Ficţiune în contul negativului, inventând ca să fugim de realităţi

Motto: Suntem atât de fragili şi de vulnerabili fie şi la cele mai inofensive agresiuni, am face recurs la iterativ, dar asta ar însemna să facem din anotimpurile trecute fictivul, aşteptăm mereu câte un alt anotimp detergent care să le cureţe pe toate celelalte de pete, ceilalţi nu sunt iadul, ci doar nişte locatari ai raiului mai puţin entuziaşti, ăia din care adesea curg toate minciunile.

 

Pentru confesiunile noastre avem uneori nevoie de un personaj fictiv, aşadar, cum am unul în debara, căruia îi voi spune cumva încât să îi şi ţin minte numele pentru că nu va dispărea prea curând, unul trăind acolo într-o singurătate ţepoasă, acolo unde îmi ţin închise istoriile, fiecare în cutia ei, aşa că am cutia cu real, cutia cu insolit, cutia cu miraculos şi cutia cu fantastic, despre altele nu pot să zic, mi-am zis să îi iau un interviu, că tot se împlântă el în mai toate realităţile mele, mai ales în alea pline de contradicţie,

dar nu o prea scot la capăt cu el, îi pun întrebări în numele a ceva ce nu există, nu încă, îmi spune să las fanteziile deviante că uite aşa se nasc lucrurile de prisos şi continuităţile inutile, în schimb îmi tot leagă şi-uri, asta despre conjuncţia pe care o tot foloseşte augmentativ, cam supralicitează emoţii iar eu nu de asta am nevoie, aşa cum nici de repetiţiile lui izbitoare, dar îl las să vorbească, şi o face, şi se istoveşte vorbindu-şi, pentru că monologhează,

mă gândesc să îl opresc până nu devine un interminabil solilocviu, invocă nişte lucruri şi astea se preschimbă în suspin, îmi place foarte mult personajul ăsta, e un antiromantic, fără a avea acel complex de a nu fi iubit, cred că a fost cândva îndrăgostit dar a renunţat demult la acel nimb al unicităţii pentru că şi-a dat seama că nu era decât unul iluzoriu, nu prea are nici amintiri şi nici nostalgii, îl întreb despre trecutul lui fericit, îmi răspunde sec că acesta nu există, îmi povesteşte despre ceea ce a lăsat în vechile depozite ale romantismului când era odată aşa,

uite că l-am prins, aşadar are şi el o debara de care habar n’aveam, încerc să îl iscodesc dar nu îmi iese, se pare că cel mai mult acolo are trădări şi exaltări, îl ascult înţelegătoare, păi dacă nu îl înţeleg eu, cine să îl mai înţeleagă, aşadar totul se sfârşeşte cu acel cineva din pereche care rămâne singur, întreb, şi simt cum i se înţepeneşte gândul, mă priveşte de parcă ar căuta nişte cuvintele, unele grele, nu mai puţin grea în schimb tăcerea, fictivul omenesc e plăsmuire din coasta noastră, îmi spune, şi e din prea mult exces de

realism.

Publicitate

Când încă e poveste şi încă nu e prea puţin din spaţiul sufletului ocupat, cel cu un perete comun

Motto: Unele doruri sunt chin şi fac din tine un suspin îngenuncheat iar genunchii tăi de obicei se rup pe la jumatea drumului dintre tine şi ceeea ce te poartă, când tot ce porţi, te poartă.

 

A fost odată ca niciodată când între mine şi peron era o chestiune de curaj, asta despre doruri, alea pe care uneori le atingi însă nu’ţi foloseşte la nimic când înţelegi inutilitatea de a le mai trăi până la sfârşitul sfârşitului, dar dorurile, ca şi vremurile, se aşază, dorurile trăiesc uneori o răsturnare neînţeleasă, aşa, ca un fel de înfrângere, când începi să capeţi puterea de a li te opune, chiar dacă eşti conştient de absurditatea eforturilor tale, eu din doruri nu prea m-am întors din drum, mergeam în urma lor, când legam depărtări,

dorurile niciodată nu trăiau cu spaima că nu se vor mai putea face auzite, că nu va mai exista întoarcere, nu fugeau vreodată lăsând totul în urma lor, pe peron dorurile se despărţeau greu, disperate de durere, te lăsau gol şi flămând, terasamentele linilor ăstora ferate care sunt dorurile cred că nu se şubrezesc în veacul vecilor, trenurile astea care’s dorurile n-au niciodată întârzieri şi nici nu înaintează încet, oricât de neînsemnate ar fi sau de derizorii, sunt supraaglomerate, orbite de grabă,

plecările sunt inevitabile, niciuna amânată, în golul rămas între noapte şi zi totul îmi pare acum foarte clar, la fel cum îmi părea şi atunci când îmi ziceam că înţeleg totul, când îmi permiteam iluzii, când dorurile mele erau toate nedormite şi înfrigurate, acum depinde de mine să fac dorul să rămână fără să îl mai rostogolesc undeva, dincolo de graniţa închipuirii, doar aşa îmi perpetuez adevărurile, înfăţişarea dorurilor mele este de câţiva ani cu totul neîntâmplător aceeaşi,

era să scriu întâmplător, ca şi cum n’aş şti că nimic nu vine la noi întâmplător după cum nici nu rămâne, între mine şi peron, atunci când leg depărtări, e uimitor de simplu, pentru că niciun dor de’al meu nu se mai apără de sete, de foame, de frig, de întrebări şi de răspunsuri, nu mai visează lucruri absurde, asta despre prima zi a lor de inventar, le spun că încă nu’i momentul şi le opresc orologiul, felul lor de a fi acum este aşteptarea şi liniştea, în afară de linişte altceva n’au ce

hotărî.