Înspre o dragoste pleci singur, pe cel mai lung dintre drumuri, tot singur te întorci din ea, pe cel mai scurt, sub cerul lui Don Quijote, cu gândul că iar i-ai ratat eternitatea

Motto: În dragoste trebuie să ai o tărie ibseniană, o inimă rilkeană, o răbdare marqueziană, o vocaţie a imaginaţiei sau a ficţiunii, totuna, să ştii să îţi deturnezi istoriile ei conform aspiraţiei, aceea de a vâna absolutul, încă o păcăleală, sau poate îţi iese.

 

Când e despre dragoste, cuvintele au de ales între minciună şi credinţă, ai nevoie de credinţa în ele ca de aer, o credinţă cere statornicie din clipa în care ai un portret precis al ei, înainte de asta fiind ea indefinibilă, aşadar neindentificabilă, iar tu hazardare, derută, himerică bâjbâială şi excitabilitate interioară, te simţi câteodată ca un iremediabil nefericit, dar încă nu ai ajuns fiinţa care să construiască pe absurdităţi, doar sfârşiturile sunt condensate, dragostea, la urma urmei, e una sceptică, iar asta presupune o libertate faţă de sentimentele tale proprii,

mă gândesc la o dragoste din calcul, din aceea cu geometrii impasibile, sigur mi-ar ieşi, n-ar avea realităţi incerte şi nici destin asumat de risc personal, şi mai presus de toate, ar fi acel fel de dragoste în care, în singurătatea în doi, nu mi-ar lipsi nimic, ce mai păcăleală ar fi asta, dragostea e cea mai înşelătoare dintre măştile nimicului, îţi spui, când nu îl mai trăieşti pe celălalt nici cu iubirea, nici cu ura, nu doar adamii au suflet de dezertor, ci şi evele, unele au trădarea dragostei în sânge, păcat de adamii care au pentru ele o dragoste romantică şi inutilă, când pentru eve se lasă nu nepotrivirea dragostei faţă de scopurile urmărite, când dragostea’i o curvă, când nu vrea să fie privită ceea ce nu e,

când e despre dragoste, dragoste care nu e decât ceea ce faci tu din ea, poţi să stai la poveşti cu ea despre veşnicie, veşnicia dragostei e doar o chestiune de sintaxă până în clipa în care începi să orbeşti când nu mai vezi unde ai pus în celălalt şi nu o mai poţi înşela cu o nălucire, are un început şi un sfârşit, şi o neaşteptată memorie, dacă dragostea n-ar fi, am trece pe lângă noi absenţi, pe scripetele dragostei te cobori în cele mai tainice adâncuri ale tale şi ale celuilat, de-acolo ni se trag mai apoi nostalgille subterane,

dacă cineva nu te iubeşte aşa cum vrei tu, asta nu înseamnă că nu te iubeşte cum poate el mai bine, din păcate, ne dăm întotdeauna seama de asta mult prea târziu, când povestea de dragoste s-a închis, aveam vreo şapteşpe ani şi aparent o disponibilitate perfectă pentru dragoste, sentinţă curajoasă, m-am îndrăgostit şi am iubit, pe la vreo treizeci şi ceva am iubit fără reţineri şi atât, despre alte dragoste nu-mi mai aduc aminte, poate că am iubit şi atunci sau nu mai ştiu, sau poate mi-am pierdut capacitatea de a defini stări opace şi fără

orizont.

Reclame