Gardian, tăcerea care înmulţeşte cuvintele

Motto: Zilele trecutului stau în afara timpului tău, cu spatele la tine, nu le mai poţi da nimic la schimb, dacă ţi se mai întâmplă să îţi întorci trecutul, despre unele lucruri e de prisos să te întrebi de ce a fost aşa şi nu altfel, e simplu, nu puteai alege decât într-un fel sau altul, acum oricum n-ai mai avea ce face cu răspunsul, ăsta e trecutul, îţi dă libertatea de a nu mai avea ce face cu unele răspunsuri.

 

Taci îndârjit, tăcerea ta nu e ca un pumn crispat în care să îţi ţii cuvinte învinse, e un semn păzitor care stă în picioare, îţi vorbeşte în şir şi fără oprire, ceea ce era fatal să se întâmple s-a întâmplat, cuvintele tale au plecat în lume de parcă totul e dispărut şi pentru totdeauna pierdut, ţi le-ai strâns ghem cu o iuţeală ameţitoare, cuvintele, cele acum pline de absenţe, treptele tale de intensitate a locomoţiei, cuvintele astea în care cândva asediai şi cucereai şi cărora nu le-ai trăit nicio durere chinuitoare deşi unele ar fi putut avea nuanţe sângerii,

le-ai strâns până la ultima suflare, ţi-ai făcut rechizitoriul şi te-ai condamnat la tăcere, dar nu la acea tăcere de care e întotdeauna nevoie şi care, cu cât vine la timp, cu atât mai bine, ai pus între tine şi fiinţa din zarea îndepărtată un zid de piatră, neînduplecat, şi te-ai întors la tine resemnat ca după o lungă odisee, şi ai abandonat-o derutelor ca ipostază tiranică, acum pentru ea nu mai locuieşti nicăieri, înstrăinarea te-a îndepărtat şi acum poate se consolează în interioarele tăcerii tale labirintice prin care ai început să te rătăceşti ca prin ceva interminabil

sau poate că te-ai lăsat în ea întemniţat, tăcerea ca în spaţiu carceral, şi acum trăieşti iluzia unei evadări compensatoriu prin ficţiune, îţi închipui că va veni o zi în care te vei întoarce iar şi intensificator în locul unde cineva te aşteaptă de parcă ai întârzia să vii, atâta doar, cineva aşteptând în fiecare zi, o veghe inutilă, aşteptând ceva pe celălalt mal, malul tău şi malul ei despărţite de ape mari, de apele tăcerii, iar marea tăcerii nu are ţărmuri, e un verdict pe care l-ai dat cândva acelui tu pe care îl numeai personaj,

unul travestit în cuvintele tale, ea, fiinţa lucidităţii fără cruţare căreia îi citeai senzual realităţile şi pe care acum o taci cam de pe atunci anticipând exagerat lucrurile, tăcerea vine mereu după moartea cuvintelor, tăcerea e un comentariu al decesului lor, un fel de panegiric a tot ce a însemnat simţirea lor nudă din vremea în care erau tropotitoare galopuri, după tăcere probabil că nu va mai exista nicio particulă copulativă care să mai urmeze după, aşa, ca un refren al unei existenţe încheiate, mai probabil

asta.

Reclame

Poveştile nu strâng ani, tot ce e intens se trăieşte cu răsuflarea scurtă

Motto: Ce i-ai mai putea spune unei poveşti decât că dacă ar fi adevărată s-ar recunoaşte toată dintr-odată?

 

Îţi vei da seama că lipseşte ceva, după ce îţi vei fi descoperit nişte lucruri despre propria fiinţă, va fi atunci când vei obosi vorbindu-ţi, monologând, neauzindu-te decât tu, dragostea este ca o existenţă efemeră, veşnic ameninţată de dispariţie, tăcerea temporalităţii ei este sfârşitul, prezentul fiind unica instanţă a ei, clipa de acum este însăşi veşnicia, chiar, nu m-ai întrebat niciodată de unde sunt şi de unde am privirea asta unduioasă,

ţi-aş fi spus că pentru a ajunge aici a fost nevoie să trec peste o punte mâncată de umezeală şi foarte îngustă, eram foarte înfometată să mă goleşti când încă ne mai jucam de-a depărtările încrucişate, punţile mele sunt legate de o practică restrictivă pentru că nişte închegări viitoare m-ar putea deruta sau descuraja, curajul poate fi uneori al naibilui de apăsător prin supraabundenţă, ritmul lor nu e niciodată egal şi nici previzibil, unele drumuri pierd prin ceea ce câştigă,

e despre experienţe,  dar mai ales e despre intensitatea lor, te opreşti numai atunci când eşti înfrânt, când ai încetat să mai fii tu şi celălalt şi restul lumii, sunt experienţe după care simţi că nu mai eşti acelaşi şi că acelaşi nu vei mai fi niciodată şi sunt punţi care nu se potrivesc cu restul, dar nu pentru asta sunt, să se potrivească, câteodată sunt un mod de existenţă, când începi să îţi doreşti deschis tot ceea ce până atunci îţi doriseşi cu imprecizie sau cu reţinere, puntea asta am trecut-o în tăcere, fără niciun zgomot, zgomotul e semnului fiinţei expansive,

nu mai caut ceea ce nu am nevoie, ceea ce crezi că e nesfârşit e atât de limitat, într-o jumătate de poveste tot ce faci se înjumătăţeşte de la sine, tăcerea mea are ochii negri ai nopţii, întunericul este o obscuritate protectoare a unor semnificaţii la care nu ai acces decât prin dragoste, atingere aptă să stabilească un contact intim cu o materie fecundă, în prezentul ei eu fiind acum muţenie, au rămas punţi în mine, dragostea e consonată liniştii, liniştea nu are răni, doar tăcerea

are.