Se făcea că orbisem şi nu mai recunoşteam lucrurile decât după atingerea amintirilor pe care le avusesem odată despre ele; nu mă înspăimânta nevederea; văzusem destule, poate prea multe în puţina viaţă pe care o trăisem până acum şi poate de aceea nici nu suferisem că îmi pierdusem şi auzul.
Atâtor cuvinte indiferente, seci, reci, serbede, goale, lipsite de conţinutul a substanţă de culoarea emoţiilor acaparatoare şi stăpânitoare care ar fi trebuit să le fie nuanţă le auzisem glasul, încât chiar îmi dorisem ca acestea să amuţească într-o bună zi, şi pentru că nu se întâmplase, ţipătul lor strident continuând să îmi astupe până la disperare auzul iar ecoul lor străbătându-mi drumul sufletului ajunsese la un pas de a mi-l mutila…atunci alesesem eu să fiu cea care să nu le mai audă…
…răzbătând din ele doar durerea; durere fiind acei ce nu se mai aud de mult pe ei înşişi, şi, nemaiauzindu-se o vreme, ele, cuvintele lor, muriseră în tăcere, nearticulate; neputinţa cuvântului un timp îşi urlase în trup acea tăcere…într-un sfârşit, îi asurzise…
…alţii se despărţiseră de cuvinte; ei înşişi şi le amuţiseră, nu le mai dădeau glas; cuvinte poate obosite, păsări de gânduri cu aripi coborâte şi le plângeau atunci când încă mai visau; îi durea,l e simţeau fiecare urmă; ecoul lor răzbătea din fiecare ungher al trupului sufletului lor în nerostirile orbirii, iar lucrurile le recunoşteau acum doar după atingerea amintirilor pe care le avuseseră odată despre ele, atunci când le trăiseră…ce era dincolo de semn nu putuseră transcende; să îi străpungă învelişul…nu îşi putuseră străbate până dincolo de ei; fuseseră nevolnici a-şi ajunge…nu avuseseră putinţa…erau acum cuvinte pustiite, mai înainte de asta fiind deşirate, destrămate…
…cuvintele altora aveau darul de a nedumeri, dintr-acelea care ficţionalizează, cu încredere în ele grăite, rostire mincinoasă; spusuri ale celui care le mânuise întru prefăcătorie, în derută insistent obsedant repetate; captivante, halucinate şi fascinante, depăşindu-şi creatorul, aflat sub o mască a unui trăitor absolut de pe un tărâm mitic, prin el imaginaţia trăită dăruindu-şi un limbaj căruia deşi părea a i se supune nu i se supunea, în lumea lui, cea a unui univers ficţional; seducţie literară, lume cuceritoare dar una întoarsă pe dos; întoarsă în ea însăşi…
De acestea, îmi smulsesem auzul.
O simţeam…ştiam că în continuare aveau să treacă pe lângă mine încercând să mă rănească…dar nu mai aveau nici o putere asupra mea; nu mă mai puteau niciodată atinge; pentru mine deveneau de acum tăcere…nu mai aveam cum să să le ascult, cum să le mai dau ascultare, răspunzându-le, cum să mă întorc împotriva lor, replicându-le cu înverşunare, cum să lupt împotriva lor placându-le sau parându-le lovitura ucigătoare, cum să mă înfurii şi să mă revolt, întorcându-le din drumul lor spre mine şi ridicându-mi staturi ameninţătoare ca să le înfricoşez şi să se destrame…
…cum să le alin, înduioşată, mângâindu-le cu atingerea sufletului meu poate uneori istovit, cum să mă mistui de dorul lor, lăsându-mă să ard în focul trăirilor, ştiind apoi că din cenuşa a ceea ce avea să mai rămână din ele îmi voi da foc în cuib de smirnă şi tămâie şi voi renaşte a aripă de zbor iar, cum să mă agăţ de ele ca de singura scăpare, cu dorinţa de a nu mă îneca în amăgire deşi chip perfid a minciună îmi înfăţişau atunci când mă uitam înspre ele…dar era o vreme în care încă le mai credeam şi le priveam înduioşător de inocent, cu acea ingenuitate a celei încă neatinse…
…cum să mă îndrept spre ele ca înspre unicul refugiu de pe pământ; unicul loc sacru în care m-aş fi putut adăposti, ferită de umbrele întunericului care creştea, încercând să pună stăpânire pe mine.
Se făcea că auzeam nimic din tot ceea ce mi-ar fi spus atât de multe odată; înlăuntrul meu urla durerea şi sfârteca bucăţi încercând să îşi facă loc să iasă de acolo…şi când am deschis gura să o eliberez să îşi ţipe cumplita trudă, nu am făcut altceva decât să să scot un sunet neinteligibil; ceva ca un ţipăt a ultim cântec de lebădă…
…pentru că se făcea că eram mută; nu mai puteam articula nici un cuvânt, sufletul meu scotea sunete a icnet; durerea rămânea acolo, surdă, nearticulată, dar zdrobind pereţii sufletului meu încercând să iasă din captivitate…voia să urle, şi o făcea, bătând cu pumnii în pereţii acelui suflet care era pe cale de a se sfărâma sub puterea loviturile care nu mai încetau, deveneau tot mai violente…
Se făcea că încă mai visam.
Acolo, în vis, eram din nou fiinţa transparentă prin care puteai vedea totul, totul sau nimic, şi care lăsa să treacă prin ea lumina; se făcea că încă mai iubeam, doar că nu mă vedea nimeni, pentru că toţi oamenii de pe pământ dispăruseră, îi înghiţise tăcerea lor…
…de ei înşişi.
blogul unei Camelii 