Cândva, undeva, dar mult mai departe decât acolo

Motto: Spune din vreme lucruri, cat mai e timp, ca vine o clipa cand nu vei mai avea ce spune si, dealtminteri, nici cui, aminteşte-ţi să nu îţi spui că pentru unele lucruri vei avea cândva timp, un cândva suspendat, pentru că atunci când îţi vei da seama că nu e astfel, va fi prea târziu, aşa se întâmplă adesea, prea târziu şi ireversibil.

 

Unor lucruri le spui după propria ta hotărâre da şi altora nu, nu încă, astea’s cele în care nu vei ajunge niciodată la timp dar eşti hotărât să nu le trădezi, să nu dai în ele înapoi, nu-ţi închipui că le vei vedea pentru ultima oară când ai imaginea lor vie, te vezi prin ele înăuntru, trece timpul şi timpul îi e încheiat acelui lucru pe care nu l-ai făcut la vremea lui, te simţi câteodată ca înhăţat şi înghesuit într-unul pe care te repezi să-l faci înainte ca vremea lui să treacă, că dacă nu îl faci la timp nu mai există întoarcere, crezi,

dacă nu îţi iese măcar poţi spune că ai făcut tot ce ai putut, întotdeauna făcând tot ce se poate şi mai mult decât atât deşi când e să îţi întrebi trecutul şi să îţi răspundă ar fi pur şi simplu tăcut, nu ai primi dinspre el niciun răspuns, nu te îndoi de el, certitudinea lui e imensă, apoi vine o altă întâmplare şi tu ai senzaţia unui lucru deja trăit, aşa că îl poţi termina repede deşi ai avea tot timpul lui înaintea ta, de altele te desparţi ca şi cum te-ai despărţi de tine însuţi, apoi din ce în ce mai repede fără să le atingi nici măcar în treacăt,

le vei face mai târziu îţi spui, lumea timpului închipuirii fiind una fascinantă, nimic de zis, doar că atunci când începe să îşi fixeze geometria, realitatea vine să interzică ficţiunea, mai târziu nu vor mai avea reliefuri pentru că timpul netezeşte dar acum nu-ţi pasă, le coteşti la stânga pe coridoarele vieţii, le coteşti la dreapta, eşti numai picioare, fugi de acel lucru sau de tine însuţi, nu ştii, e încă un alt nu şi înăuntrul tău nimeni care din ele să plece sau sămai aştepte, ridici din umeri după care pieri după colţ,

iar cel care rămâne în acel lucru nefăcut îţi seamănă într-un mod uimitor, te vei întoarce după o vreme şi îi vei cere atât de puţin dar nu va mai fi nimeni care să te audă, ai fost aproape de începutul lui dar te-ai întors de prea departe şi împuţinat deşi acum înţelegi din nou şi mai limpede ca altădată, tot ce e semnificativ e încă acolo, unele lucruri oricât le-ai îndepărta vin mereu în acelaşi loc, însă ce n’ai făcut la timp e greu să faci mai

târziu.

Reclame

Câteodată în început e răspunsul, răspuns cu final integrat

Motto: Am trăit prezenţe şi absenţe cu o extraordinară intensitate, încă mai am nişte iluzii întregi.

 

Ochiul neclătinat al evei privea undeva în depărtare înspre anotimpuri cu zvon de dragoste, văzul, cu tremurul viscerelor, pipăia scheletele morilor de vânt în care îşi făcuseră făcut cuib aşteptările, nălucile îşi împleteau în păr depărtări văzut-nevăzute, fiecare tăcere se întreba una pe alta, aşteptând un semn, era o oboseală în toate, doar neclătinatul ochi al evei continua să fixeze cu intensitate, în mâna dreaptă ţinând rămăşiţele unei veri mult prea repede înstrăinată, cerându-i iertare că nu fusese de faţă,

că tot ce i-ar fi putut spune ar fi avut cuvinte mult mai lungi decât ea, or’ vara fusese atât de scurtă, parcă nici începând, parcă sfârşită înainte de a începe, o vară care de departe nu părea a avea îndoieli, nici întrebări, nici căutări, o vară pe care ştia încotro să o îndrepte, îşi spunea cu privirea întoarsă înspre  începutul tuturor timpurilor în care trăise întrebări şi răspunsuri echivalente ale unui joc în care trucase zarurile,

şi-acum, în începutul ăsta de toamnă, sub cerul ăsta de toamnă, în amintiri de care se apropia acum ca pentru întâia dată cu toate fiinţele de toamnă pe care le întâlnise în viaţa ei crezând că pentru totdeauna şi de care tot pentru totdeauna se despărţise, într-un fel, se gândea la dragoste, dragostea care începe ca într-un vis, o asumată iluzie, dragoste pe care unii o pierduseră sub ochii lor, când nu mai  fusese nimic de vrut, dragoste care nu e decât ceea ce faci tu din ea,

poţi să stai la poveşti cu ea despre veşnicie, veşnicia dragostei e doar o chestiune de sintaxă până în clipa în care începi să orbeşti când nu mai vezi unde ai pus în celălalt şi nu o mai poţi înşela cu o nălucire, are un început şi un sfârşit, şi o neaşteptată memorie, înspre o dragoste pleci singur, pe cel mai lung dintre drumuri, tot singur te întorci din ea, pe cel mai scurt, dragostea, pe cât de căutată cândva, pe atât de ocolită acum. tu şi el cândva părând dintre acei cărora în dragoste, cu puterea respiraţiei totale, cuvintele nu li se

încurcau.