele în care citeşti şi de care nu te vei depărta vreodată, acolo ascunzându-ţi bogăţiile, într-un fabulos departe ce părea, deşi nu era aşa…

…că departele te desparte de tine şi niciodată nu îl vei  putea atinge, pentru că îţi era un avut nesigur, deşi asta ştiai că rămânea de văzut…

…aşa că atunci când îţi înveşmântai gândurile în cuvinte o făceai în tăceri deoarece măcar pentru o clipă acolo te simţeai stăpânitoarea efemerului, acolo căutând metodic dezlegări de înţelegeri imposibile de presupus, frământată de întrebări în care te căutai simţindu-te ca un continuu avatar încercând să te găseşti în răspunsuri, părându-ţi că nu le vei sfârşi vreodată aşa cum nu vei sfârşi nici întrebările…

…că nu există ultimă întrebare, că nu va exista ultim răspuns…

…şi atunci te strigai în înapoi, şi umbrele din cuvinte îţi spuneau să mergi mai departe pentru că era ca şi cum nu ai fi chemat pe nimeni din gânduri, ca şi cum nu ai fi aşteptat pe nimeni, ca şi cum puţinul pe care l-ai mai fi putut articula şi-ar fi rezervat apartamente întregi ale dificultăţilor de silabisire pentru că altfel ar fi fost zdrobite de gândul care pusese stăpânire pe tine cu sângele sfâşierilor peste tot ce însemnasei ca să ţii minte…

…ca să nu uiţi că ai putea isca încurcături cu consecinţe inevitabil legate de mişcările daurilor şi nuurilor tale, şovăieli îndoite de propria-ţi dorinţă, nexuri de oprelişti care făceau cuvintele să se închidă, negaţia ta fiind ubicuitară în toate aducerile în tine ale unor ultime înţelesuri, bine împlinită şi impecabil instalată, cu toate tăcerile pe care le ştiai cum vin şi te privesc iar tu te făceai că nu le vezi deşi auzeai ce simţuri tulbură în tine, ştiai în inima ta că te vroieşte ceva…

…pentru că nu numai mintea ştie, şi sufletul ştie, şi inima ştie…

…ştiai că timpul acelui ceva nu îl rupsesei, doar astfel părea, şi că te murmurau tăinuit, intim, clipele lui, că nu renunţaseră să te caute fie şi în strigăte frânte, pe furiş, tu prefăcându-te că nu le auzi, că nu te auzi, ca şi cum de însăţi ţi-ai fi smuls şi văzul şi auzul, pe jumătate tu într-o linişte glacială care îţi recunoştea solitudinea femeii trăind o aşteptare al cărei sfârşit părea că se tot amână…

…pe care o tot înşelai, travestindu-i tăcerea, cufundându-i înţelesul în muţenii, tăcere pe care ai fi asediat-o dacă ai fi ştiut că ar ceda, doar că te închisesei în ea ca într-un chit şi dacă ai fi făcut-o, dacă ai fi încercat să o străpungi, ai fi fost înfrântă, aşa că tot ce îţi mai rămăsese de făcut fusese să pactizezi cu învinşii, stârnind doar plăsmuiri…

…rugându-te ca ceva să se răscoale în tine pentru că auzeai visurile care de la o vreme începuseră să pară a fi cuprinse de o manie a vagabondării, şi nu doar că păreau, ci chiar erau…

…şi nici măcar ele nu mai voiau să îţi stea prin preajmă, să îţi însoţească singurătatea, să aştepte până când îţi mureai în ele nenăscuţii fluturi albi…

…şi unul doar poate încă era undeva, uitat prin buzunarele sufletului tău, la început ascuns aşa încât să te poată face să recunoşti ceea ce nu ţi-ai fi recunoscut-o nici ţie însăţi, că vina pentru umerii cărora le tăiasei aripile o purtai doar tu, şi asta din clipa în care te încrâncenasei să crezi că timpul toceşte deşi ştiai că în inima ta uitasei demult de când nu mai mersesei mai departe de ceea ce numeai cândva până acolo, şi asta până când acel dincolo neatins începuse să pară un rest pe care timpul de care îl ferisei, timp de altele cheltuitor, uitase să îl ia înapoi, ca şi cum nu ţi-ar mai fi păsat dacă i l-ai fi dat…

…vis care nu mai ştia cum să privească în afară de când îl tot păstrai legat la ochi încât uitase lumina, vis care nu mai ştia nici cum din afară să te înşele aşa încât să nu îi mai ţii respiraţiile supravegheate când le auzeai cifrurile lor oraculare făcându-te să tresari, şi că îl supravegheai astfel era din pricina incapacităţii tale de respiraţie descătuşată pe care o simţeai ca pe o convulsie atunci când începeai să silabiseşti un anume cuvânt de-a-ndoaselea…

…iar dacă cineva te-ar fi întrebat de ce faci asta, răspunsul l-ai fi ocolit şi i-ai fi spus doar că pentru multe lucruri…

…era doar sistemul tău de apărare, ca să nu fii cândva la picioarele zidului tău, părându-ţi a fi pe coama întăriturilor…

…ca să nu ţi se pară că în acel joc de-a întâmplarea, când ceva nu ai greşit, ci ai vrut să greşeşti, în locul tău, în propria piesă, să nu îţi pari un arlechin dintr-o alta care a nimerit, naiv şi stângaci, într-o altă reprezentaţie, şi atunci să îţi dai seama că nici măcar nu ţi-o cunoşteai pe de rost, te lăsai jucată de parcă te-ai fi aflat sub o putere magică şi nestăpânită şi nu prea ştiai ce faci, deşi ţi se părea că ştii, şi simţeai cum te cuprinde teama că ţi se vor risipi cuvintele în loc să le dezrobeşti pe cele pe care cu magie ţi le-ai fi potrivit pentru că le-ai îmbrăcat…

…şi continuai să joci pentru a (te) afla…

…fără să te descompui şi fără să devii incoerentă, fără să îţi fii sleire de inventivitate, fără să îţi modifici liniile cardinale, fără să pari că nu te-ai mira de tot ceea ce ţi se relevă cuprinzând prezentul continuu ca pe unul ireal de care te lăsai îmbrăţişată ca de un mereu neîncheiat temporal…

…pentru că totul stătea în joc şi în replici când te lăsai purtată…

… întrebându-te dacă ce ţi se întâmpla era sau doar părea…

…iar dacă doar ar fi părut, asta nu însemna că ar fi fost imposibil sau cu totul imposibil…

…neuitând că ar putea fi acel fel de joc din care câteodată nu ieşi teafăr când nu ai dorinţa de a-ţi construi cortina, devenind ceea ce păreai la început a fi…

…mai cu seamă asta întâmplându-li-se lunaticilor, celor cărora după ce îşi ard aripile tot sângele din ei se scurge, din ei rămânând tresărirea continuă a unor lucruri care nu vor înceta să se zvârcolească, care mai târziu vor zăvorî în ei senzaţii pe care şi le vor retrage din geologiile lor sufleteşti încât fie şi cea mai mică amintire despre amalgamul de fantome pe care l-au făcut ascuns în utriculele memoriei cu preţul unor limpezimi, cele ale renunţărilor, pentru că doar astfel ar fi putut trăi iar transparenţa reveriei cu acea putere explozivă…

…doar astfel i-ar fi făcut să îşi aducă iar aproape clipele zadarnice şi caduce pe care ar simţi că le repetă când nimic din vreo faună a durerii nu mai rămăsese în căptuşeala sufletului lor…

…iar cândva fuseseşi şi tu asemeni lor, în gânduri cu unghii cândva îngereşti, acum tocite, care în loc să se închege în cuvinte, le destrămau, salvându-te din zbuciumul lor pentru că te voiau, te chemau la ele mişcându-ţi-se pe dinăuntru cu şerpi de foc, încercând să te împace cu acelea definitive în care îţi pierdusei credinţa pentru că trecători ţi se întâmplase suflete prin ele, iar tu rămăsesei în urma lor să te întrebi de unde erau, dinspre ce veniseră ca nişte zămisliri aiurea şi nu mai voiai să îţi inmulţeşti erorile…

… întrebându-le ce ar mai vrea de la tine fără a mai căuta în ele vreo sinonimie gratuită…

…pentru că spuseseră tot ce avuseseră de spus, aşa credeai, cuvintele de ele zdrenţuindu-şi toate împerecherile, iar din tot ce mai atârna acolo, de unde le pusesei înţelesurile, nu mai erau nici măcar epavele vreunor sensuri, erai departe de ele şi de tot ce însemnase cândva iluzie ce dispăruse odată cu ele, ultima fărâmă aninată de ultimul cuvânt…

…toate apoi tăceri…

…despărţiri în care nu avea ce să caute nici tristeţea, nici melancolia, nici părerea de rău, nici dorinţa de a mai întoarce vreodată capul, pentru tine fiind într-un ieri adunânând în el toţi ierii întâmplaţi lăsaţi la uşa timpului din clipa în care te descălţasei de ei, de paşii lor cu picioare de flăcări glaciale, devenită acum un foc rece, peregrină în ger printre rămăşiţele umbrelor ca printre capcane, umbre pe care cândva îţi fuseseră proiecţii onirice, pe care şi după ce pieriseră, alungate fiind, tot le mai simţeai ca încercând să te mai facă să visezi în culoare romantică, făcută din transparenţa, o culoare palidă purtând urme în care îţi lăsasei nişte gânduri, urmele unor nostalgii de fericire, a nostalgiei unor visuri care acum se topiseră, din care nu mai rămăseseră decât contururi vagi, cu paşi care nu se mai auzeau, erau muţi…

…muţi ca şi aşteptările, ca şi tresăririle, ca şi ascultările, ca şi întoarcerile, ca şi nespusurile…

…iar altcuiva înafară de sieţi te tăceai cu moartea cuvintelor, de parcă ţi-ai fi profeţit că îţi vor fi cândva înfrânte…

…te tăceai, încât asta făcuse din tine adâncime…

…te tăceai cu atâtea predicate şi cu atâtea argumente…

…te tăceai, şi tăcerea te preschimba într-un demon cu două talere, şi te muta când pe unul când pe altul…

…te tăceai despre liniile durerii tale din palmă născute din romantism în vremea când utopia mai avea forţă…

…te tăceai despre înăbuşirile tale, despre epuizările tale până la zădărnice  când poate că făcusei un pas înspre nişte înţelesuri dar te mânuisei atât de lucid nelăsându-te să mergi mai departe, să părăseşti o realitate pe care  ţi-o zămislea fantezia pentru că astfel nu te-ai mai fi văzut pe tine pentru că poate ai fi prins viaţă în el dacă ar fi ţâşnit ceea ce ţi-ar fi fost făuritor ca verb dacă nu ar fi locuit în alt spaţiu din lăuntrul tău…

…în alte interioare dedalice…

…şi nimic apoi, dacă te-ai fi pierdut de acea rostire nu te-ar mai fi ajutat să regăseşti celălalt capăt unde ai început să te auzi fără rezistenţă la izolare, pentru că asta era ceea ce sporea drama şi atunci se întâmplase să decizi şi esenţialul…

…atunci ai simţit că ai alege nişte accesorii şi ai înţeles şi că asta nu s-ar fi putut petrece decât după ceremonial, acel ceremonial al resemnării, după ce ai fi desluşit amprentele morţii literelor în cuvinte definitive, în  în toate şi în tot din tine şi din neîntâmplata ta…

…când îţi spui că niciodată unui cuvânt definitiv nu-i sfârşeşti înţelesurile…

…pentru că asta ar fi prea simplu şi prea trist, oricâte precauţii ţi-ai lua pentru a evita greşelile unor descâlciri de demult, când devenisei vulnerabilă la sâmburele de taină al dinăuntrului în care nu te pricepusei să vezi pentru că nu ştiusei să pui întrebarea potrivită, cea care astfel ar fi fost, şi nu doar ar fi părut, întrebarea hotărâtoare…

…pentru că mereu îţi va părea că un înţeles îţi va fi complet înfăţişat, deşi abia născut, deşi abur şi subţirime de fum, iscat din plăsmuirea ta, din dorinţa ca visul unei cuvânt real să fie şi întrupare, realitate a cuvântului visat, suflet îmbrăcat în dantela de tresăriri care şoptea voluptoaselor clipiri ale semnelor pe care începeai să le descheotori din tine cu mâini tremurânde când muţenia ce erai începea să sune, nu doar părea…

…când ceea ce era în gândurile tale refuza cu tăcerea îmbrăţişarea cuvintelor, înfrângându-le ca nu cumva să îţi fie din ele amărăciune, doar că asta nu aveai cum să o ştii, nu se întâmplase…

…nu ştiai decât cum şi de unde începusei gândul, doar asta ţi-era ştiut, nu ştiai cum şi dacă vei ajunge să îl pui în trup de cuvânt când ceea ce simţeai că ţi se întâmplă îţi întorcea faţa înspre tine, atât cât îţi erai cu putinţă, pentru că taina care te seducea îţi supunea şi neîncrederea…

…neîncrederea că fiinţa de tine rostitoare va fi un cuvânt definitiv, trecând prin el, pierzându-l, lăsând apoi în urma lui un semn pierdut ca un ethos al durerii de a nu fi ştiut, deşi ar fi putut, cum să îl poţi face să fie ceea ce nu era, dar părea a fi, o dorinţă neliniştită pe care trebuia să o curmi, pentru că trebuia să laşi jocul aparenţelor în libertate…

…acel joc pe o scenă cu podeaua veche, o podea cu cioturi la finele unui sezon romantic…

…cioturi de care cuvintele s-ar împiedica dacă le-ar lăsa gândurile să cadă din ele, o podea pe care umbrele tutelare se clatină în fiecare noapte ca nişte santinele istovite ale singurătăţilor tăcute…

…o podea pe care arlechinul ireal se reformulează ca una, ca o umbră, ca o proiecţie, fiind propria lui aparenţă, o podea pe care fecare pas în urmă se adânceşte într-una din umbrele pe care calcă…

…o podea pe care când închizi ochii o simţi cum se depărtează de tine în timp ce îţi rosteşti în gând că fără o proiecţie a sufletului tău în cuvânt, acesta nu va fi viu, şi-aşa fiind fără nici un strop de sânge…

…şi înţelegi mai bine ca niciodată până acum că trebuie să îţi aminteşti să nu uiţi  tot ce învăţasei despre cuvintele cu limbi de flăcări…

…despre metafora care minte, despre realităţile închipuite şi ficţiunile echivoce, despre întrebările hotărâtoare jucate cu infinitul, despre intrările şi ieşirile din scenă, despre adevărul care uneori poate să nu fie neverosimil, despre explicaţiile de neînţeles pe care ar fi trebuit să le dea unor lucruri, iar asta ar fi însemnat că nu ar mai fi explicaţii, despre ceea ce trebuie să spui dând iluzia că a fost ceea ce ai fi putut să spui cu adevărat, precum a părut. doar că ce ai vrut să spui nu putea fi spus…

…despre lucrurile în care locuiai în acelaşi timp şi împreună şi separat…

…despre preatârziul ca o manta ce te acoperă cu totul…

…despre un undeva, dar mult mai departe decât acolo…

…despre acel neaşteptat şi totuşi prin care ai trăi balansul indeciziei, despre punctele de suspensie care te vorbeau pe care de la o vreme le-ai înlocuit cu virgule, despre visul care nu e doar prielnicie ideală, trebuitor fiindu-i şi altceva…

…despre clipele în care îţi alăturasei apa şi focul, sfâşiindu-te între ele, despre adâncurile nopţii din tine către care să îţi desfaci hublouri, altfel neputând auzi întreagă marea altor suflete…

…despre felul în care câteodată lăuntric te-ai complicat înşelător, despre faptul că ceva întâi pare, apoi este…

…despre ştiutul căruia nu trebuie să îi ajungă să fie ci să şi facă…

…despre întinderi şi scurtări, despre sensibilităţi particulare, despre densităţi particulare ale sentimentelor, despre reversul lui a putea, despre ceea ce este inseparabil, despre refuzul opţiunii unice, ori într-un sens ori într-un altul, despre faptul că a putea nu înseamnă totdeauna că tot ce este, părând mai întâi a fi, este posibil, şi că tot ce-ţi poţi închipui este cu putinţă…

…despre dragostea care leagă cu libertatea…

…despre cuvintele în care ne amorsăm neliniştile, numind în gând pe cele definitive, trecând prin ale altora ca printr-o fermecătoare lume a amăgirilor uneori, crezând că mergi prin transparenţa lor, asta fiind  câteodată doar o iluzie…

…despre faptul că fiecare e un conştient de fragilitatea lui, suflet transparent al atâtor purtânduri de gânduri, de linii cardinale sedimentând în geologii senzoriale chipul tuturor întretăierilor întâmplate ale compoziţiilor lor şi ale altora definite şi conturate în fiecare încrucişare cu clipele trăite în cuvinte, unele definitive, pe arcanele timpului…asta poate întâmplându-se, sau poate că deloc…

…niciodată.

Oamenicuvinte; noduri dezlegătoare, deschipuitoare, din prinzătoarea sufletului

Motto: Viaţa în care fiecare este ceea ce caută e aventura aflării; a noastră de înşine, noi, pereche de nelinişti pe pământ şi între cer şi pământ, spundu-ţi că ce se află deasupra se află şi dedesubt, rătăcitori pe drumurile ei între da şi nu, viaţă pe care ţi-o trăieşti dorindu-ţi să îţi cunoşti alcătuirile şi contrariile, acea teribilă dihotomie care îi e fiecăruia chip, toţi semănând prin suferinţa limitării, deosebindu-se prin împlinire, fiecare fiind creaţie a sinelui, desăvârşitor al lumii lui, fiecare un foc lăuntric ce arde, fiecare, omdrum pe care trăieşte aflarea de alte suflete de oameni prin care ajunge la el, oameni care, aidoma lucrurilor, sunt zugrăveli sub care se ascunde mereu ceva, trebuind deschipuite…

…fiecăruia întâmplându-i-se să îşi prindă sufletul în capcana dragostei.

 

Când un omcuvânt îşi face încercarea în lumea ta, mergând pe drumul pe care inima îl duce, primeşte-l ca pe o sferă…întâmplare de cuvinte care leagă un suflet de un altul, restul potrivindu-se pe tăcute, făurind al armoniei simţurilor, cuvinte care sunt Cuvântul, spus cu puterea unei rugăciuni, dacă e rostit cu credinţă în ele, rostiri trecându-le dintr-un gând într-altul…

…cuvintele unora prăbuşindu-se cu înţelesul mărginit în silabe negăsind nici unul care să îl ridice, lăsându-le acolo, ale nimănui, refuzate, netrăite, negândite, fiecare cu tăcerile-i rostitoare, într-atâtea nuanţe de voce şi de sens,  lumea ferecăturilor acestora fiind aceea în care te închizi fără de fragmente înstrăinate, deschizându-te în urme; cele răzbătute şi cele previzibile, unde ascultatul lor este liber şi nu reprimat, după o vreme multe dintre aceste gânduri căpătând o finalitate; a unora tulburătoare, enigmatică a altora…

…oameni de nesfârşinde semne zvâcnind în litere şi ţinându-se strâns de rostire, precum înecaţii senzorial şi afectiv în marea sufletelor, răvăşitori de valuri; suntem gânduri în cuvinte, sublinieri de semne, dintre acei magi ai lui, ai limbajului, unii…

…oamenisubstantive şi oameniverbe care nu sunt semne uscate…

…tuturor, cuvântul dragoste ne dă o tresărire a venelor…toţi avem speranţe; iluzii pe care le născocim şi în care suntem ispitiţi să credem şi începem să o facem cu toată fiinţa noastră şi cărora ne rugăm cu ochii închişi iar alţii poate se dau nerostirii, îşi închid cuvintele, fără de zgomot, lin, şi le tac ca să nu mai audă nimic şi să nu mai fie răscoliţi, iar semnele lor vor sfârşi prin a fi, într-un cândva, obliterate…

…unii poate se rostesc cu pauze şi cu străduinţe, cu o mare silinţă în a o face, încercând să iasă din ei, din lumea lor, ca într-un timp al unei enunţări regăsite în ei înşişi prea mult pribegind…alţii poate sunt nişte singuratici în sine şi nu le-ai putea desluşi spusul, pentru că nu s-ar da rostirii, şi poate că ar trebui lăsaţi în desluşirea lor, cât o poate duce până la capăt, neavând nevoie de cuvintele altora alături, împiedicaţi de ele dincoace or’ dincolo…

…cuvintele unora sunt înşelătoare, atât de înşelătoare în travestiul lor discursiv…

…cuvintele altora au darul de a nedumeri, dintr-acelea care ficţionalizează, cu încredere în ele grăite, rostire înşelătoare, spusuri ale celui care le mânuieşte întru prefăcătorie; cuvinte măsluite de care sufletele lăsate pe pământ în spus de alb, cele care aud pedinăuntruri, revărsându-se fără de tulburări peste semne, trebuie să înveţe să se ferească, pentru că acestea nu vor înceta să vină înspre ei…

…uitând cu aceeaşi uşurinţă cu care au făgăduit…

…urzeală învăluitoare în timpul amăgirii, cel al chemării insistente fără a le putea bănui ameninţarea desfăşurătoare în voie, împresurătoare, răsturnată înfăţişare, strecurare în sufletele voastre nebănuitoare, alunecând prin voi până la os, împletitură otrăvitoare; treziţi-vă de ele, de cuvintele cu ochi sticloşi privind înspre voi, încercând să vă dizolve în ele, să vă facă să vreţi să le fiţi acolo, în lumea lor…

…lumea unor suflete de apă otrăvită pe care dacă le vei sorbi te vor avea, avându-le; refuzaţi-le mizeria spiritului, a comunicării…refuzaţi-le impuritatea, acolo cuvintele au putrezit şi oricât veţi aştepta să apară ceva din ei pe drumul pe care îl veţi crede a fi dusul, acolo nu veţi vedea pe cineva; veţi întâlni pe nimeni…iar acel drum nu vă va duce nicăieri, este dintr-acela ce merge înapoi, niciodată înspre înainte; este cuprinsul privirii din umbră nespusă a ochilor hâzi, acei din care au murit toate poveştile, de ar fi existat vreunele cândva; sub numele lor se ascunde uscăciunea lumii lor oarbe…

…nu îi lăsaţi să vă citească ei mai mult decât vi se va întâmpla vouă, nu îi primiţi în voi; existenţa voastră în a lor viaţă va deveni un simulacru, şi de nu un joc, ca un joc atunci şi îl veţi învăţa pe cel al plânsului mai cu seamă, atunci când veţi simţi realitatea ca şi cum vi s-ar lichefia; nu vă încurcaţi cuvintele cu fiinţele înghiţitoare, vor sfârşi prin a vă devora, de le-aţi rămâne…

…sfărâmaţi-le venirea înspre voi, aduceţi-vi-i aproape pe acei din semnul sângelui vostru…

… pentru că cei din sângele vostru vă vor fi urmă călăuzitoare, vor fi acei pe care îi veţi simţi crescând în voi întru dăruirea într-acea taină fără putinţa spusului care încrucişează infinitul finitului cu finitul infinitului…

…acei ce vă vor fi urmesuflete  pe care le veţi privi, aidoma lor, pe dinăuntru, pătrunzându-le şi deluşindu-le, ducându-le din lăuntru pe dinafară, înspre înafară, înţelegându-le precum sunt şi iubindu-le pe mai departe, negândind vreun sfârşit, acela de a nu le mai fi  pământ oamenilor-rădăcini, de a pleca, nemaifiindu-le rămâietori, pe alte drumuri ale atingerilor altor paşi în ascultatul mersului a urmă…

…şi chiar dacă va fi să se întâmple cândva, atunci când sentimentele vor pleca înspre trecere, încercănatele însingurări de ele vor rămâne încatenate în amintiri, şi mereu îi vom purta cu noi ce acei în care ne-am lăsat gândurile, ni se va întâmpla să ne rostim acelor amintiri de ei de odată, dacă nu vom rezista seducţiei memoriei, această atât de primejdioasă cutie a pandorei câteodată…

…voi, oameni atingere de ceilalţi din ochii sufletului vostru, singură vedere, văz desăvârşit şi pur, rămânând în ei ceea ce sunteţi, sufletedragoste, fiinţe de gânduri minunate, primite cu uimire în trupurile voastre de visuri truditoare, cândva pustii, cândvaul de dinaintea venirii lor, când nu eraţi decât pelerini în lumină de gânduri fără urmele lor de paşi, nemaipustiu fiindu-vă din clipa în care ei, ceilalţiidinvoi, v-au chemat la ei singurătatea în mirajul apei vii şi clare precum cleştarul, sorbindu-vă stinşi şi arşi de dorinţa altor suflete fără de prihană, purtându-vă înăuntrul lor ca pe un drum al neîncăpăşitelor urme, cele de acum ale împreună cu dragostea călcând…

…dragostea eşti tu, sufletule, tu, cel sau cea în care se încearcă o lume, ademenindu-te ispititor, una stăpânitoare, în clipele reale ori iluzorii ale suveranităţii ei; uneori ni se revelează ascunzându-se, potenţându-şi astfel prezenţa; dragostea, unora splendidă nălucă…pentru alţii o poveste de mult adormită, o poveste cu a fost odată ca şi când niciodată nu s-ar fi întâmplat…

…dragostele noastre sunt arcane de începuturi şi sfârşituri în care fiinţa de adevăr, cea a întâielor cuvinte zămislite în alt grai va fi rostirea pură de la hotarele ei, cele ale adevărului din dinăuntrul ei, din înăuntrul lui…

… acela pe care dintru început va şti să îl audă tânjind după absolutul ei în lumină dezvelită de umbre, tremurândă chemare de doruri în fluxul visurilor mării timpului, în lumea dragostei, vis edenic; un el şi o ea călătorind ademenitor unul prin visul celuilalt, ascunzător al misterelor cerului pedinăuntrului în graiul stelelor, făclii ale voastre…voi suflete ce aveţi vocaţia iubirii…

…cei care ştiţi că dragostea este o întâmplare, putându-vi-se întâmpla sau nu…

… un act magic…

…care, ca oricare act magic, ia timp; clipe trecând pe arcada lui, poate uneori prea multe;prea mult câteodată… de aici ispita uneori de a nu mai crede în mirajul ei, iar acest miraj pe care cred că fiecare îl simte a fi astfel, acest miraj produs de dragoste vine dintr-o pătrundere într-o dimensiune a noastră, una poate funambulescă…

… o dimensiune ascunsă, aceea din lăuntrul nostru, neauzită şi nevăzută, de pe acele tărâmuri încă neatinse din noi, acele mitice tărâmuri din fiecare; acolo cred că există un fel de demonie creatoare de ea, una romantică prin excelenţă, căreia fiecare i se va supune, atunci când i se va întâmpla să îi vină dinspre partea cu ea, cu dragostea…

…acel suflet căreia i se va spune cu ochii închişi într-o nouă limbă, cel care te va trece prin tine înspre însuşi în tăcute cuvinte cu înţelesuri diamantine, convertiţi la o nouă retorică, acel suflet care te va duce până la capăt, în lumea de peste margini, unde cuvântul unuia de celălalt se va pierde unul într-altul, într-o rostire pură, trăindu-şi paradisul scriptural…

…acel suflet care îţi va topi toate acele clipe în care ai fost doar gânduri, prea multe, copleşitoare vreme îndelungată, bântuindu-se unele pe altele câteva şi apoi dezvelite în cuvinte descojite, care altfel de nu ar fi fost, ci rămase în crustă ar fi ascuns, nedeschipuind lucrurile, gânduri încă agăţate de lacrimi care mai povesteau dar nu era nimeni căruia să şi le spună, aflate, oricum, într-o primejduire a enunţării, rămânând astfel nespus, instanţe solitare de acum fără purtând de legătură, aprinzături de dedesubturi de cuvinte, dintre cele văzânde cu ochiul închis, multe văzuturi dar mai cu seamă nevăzuturi în suflet, oglindiri în ape otrăvite…

…multe clipe deşarte ale unor gânduri cu chipuri de poveste, răsărituri deloc lesnicioase, multe semne obliterate, multe fărâmate, multe pulbere…o oareşice învoială cu cele reprimate, cu cele răzgândite, cu cele întârziinde…toate atât de expresive neexprimând totul, mai şovăind, mai istovind, pe toate, atât cât au fost să fie vorbindu-le; cuvintele, doar pretexte pentru ele, pentru alte gânduri când poate nu mai credeai în întâmplarea magică în care două fiinţe, într-o realitate absolută, se vor topi una într-alta într-o unică şi translucidă compoziţie în dragoste…

…dragoste căreia fiecare i se va rosti în limbajul inimii, dragostea semiotizează enunţarea, dragostea pe care o receptezi prin coduri sinestezice, dragostea care îţi e pătrundere până în rădăcinile fiinţei, dându-ţi darul dezvăluirii nespusului, fiind căutătoare în tine de rostiri potrivite pe care le credeai cu neputinţă de a-ţi fi aflate…

…dragostea care e Cuvântul, neuitând vreodată că pe măsură ce spusul creşte, creşte şi nespusul, iar de unele tăinuite nonspusuri vi se va întâmpla poate să vă amintiţi obsesiv, dar zăgăzuite vor rămâne în voi, dintr-un motiv anume ori dintr-un anume motiv, unul dintre ele fiind cel real, unele cuvinte ale gândurilor cautând poate o cale de scrutare a înţelesurilor, rămânând pentru o vreme încuiate, pentru a nu fi obligate sufletele purtătoare ale lor să şi le travestească sau să le pună măşti retorice, semiotice, depinzând de succesiunea caleidoscopică a trăirilor fiinţei, astfel tăcându-le doar; semnificativ…nu le lăsaţi acestor cuvinte prea mult singurătatea; nu fiţi prea singuri de ele…

….suflete călătoare înspre rostire de taină, pe care au simţit-o cândva, cumva, ferecată în enigmaticul unei poveşti ca o utopie; o combinaţie de fantastic şi alegoric, acolo unde închidem câteodată o lume ca o enclavă, o paranteză, un spus în şoaptă plină de magie când începi să îl trăieşti pe celălalt suflet care a pătruns în tine ca pe o parabolă demistificatoare şi demitizantă, care îţi va stăpâni realitatea dragostei, în vârtejul existenţei lui în cea a ta, aceea a rostirii, a lui de tine, a ta de el; descântec în jar albastru…

…vouă, suflete ce aveţi vocaţia iubirii, pe care o trăiţi ca pe o iluminare harică, voi cei care ştiţi că trăirile semiotizează şi că în dragoste cuvintele au alte înţelesuri;  semnificaţii consimţite…

…voi, cei care în frumuseţe vă rostiţi în voi, din voi în alţii revărsându-vă, voi cei care nu uitaţi că toate cuvintele au duh, stârnind sonorietăţi secrete, şi că sentimentalismul are o gramatică solitară, vouă fie-vă toate verbele rostitoare, făuritoare, întemeind, vouă fie-vă niciodată rămas ascuns ceva, voi cei care îl iubiţi pe celălalt cu taina sufletului vostru, asemănându-l cu voi înşivă, şi nici o desluşire de-a lui să nu vă rămână tainică, pătrunzându-l prin transparenţa semnelor şi de el nicicând să nu cunoaşteţi suspinul…

…fie-vă lumea voastră, cea în care vă faceţi încercarea într-a lui, a celui ce va fost mai întâi drum pe dinăuntru, al străbaterilor labirintice ale fiinţei, învăţându-l şi învăţându-vă pe de rost şi apoi spunându-vă pe dinafară, înspre în afară, unul altuia, o lume a codurilor, în afara cărora nimic să nu mai poată exista, ţesătură a sufletelor, sacre altare ale fiinţei…

… fie-vă rostirea precum o religie, una neţărmurită, a unei geneze perpetue, neadorminde cuvinte…

…iar de vă va fi apropiere călcătură de suflet necuvântând, din care v-ar putea părea că ele, cuvintele, au pierit cu desăvârşire, curmate la netimp sau au uitat să vorbească, sau poate că ceea ce au avut de spus au tăcut de mult, tăiaţi-le tăcerea pentru care lumea lor s-a sfârşit, cu paşi de ei negândiţi, neuitând că fiinţele, toate fiinţele, sunt zugrăveli, asemeni lor şi lucrurile, şi întotdeauna dedesubtul lor ascunde ceva; aprindeţi-le astfel cuvintele şi citiţi-i, deschipuindu-le cuvintele; dezleveliţi-vi-le, de aveţi această putinţă, cea a albastrului; adevărul de ele se află înăuntru, de vi se va părea că aţi ştiut vedea, pentru că aţi desluşit cum să îi priviţi…

…amintindu-vă că înţelesul ochiului nu’i mai presus decât cel al minţii, şi nici al minţii nu’i mai presus de înţelesuri şi neuitând vreodată că nu toţi ochii care ştiu să vadă sunt pe dinafară…

…adăstaţi înţelesurilor celor care trăiesc ceea ce spun şi nu vă smulgeţi-vă auzul de cei care povestesc ceea ce nu au trăit; se întâmplă ca realitatea unora să fie câteodată motivată de fantastic, ceva anume pentru ei, ce apare în realitate, nu poate în vreun fel evita trecerea prin imaginaţie, precum ficţiune suverană; cumva, lumea lor nu şi-a găsit calea…

…ocoliţi-i însă pe acei care, cu închipuire, îşi umplu nişte spaţii goale ale existenţei lor…

…nu vă încredeţi în cei care cer…sunt printre acei ce nu înfăptuiesc…

…şi nu uitaţi vreodată, sufletelor-rostire, că în absenţa iubirii, înţelesul ei, precum o consecuţie a înţelegerii, rămâne doar o himeră, una dintr-aceea retorică…nu vă chinuiţi astfel unii pe alţii, în vreo dragoste mistificatoarepentru că veţi muri în ea, în propria voastră limbă, neauzind-o, una pecetluită ce nu vă va vorbi nici unuia, nici celuilalt…

…iar de crezut să aveţi credinţa în povestea încănescrisă din ochii voştri; alchimie a cuvintelor de lumină,  în atingere de literă sacră de vreme a dragostei, ornată cu volută, literă precum un eon, în ea toate alcătuirile tuturor necunoscutelor neîntâmplate, ale tuturor neştiutelor, poveste magică în rostirea dragostei, logos păzitor…

…dragostea, prinzătoarea sufletelor în atingerea altor sufleteoameni de care să se înnoade, pentru că el, sufletul, pe drumul pe care inima îl duce precum îl vroieşte, ştie…

…şi pentru că vrea să ştie, va şti cum să…

…afle.