Motto: E, pentru firile profund donquijoteşti, o seară taman bună de luminat drumul nălucilor, e chiar o reacţie necesară împotriva unor patetisme sentimentale şi utopice din vremea în care, suspect de romantică, absolutul nu începuse să coboare în relativ.
Fac în dragoste exerciţii de retorică mai mult sau mai puţin izbutite şi de’asta câteodată sunt nefiresc sintactică, dragostea, pământeană slăbiciune, o să mă vindec curând, mi-a spus ultima nălucă rătăcitoare în bătăi de inimă. gândurile astea care îmi tot vin de pe te miri unde şi prin care înaintez destul de repede ca să le sfârşesc, pentru că sunt din vremea în care le imploram să mă înveţe totul sau nimic despre a crede prea mult într-un vis şi într-un mult, mult imposibil,
privesc pe sub breton aruncând o privire posesivă unui gând care ameninţă să fie ceva cu putinţă, ceva adevărat dar ceva încă neamestecat cu realul, şi atunci în ochii mei nemişcaţi cine ştie să citească va vedea o aşteptare la jumătate de drum, tot ce nu am putut atinge a fost sortit să fie zărit doar din depărtare, multe aşteptări am răstignit pe crucea timpului, murind pe rând, au fost aşteptări care au căzut rar şi descurajate de la ultima care stătuse în picioare pe marginea mea, eu, aplecată peste marginea gândurilor mele dintre care unele nestăpânite şi verbioase până când mi-am dat seama de absurditatea ei,
aşa că ziua asta halloween care urmează să se întâmple aş face-o pe întinderea orelor ei de noapte despre luminat drumul nălucilor rătăcite în văluri tremurate, care sunt înduioşate de amintirile din vremea când iubeam iar asta îmi era îndeajuns, şi de-aia tot cutreieră şi care se întorc înspre mine cu un zâmbet obosit zicându-mi că au venit, deşi nu ştiu la ce ar mai fi de folos nişte umbre străvezii pentru care tot ce aş mai putea face nu ar fi decât să le înşel de-a pururi, aşa cum e orice relaţie trăită cu nimicul, şi pe care nu le-aş mai putea recunoaşte de la plecarea lor decât după semnele pe care le au între inimă şi piele,
e despre gândurile care ar vrea să urce la cerurile liniştii dar nu pot, pentru că încă nu au terminat de despicat, de tăiat sufletul dinspre miazăzi înspre dreapta înspre apus, despre tot ce a rămas la mine ca pe un ţărm fără întoarcere, şi mi se pare că toate gândurile astea, nălucile mele, au murit fără visuri, şi acum s-au întors să mă bântuie, dar îmi cer să le dau voie, să le dau timp, deoarece nu vor să dispară pentru totdeauna ca nişte visuri ce nu s-au împlinit, nu vor să se prefacă în spaimele mele pe care le întreb dacă vor să le dau adevărul sau vor să le păcălesc, pentru că în ele nu mai las nimic în urmă şi nimic nu aş mai iubi din ce ar rămâne, trick or
Motto: Dragostea e o întâmplare în care e doi necunoscuţi se întâmplă neîntâmplător unul altuia.
Îmbrăcată într-o rochie cu pliuri tainice unde păstra amintiri din felurite unghiuri, femeia clipelor scurte şi irepetabile, cu picioarele desculţe, dansa cu liniştea de o culoare mişcătoare, cineva, de la depărtare, încordat, aşeza peste ea o privire grea, ceva între ei nu se mai potrivea, sau lipsea, sau acum era de prisos, nu era nimeni de vină cu nimic, doar fiecare îl strânsese pe celălalt în pumn şi îl aruncase în lavă cândva, între două toamne, foc rămas neisprăvit, sau poate memoria fiecăruia era într-un impas, gândurile lui, de la un capăt la altul, gândurile ei, de la un capăt la altul, erau mişcări nesincronice ale timpului individual, gândurile lor coborau nişte trepte, erau, din nou, destrămări către noapte, mersul către noapte nesfârşindu-se pentru amândoi în acelaşi timp, cuvintele ce le-ar mai fi rămas ordonându-se ca un joc textual eliptic, şi în unul şi altul continuând fără celălalt,
undeva, într-un loc, el va continua să aştepte o himerică întâlnire, undeva, într-un vis, o va creea şi recreea fără încetare, până la delir, iluzii ce vor fi imediat frânte, o retrăia până la halucinaţie, din toate gândurile astea ieşind olog, după asta toate gândurile bătând în tâmplă se vor sparge de pereţii capului, ca valurile, el nu va sta prea mult în acel loc, un loc ferit despre care dacă vreunul dintre ei ar povesti, nu ar face-o în platitudini, deşi oriunde altundeva ea e aceeaşi emoţional serafică, atunci când nu e în fierbere,
şi locul ăstuia femeia din mreje de mătase i-a spus într-un fel pe nume, aşa l-a ferecat cu înţelesul în câteva cuvinte, e locul în care rămâne singură cu ea ca să ştie ce vrea, acolo nu se zbate evanescent, acolo îşi trăieşte lucruri în durate eterne, acolo hoinăreşte prin suflete pe care le înţelege cu voluptate candidă fără ca ele să i se împotrivească, acolo încurcă zilele între ele şi zâmbeşte la amintirea lor, acolo niciodată nu are umerii puţin aplecaţi şi nimic din jur nu o înspăimântă, acolo nu are cenuşi, nu are nopţi reci, acolo nimeni nu îi poate răpi frânturi din viaţă, nu se poate desprinde de ea,
e un loc al ei ca un solilocviu şi singura fiinţă care ştie de existenţa lui e cel căruia i s-a arătat aşa cum e de niciun gând împiedicată, înspre el îndreptându-şi cândva fiinţa ei întreagă, fără să mai încerce să se ferescă înăuntrul ei de tot ce era fragil, fără să se mai strângă în ea însăşi, iar acolo, în locul acela, cu lucidităţi sceptice, el poate că o va aştepta sprijinit de-o piatră pe ultima treaptă a gândului, pe ea, sângele lui, deşi poate că asta nu va fi niciodată ultima lui
Motto: Nimic nu vine la întâmplare şi nici întâmplător.
Un început de decembrie în care femeia cea cu ochi încercănaţi îşi aminteşte despre serendipitate şi despre alte lucruri, acelea în care câteodată s-a simţit ca în miezul unui mister, al unui nonsens, rătăcită şi înspăimântată, gingaşă fragilitate, despre zilele şi nopţile fără hotare când, nimic venind la întâmplare, începi să îl trăieşti cu o insomnie fecundă, crescând în tine dar fără exaltări care să le lărgească, înţelesuri cu o nelinişte sufletească lipsită de ferestre de-a dreptul viscerală, nelinişte căreia i te pui de-a curmezişul ca să nu facă din tine un sceptic fundamental, şi asta pentru că ai fi încetat cândva să crezi, cu nepăsare aparentă, în tot ce poate insemna posesiune iluzorie, nenăscutul, doar puţin mai departe, doar că ce va fi mai departe nu te întrebi, în oricâte chipuri ţi l-ai imagina, ştiind că doar într-unul singur va fi acolo, în cel neînchipuit,
despre căutarea fericirii neîntâlnite, depărtând-o pe măsură ce şi-o apropiau, a unor fiinţe a căror viaţă pentru ea nu trecuse neobservată, viaţă care începuse din clipa în care i se întâmplaseră, sfârşindu-se atunci când nu mai fusese nimic de vrut, înainte de a-i pătrunde în oase, în sânge şi în zvâcnet de suflet, fiinţe cu putere de despicare şi dezarticulare, despre alţi rătăcitori apropiaţi de atâtea lucruri dar fiinţe străine de suflet, despre cei pe care, nu îşi mai aminteşte cum şi când, îi întâlnise între mori de vânt mişcătoare, asemenea unui zid, departe de o lume pe care şi-o refuzaseră neputincioşi şi cu greu atunci când înţeleseseră că nu pot continua un joc plin de viclenie atunci când pentru unul e aventură iar pentru celălalt statornicia în convingeri şi astfel, neîncumetându-se, nu le mai rămăsese decât să se preschimbe în marii şi definitivii solitari, marii singurateci,
despre lumile pe măsura ta ale celorlalţi, fără limite şi fără refuzuri, despre oamenii insulă, sacri şi paradisiaci, ultimii pribegi purtând îi ei o demonie a visătorului şi romanticului călător, dând ocol unor lumi ale lor în care nu îşi mai despărţeau fantasmele de reverii, apropiindu-şi lumile utopice de cele reale, poate câteodată nenimerind geografiile corecte, cele sufleteşti, oameni netrecători, oameni ai cuvintelor definitive, pe care nicicând nu îi va acoperi de tăcere, oamenii ei cu ochi limpezi, întâmplânzii ei şi cei neîntâmplaţi încă, acei care încă hoinăresc prin lume, undeva, altundeva de ea, dar pe care îi simte cu aşteptarea, şi nu dintr-aceea care nu va întâlni nimic la capătul ei, despre dragostea uneori ca un minotaur pe care îţi doreşti să îl ademeneşti pe tăcutelea, pe nevăzutelea, cu binişorul, până îţi cade pradă, fără a fi înspăimântat că apoi te vei rătăci prin labirinturile ei, fără a te înfricoşa că va dispărea într-o zi, spunându-ţi că odată luându-te în posesie poţi ori să o trăieşti, ori să îţi fie teamă, teama ta neavând nicio raţiune, abia atunci înţelegând că eşti cu adevărat speriat, dar neîntrebându-te de ce, pentru că la urma urmei, dragostea aşa începe să ţi se întâmple, încolăcindu-te cu gânduri iraţionale de mâini şi de picioare din clipa în care, depunându-se pe membrana fiinţei tale, fiecare fibră vibrează pe frecvenţa ei, despre dragostea flămândă, dragostea care se dă pentru a se lua, despre dragostea revenită ca o strigoaică, atunci când o credeai sfârşită, tu murind în lucruri murinde, înainte de asta privind-o ca şi cum ai fi avut înaintea ta veşnicia, întoarsă din moarte nemaiînsemnând decât amintirea a ceva ce n’ai trăit, despre tot ce ai vrea să uiţi, nemaiprivindu-l în faţă,
despre cum nu ai vrea să dai timpul înapoi pentru că ai face aceleaşi greşeli, dar câteodată ţi-ai dori să poţi forţa măcar o hernie, una perforată, a unor clipe care să curgă în prezentul ăsta pe care îl trăieşti ca pe unul pur, singura ta instanţă temporală, timpul tău subiectiv, ca şi cum în altul nu ai fost vreodată, şi el să contamineze vremea unui trecut, iar pe acel timp care te-a însângerat să îl desfiinţezi, să îl dizolvi, doar pe unele lucruri să le poţi face să revină, despre dragostea ca ultim liman, după întâmplări de avatare sentimentale, despre dragosteasuferinţă în rochie deşirată de stambă ca şi ceea ce ai trăi astfel, tot mai friabil şi mai zdrenţuit,
despre acele poveşti care au sfârşit aşa cum au început, analfabete, când au avut neputerea potrivirii cuvintelor măcar în parte sau într-un singur sens, facerea lor rămânând netrăită, iar neputerea devenită statornică, şi-atunci neputându-se face ceea ce nu sunt încetează să fie şi ce erau, nemaitrăgându-şi seva din ficţiuni echivoce şi realităţi închipuite, despre alte poveşti care ştiu cât visează, ochii lor văzând cât ştiu şi care, mai cu seamă, replămădesc visări, acele poveşti în care ţi-ai înnodat dorinţe şi visuri pe care nu le-ai fi putut trăi pe deplin decât prin mijlocirea unui alt visător ca şi tine, cu sentimentul că ajungând în adâncurile tale te-ar întâlni, neînceput, ca pe o amintire a trecutului dar pe care o dormi într-un somn adânc trezindu-ţi-o doar atunci când acel de tine visător care te purta înăuntrul lui ca pe o nălucă fără de nume te va chema pe singurul tău nume dăinuitor, despre cele câteva memorii prin care exişti, una dintre ele fiind cea a visului,
despre fiinţele care, ademenitor, se strecoară noaptea pe sub pielea lui, călătorind prin visul altora, trezirea întorcându-i iar altundeva, departe, de tine, fiinţe pe care îi închizi sub pleoape, adunându-le cu starea de visare, aducându-ţi-i din oriundele în care s’ar afla, acolo unde tu ai fi vrut să te afli dintotdeauna, închizându-vă labirinturile lumilor misterioase unele într-altele ca şi cum nu ar mai exista nicio cale de ieşire, despre ceea ce te ispiteşte atunci când rămâi singur după o iubire transfiguratoare pe care ai trăit-o ca şi cum ar fi refăcut unitatea androgină, înaintea primelor clipe de singurătate, atunci când îţi aduni nişte fărâme de amintiri, ascultându-le ca şi cum ai vrea să se mai întâmple ceva dar nu se întâmplă nimic, dar simţi cum dacă te-ai mişca din ele te-ai împiedica de o neputinţă, mai zăbovind acolo până nu te-ai simţi ameninţat cu sufocarea, despre toate secundele când ţi-ai fost interogaţie speriată, hăituită, incertitudine, sigur doar pe nesiguranţele tale, ştiind de unde şi cum începi, neştiind şi cum şi dacă vei ajunge acolo unde tinzi, înspre o finalitate, simţind că în tine drumul este unul pierdut, acelaşi drum peste care ai dat după atâtea cărări, cărări care poate te-au aruncat în diformitate, rătăcitor şi orbecăind prin tine, deşi lucid, blestemat de lucid, în confuziile amestecurilor fără rost, aşa, la voia întâmplării,
despre revărsările pe care poate ţi le-ai reprimat atunci când le-a fost vremea, deşi atunci păreau nesupuse, cele pe care mai târziu le-ai simţit ca împrăştiindu-te, îndepărtând apropieri, metamorfozându-le până la nerecunoaştere, şi aşa, rătăcit, poate nu te-ai mai putut pătrunde, rămânând doar poartă pentru existenţe inchipuite, taina deschiderii fiind dincolo de aparenţe, spunându-ţi să nu uiţi vreodată, altădată, să alegi acumul întrebător şi nu pe cel incert, acolo ştiind că dacă nu vei ipostazia niciun lucru în opusul său, nu vei deveni contrariul tău şi îţi vei alia toate antonimiile, despre clipa în care oamenii înghesuiţi în orizonturi adânc dezamăgitoare când nici măcar în distanţe nu mai visau, deşi erau dintre acei căruia niciunui vis nu i se ascundeau, purtând în el tot ce aveau ca imaginar mai realist şi mai genuin, niciunuia cuminţi, niciunuia precauţi, de trupul fiecărui vis visceral lăsându-se înghiţiţi cu ardoare carnală, pentru că visătoria curgea prin sângele lor, începuseră, întorcându-se în ei ca nişte ireali, fragili şi derizorii, să încerce să îşi afle unde le mai sunt romanticele concentrări de cândva,
gândind că poate e timpul, dacă nimic pentru tine până acum nu a fost destul, să ai din ceea ce ai trăit suferitor înţelegere, şi nu resemnarea, să nu crezi că oricâte vini ai avea sau ţi-ai croi din orice şi oricând există o scandenţă inexorabilă, să accepţi că oricât ai avea nişte dorinţe şi nu legiuni întregi mergând prin tine cu tălpile goale unele pur şi simplu nu se pot împlini, asta neînsemnând că trebuie să rămâi ţintuit în nefericire, ci doar că e nevoitor să treci dincolo de ele, să nu fii în unele lucruri fiinţă a definitivului, ci a căutărilor, izbutind atât de bine să vezi de parcă ţi-ar fi crescut ochi peste tot, să nu uiţi că atunci când te simţi din sine ca fără de ieşire, singura scăpare atârnă exclusiv de tine, eliberator,
să nu îţi întorci timpul trecutului prea adesea cu degetele încleştate în pământului lui, oricât l-ai trăi ca pe unul protector, încât astfel să simţi că cel al prezentului ţi se restrânge, să accepţi că există clipe pe care mâinile tale le vor atinge pentru ultima oară cu dragostea trecutului întoarsă, îndepărtându-l în lumea străvezie a umbrelor, însemnând sfârşitul definitiv a ceea ce a fost şi nu va mai fi niciodată, nu se va mai întoarce vreodată, să îţi fii, înaintând, înspre toate utopiile tale, pentru că, fireşte, există o realitate utopică, a ta şi numai a ta, acolo unde nimeni nu îţi persecută fantezia, ştiind că undeva, ceva cu ochi nevăzuţi te ascultă, ferindu-te însă de fantasticul realităţii aberante, să nu încetezi în gânduri să îţi deschizi lumi, lumi de frumuseţi liniştite, de cuvinte care pentru prima oară te sperie fără să li te împotriveşti însă, lumi de dragoste
blogul unei Camelii 