În nerostirile orbirii


Se făcea că orbisem şi nu mai recunoşteam lucrurile decât după atingerea amintirilor pe care le avusesem odată despre ele; nu mă înspăimânta nevederea; văzusem destule, poate prea multe în puţina viaţă pe care o trăisem până acum şi poate de aceea nici nu suferisem că îmi pierdusem şi auzul.

Atâtor cuvinte indiferente, seci, reci, serbede, goale, lipsite de conţinutul a substanţă  de culoarea emoţiilor acaparatoare şi stăpânitoare care ar fi trebuit să le fie nuanţă le auzisem glasul, încât chiar îmi dorisem ca acestea să amuţească într-o bună zi, şi pentru că nu se întâmplase, ţipătul lor strident continuând să îmi astupe până la disperare auzul iar ecoul lor străbătându-mi drumul sufletului ajunsese la un pas de a mi-l mutila…atunci alesesem eu să fiu cea care să nu le mai audă…

…răzbătând din ele doar durerea; durere fiind acei ce nu se mai aud de mult pe ei înşişi, şi, nemaiauzindu-se o vreme, ele, cuvintele lor, muriseră în tăcere, nearticulate; neputinţa cuvântului un timp îşi urlase în trup acea tăcere…într-un sfârşit, îi asurzise…

…alţii se despărţiseră de cuvinte; ei înşişi şi le amuţiseră, nu le mai dădeau glas; cuvinte poate obosite, păsări de gânduri cu aripi coborâte şi le plângeau atunci când încă mai visau; îi durea,l e simţeau fiecare urmă; ecoul lor răzbătea din fiecare ungher al trupului sufletului lor în nerostirile orbirii, iar lucrurile le recunoşteau acum doar după atingerea amintirilor pe care le avuseseră odată despre ele, atunci când le trăiseră…ce era dincolo de semn nu putuseră transcende; să îi străpungă învelişul…nu îşi putuseră străbate până dincolo de ei; fuseseră nevolnici a-şi ajunge…nu avuseseră putinţa…erau acum cuvinte pustiite, mai înainte de asta fiind deşirate, destrămate…

…cuvintele altora aveau darul de a nedumeri, dintr-acelea care ficţionalizează, cu încredere în ele grăite, rostire mincinoasă;  spusuri ale celui care le mânuise întru prefăcătorie, în derută insistent obsedant repetate; captivante, halucinate şi fascinante, depăşindu-şi creatorul, aflat sub o mască a unui trăitor absolut de pe un tărâm mitic, prin el imaginaţia trăită dăruindu-şi un limbaj căruia deşi părea a i se supune nu i se supunea, în lumea lui, cea a unui univers ficţional; seducţie literară, lume cuceritoare dar una întoarsă pe dos; întoarsă în ea însăşi…

De acestea, îmi smulsesem auzul.

O simţeam…ştiam că în continuare aveau să treacă pe lângă mine încercând să mă rănească…dar nu mai aveau nici o putere asupra mea; nu mă mai puteau niciodată atinge; pentru mine deveneau de acum tăcere…nu mai aveam cum să să le ascult, cum să le mai dau ascultare, răspunzându-le, cum să mă întorc împotriva lor, replicându-le cu înverşunare, cum să lupt împotriva lor placându-le sau parându-le lovitura ucigătoare, cum să mă înfurii şi să mă revolt, întorcându-le din drumul lor spre mine şi ridicându-mi staturi ameninţătoare ca să le înfricoşez şi să se destrame…

…cum să le alin, înduioşată, mângâindu-le cu atingerea sufletului meu poate uneori istovit, cum să mă mistui de dorul lor, lăsându-mă să ard în focul trăirilor, ştiind apoi că din cenuşa a ceea ce avea să mai rămână din ele îmi voi da foc în cuib de smirnă şi tămâie şi voi renaşte a aripă de zbor iar, cum să mă agăţ de ele ca de singura scăpare, cu dorinţa de a nu mă îneca în amăgire deşi chip perfid a minciună îmi înfăţişau atunci când mă uitam înspre ele…dar era o vreme în care încă le mai credeam şi le priveam înduioşător de inocent, cu acea ingenuitate a celei încă neatinse…

…cum să mă îndrept spre ele ca înspre unicul refugiu de pe pământ; unicul loc sacru în care m-aş fi putut adăposti, ferită de umbrele întunericului care creştea, încercând să pună stăpânire pe mine.

Se făcea că auzeam nimic din tot ceea ce mi-ar fi spus atât de multe odată; înlăuntrul meu urla durerea şi sfârteca bucăţi încercând să îşi facă loc să iasă de acolo…şi când am deschis gura să o eliberez să îşi ţipe cumplita trudă, nu am făcut altceva decât să să scot un sunet neinteligibil; ceva ca un ţipăt a ultim cântec de lebădă…

…pentru că se făcea că eram mută; nu mai puteam articula nici un cuvânt, sufletul meu scotea sunete a icnet; durerea rămânea acolo, surdă, nearticulată, dar zdrobind pereţii sufletului meu încercând să iasă din captivitate…voia să urle, şi o făcea, bătând cu pumnii în pereţii acelui suflet care era pe cale de a se sfărâma sub puterea loviturile care nu mai încetau, deveneau tot mai violente…

Se făcea că încă mai visam.

Acolo, în vis, eram din nou fiinţa transparentă prin care puteai vedea totul, totul sau nimic, şi care lăsa să treacă prin ea lumina; se făcea că încă mai iubeam, doar că nu mă vedea nimeni, pentru că toţi oamenii de pe pământ dispăruseră, îi înghiţise tăcerea lor…

…de ei înşişi.

Anunțuri

22 de gânduri despre &8222;În nerostirile orbirii&8221;

  1. E foarte greu sa te lovesti de taceri. Oamenii prefera sa pastreze acele cuvinte care trebuie pronuntate, acolo in sufletul lor. E o suferinte care provine din ambele parti.

    • De-ar fi să proclam o zi pe pământul acesta, ar fi una a Tăcerii, aceea care atât de multe spune când cuvintele tac…altă zi ar fi a Nevederii şi a Nerostirii…Să fim legaţi la ochi cu o eşarfă de ne-vedere şi să învăţăm să atingem şi să simţim tăcerea în adâncul ei
      Atâtea cuvinte se iscă din noi uneori de parcă ar fi torente dezlănţuite; unii se descătuşează de tăceri în scris; altfel nu ar face-o.
      Unora le-aş impune un exil în tăceri; sunt dintr-acei care pângăresc cuvântul.

  2. Şi eu visez…că sunt surdă si cuvintele menite să-mi străpungă inima ca nişte săgeţi,îşi ratează ţinta.Şi mai visez că sunt oarbă.Pentru că i-am văzut golul din ochi.Prăpastia.Slăbiciunea.Neputinţa.Ura.Şi m-am cutremurat.
    N-am visat,însă, că sunt mută.Vreau să-mi pot striga durerea.Odată.
    Numai bine!

    • Lavi, să vrei să vorbeşti, dar să nu poţi mi se pare a fi durere; ceva te împiedică; ceva peste care nu poţi trece…şi nu vei trece, poate niciodată…neputinţa necuvântului îşi urlă în tine tăcerea şi te asurzeşte. M-am despărţit de cuvinte; eu sunt cea care nu le mai dă glas; mi le-am amuţit.
      Când încă mai visam, mă durea.

  3. Este ciudat.

    In urma cu 3 zile, i-am spus ca daca ar fi sa raman vreodata oarba, singurul lucru pe care l-as regreta si care mi-ar ucide spiritul complet, ar fi ca n-as putea sa-l mai privesc in ochi si sa-i vad cuvintele nerostite. Exact asta i-am spus.

    Iar tu… tu vorbesti despre orbire, despre taceri.

    Tu vorbesti despre mine, despre tine, despre noi, despre toti. Si vorbesti asa frumos… Sa nu incetezi sa vorbesti.

    • Ada, cuvintele ne adăpostesc gândurile, ne sunt scut – uneori ne regăsim refugiul în semantică – sunt măşti pentru unii…unele nu sunt pentru joacă…cu ele nu te poţi juca; altele ne prefac peste noapte în jongleuri; jonglăm cu ele cu dexteritate, cu îndemânare…unele pot avea chipul Meduzei; ne pot împietri sufletul. Mai multe chipuri poate avea cuvântul.
      Alteori tăcerea poate fi mai presus de orice rostire.

      Eu nu îl mai văd Ada, decât simţind fiecare urmă pe care o are în mine; memoria trupului nu a înlăturat nici o amintire; nu îi mai aud decât ecoul care răzbate din fiecare ungher al sufletului meu.

      Îţi mulţumesc pentru gânduri. Iar ţie îţi doresc să te pierzi în fiecare zi în extazul de el. Şi lui la fel să i se întâmple!

    • A fost încântarea mea atunci când l-am descoperit; povestea este despre cuvinte şi necuvinte…despre frământările tăcerilor neauzite de către alţii…despre multe! Îi ador scriitura; m-a impresionat.

  4. se destainuia un orb, spunand… ca nu-i nici o dificultate in a nu vedea… ci greutatea consta, in a nu putea suporta faptul ca nu vezi…
    pacat de cei ce privesc cu ochii deschisi, care vazand, nu pricep si nu inteleg ca gestul de daruire a sufletui este si ramane cel mai de valoare din toate cate sunt…
    eu vreau sa vad… sa aud… sa simt… si mai ales sa inteleg… si sa nu uit, ce nu e de uitat…

    • Oovi, poţi vedea şi altfel decât cu ochii; poţi auzi şi altfel…poţi învăţa să simţi şi să trăieşti tăcerea…poţi atinge, nevăzând… şi reliefurile vor prinde parcă un altfel de contur.
      Sunt mai multe feţe ale uitării, cred, ale fiecăruia…eu nu am uitat şi nu voi uita nimic; mi-aş dori, cum o spuneam, să o pot face; îmi este teamă însă, că nu voi reuşi niciodată. E vorba de amintirea ce o purtăm întâmplărilor ce ne-au durut; acele amintiri ce vin primele atunci când memoria cheamă.
      Pe acelea le-aş vrea uitate; mă îndoiesc însă că s-ar întâmpla vreodată.
      Aş pune mai mult preţ pe cuvinte, Oovi…nu că nu aş face-o; cuvântul trebuie mânuit cu grijă..şi aş învăţa să ascult tăcerea. Aş atinge cu tăcerea şi m-aş lăsa atinsă în tăcere. Cuvintele nu ne trebuie întotdeauna şi oriunde; am respect pentru cuvânt şi detest să fie terfelit şi pângărit, moticv pentru care pe unii am spus că i-aş exila în tăceri.

      În rest…iubesc să privesc în ochii celui cu care vorbesc.
      Şi să vorbesc cu el aşa cum aş face-o cu mine însămi. Îi aud fiecare cuvânt şi îi aud şi tăcerile de dincolo de cuvinte.

  5. Îţi mulţumesc pentru urma netăcută, altfel rostitoare; iubesc muzica lui Damien Rice, iar melodia asta este dacă nu prima mea dragoste, atunci fără îndoială că a doua.

  6. Poate ca handicapul cel mare este sa nu iti mai auzi sufletul sa sa nu te mai vezi cu ochii mintii.Atunci esti gol si singur. Nu te mai ai nici pe tine. Asta imi aminteste de un vecin de la tzara mea. S-a casatorit inainte de inceperea razboiului, a plecat a fost luat prizonier si trimis in nordul inghetzat. Dupa niste ani familia a primit o hartie oficiala ca este decedat. Sotia s-a recasatorit cu un vecin. Prizonierii de razboi au foste eliberati prin anii 50. Cei ramasi in viata au venit pe jos in jur de 5000km. Ajuns acasa totzi fugeau din calea lui crezand ca este o stafie. In casa lui a iesit in prag sotzia si cu vecinul. O batranica i-a spus in cateva cuvinte despre ce este vb. Acesta a amutzit si nu a mai rostit niciun cuvant . S-a retras in el si in munca lui. Ca sa comunici cu el trebuia sa-i scrii un biletel pe care il citea cand avea chef. Il mai invitam la o tzuica cand ajungeam pe acasa. Nu imi venea sa cred ca un om vorbaret a ramas mut si surd. Il provocam la discutii incercand sa-l stimulez. Nimic, vb cu el sau singur fara deosebire. Dupa un timp el fiind in vizita la mine, apare o vecina imbracata in negru si imi sopteste-spune-i lui Dumitru ca a murit nevasta lui. El a tresarit si a inceput sa planga rostind printre lacrimi- a murit saraca si nu am apucat sa ii spun ca o iert si inca o mai iubesc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s