Înspre o dragoste pleci singur, pe cel mai lung dintre drumuri, tot singur te întorci din ea, pe cel mai scurt, sub cerul lui Don Quijote, cu gândul că iar i-ai ratat eternitatea

Motto: În dragoste trebuie să ai o tărie ibseniană, o inimă rilkeană, o răbdare marqueziană, o vocaţie a imaginaţiei sau a ficţiunii, totuna, să ştii să îţi deturnezi istoriile ei conform aspiraţiei, aceea de a vâna absolutul, încă o păcăleală, sau poate îţi iese.

 

Când e despre dragoste, cuvintele au de ales între minciună şi credinţă, ai nevoie de credinţa în ele ca de aer, o credinţă cere statornicie din clipa în care ai un portret precis al ei, înainte de asta fiind ea indefinibilă, aşadar neindentificabilă, iar tu hazardare, derută, himerică bâjbâială şi excitabilitate interioară, te simţi câteodată ca un iremediabil nefericit, dar încă nu ai ajuns fiinţa care să construiască pe absurdităţi, doar sfârşiturile sunt condensate, dragostea, la urma urmei, e una sceptică, iar asta presupune o libertate faţă de sentimentele tale proprii,

mă gândesc la o dragoste din calcul, din aceea cu geometrii impasibile, sigur mi-ar ieşi, n-ar avea realităţi incerte şi nici destin asumat de risc personal, şi mai presus de toate, ar fi acel fel de dragoste în care, în singurătatea în doi, nu mi-ar lipsi nimic, ce mai păcăleală ar fi asta, dragostea e cea mai înşelătoare dintre măştile nimicului, îţi spui, când nu îl mai trăieşti pe celălalt nici cu iubirea, nici cu ura, nu doar adamii au suflet de dezertor, ci şi evele, unele au trădarea dragostei în sânge, păcat de adamii care au pentru ele o dragoste romantică şi inutilă, când pentru eve se lasă nu nepotrivirea dragostei faţă de scopurile urmărite, când dragostea’i o curvă, când nu vrea să fie privită ceea ce nu e,

când e despre dragoste, dragoste care nu e decât ceea ce faci tu din ea, poţi să stai la poveşti cu ea despre veşnicie, veşnicia dragostei e doar o chestiune de sintaxă până în clipa în care începi să orbeşti când nu mai vezi unde ai pus în celălalt şi nu o mai poţi înşela cu o nălucire, are un început şi un sfârşit, şi o neaşteptată memorie, dacă dragostea n-ar fi, am trece pe lângă noi absenţi, pe scripetele dragostei te cobori în cele mai tainice adâncuri ale tale şi ale celuilat, de-acolo ni se trag mai apoi nostalgille subterane,

dacă cineva nu te iubeşte aşa cum vrei tu, asta nu înseamnă că nu te iubeşte cum poate el mai bine, din păcate, ne dăm întotdeauna seama de asta mult prea târziu, când povestea de dragoste s-a închis, aveam vreo şapteşpe ani şi aparent o disponibilitate perfectă pentru dragoste, sentinţă curajoasă, m-am îndrăgostit şi am iubit, pe la vreo treizeci şi ceva am iubit fără reţineri şi atât, despre alte dragoste nu-mi mai aduc aminte, poate că am iubit şi atunci sau nu mai ştiu, sau poate mi-am pierdut capacitatea de a defini stări opace şi fără

orizont.

Reclame

Poveste în care încă nu îi porţi de grijă cortinei, deşi ai ales scena finală

Motto: În numele dragostei, nimic nu te mai răneşte atunci când numele ei, numele lui, e expirat.

 

Nu poţi să ai decât ceea ce există, ai putea spune că totul e himeric, că nu există dacă n-ai fi trăit-o niciodată, dacă nu ai şti-o,  înainte de ea ai murit, şi nu doar o singură dată, eşti un flămând rătăcit, vrei să dai ceea ce nu ţi s-a dat, ai iubit lucruri care nu ţi-au răspuns, ai urât lucruri pe care le-ai vorbit cu limba inimii şi-au tras tot sângele din tine, te-ai sărăcit de visuri tot veghind depărtări cu faţa la iluzii, pe zdrenţele lor duse ai turnat apoi benzină şi le-ai dat foc,nălucile tuturor anotimpurilor nepetrecute dansau în jurul flăcărilor în rochiile lor lungi de un alb trist, tristeţea renunţării, redevenind ceea ce erau,

unor lucruri nu le-ai rămas dator nici măcar cu vreun gând, pentru alte lucruri încă mai ai de plătit şi preţul tot urcă, sunt undeva jos, sau undeva sus, dacă ar rămâne fără nume le-ai pierde, dacă nu ai fi întâlnit-o, le-ai fi uitat, gândeşte-te doar că nu mai sunt, cu cât înţelegi mai mult din ele, cu atât te cuprinde disperarea, fără disperare speranţa nu ar avea niciun rost, îţi laşi în urmă dorinţele, alea  decolorate şi zdrenţuite, care tot mai trag nădejde că va veni o zi în care ele şi cu tine se vor regăsi în faţa unei povestiri la prezent, alea din vremea când cuvântul dragoste avea substanţă existenţială hipertensivă, aşa că l-ai coborât în carnea sufletului tău, iar acum nici măcar cu sufletul nu te mai prinzi de amintiri,

amintirile sunt un cuier pe care atârnă nişte lucruri într-o intimitate zadarnică, au rămas din ele doar nişte gânduri cu sunete care lovesc crâncen timpanul, sunt cu ţipete lungi care se înfig precum un ac în mintea ta, şi-au pierdut demult privirile ademenitoare din vremea când se împerecheau cu dorurile mistuitoare, răvăşirile şi le-au pierdut printre ruinele clipelor cărora nu le-a fost dat să fie deşi îţi cereau să faci, îţi laşi în urmă sentimentele sau încă mai vrei să tremuri în aşteptare, te întrebi, mereu ai venit dinspre undeva sau te-ai dus înspre ceva,

dar niciodată nu ar trăit acel nebănuit de care nici măcar să nu apuci să îţi fie frică, acum te simţi ca şi cum nu ai mai avea locomoţie, nici nu ai mai avea unde să pleci dealtfel, ai fost în dragoste fără să pleci, fără să stai, eşti un foarte prost povestitor de dragoste, aia care singură se vrea pe ea însăşi dintr-un el şi dintr-o ea, unu şi cu unu fac unu, când dragostea întemeiază, îţi spui când vedeai în dragoste dar încă nu erai, umblai din dragoste în dragoste, dar nu te închegai, unu şi cu unu fac unu când poveştile aşteaptă, şi visul ţi se pare mai credibil decât

adevărul.