Dreptul de a construi ficţiuni cu titlul de aparenţe simple în care ne încăpăţânăm să credem

Motto: Uneori ai fugit şi ţi s-a părut că fugi de altcineva, în realitate fugeai de tine, fugeai de frica de a-ţi fi frică.

 

Într-o zi cineva te va lua de mână şi te va duce departe, aşteaptă să se rupă tăcerile sau treci şi amăgeşte-te singur că o faci fără frică, frica de urmele unor vechi răni, vechiul, acel ceva foarte puţin necesar, amintirile, locurile alea din noi pândite permanent de ameninţarea uitării, uitarea aia în urma căreia te întrebi dacă a fost viaţă sau a fost vis, visul ăla, posesiune nesigură până când ajunge să înstăpânească efemerul, efemerul, semnul recunoaşterii lucrurilor pieritoare, efemerul ăla cu maximum de durabiliate, priviri foarte în grabă, estimând superficial, ca să nu te doară şi mai mult contururile,

dragostea ca o nebună oarbă, uneori doar o singură dată te pătrunde şi atunci toată sau aproape destul, e despre dragoste şi despre forţe oarbe, fugi cât mai poţi, începi să te comporţi nebuneşte, toate chestiile astea apar la fiecare similar doar finalurile diferă şi mai diferă limitele vitezelor sufleteşti posibile, totul începe cu un vâjâit ca un puternic curent de aer apoi deja începi să te simţi plutind în derivă, crezi că visezi, nu visezi, eşti cu echilibrul pierdut din cauza propriei tale clătinări, vei exista atâta timp cât nu vei mai avea puterea să te zvârcoleşti ci să zvâcneşti,

ai dorinţe care încep aşa, sfioase, cu ochi umezi de miel, şi apoi ajung departe cu priviri sălbatice, eroicul dorinţelor tale e fascinant căci habar nu ai ce te va aştepta dincolo, dincolo poate există, poate nu există, nu îţi mai încorda viscerele degeaba, şi vindecă-te de alea care nu se vor împlini vreodată, dar nu mai înainte de a le recapitula neobosit, câteodată unele dorinţe şi-au calculat greşit timpul, alteori închipuirea e cea care măsoară distanţa dintre a vrea şi a putea atunci când îţi permiţi ambasada iluziilor cu un surplus de recuzită,

îmi plac poveştile care trişează cu sfârşitul, înainte de a se încheia se desfac de tine şi te lasă să crezi că merg mai departe, că vor continua la nesfârşire, amestecând timpurile, şiretlicurile jocului timpurilor, poate că nu acum, poate că altădată sau poate nici atunci, cândva, ce-ai mai putea însă spune unei poveşti care, dacă ar fi adevărată, s-ar cunoaşte toată dintr-odată, decât că lumea ei a obosit după ce ai văzut tot în ea, iar singurul tot erai doar tu, ţi-e frică, da, recursul la frică nu e altceva decât o formă a incertitudinii, gratuitatea ficţiunii e greu de îndurat, unele lucruri sfârşesc de obicei cu tăcerea fie laşă, fie prea

fricoasă.

Vrei să îţi spun despre poveşti de adormit pereţii, îţi spun

Motto: Niciun lucru nu poate evita trecerea prin imaginaţie.

 

Îmi acomodez contrastele cu naturaleţe, sunt neîntrecută la a-mi ondula contrariile, încă mai ţes la nişte iluzii până se întorc destrămările din călătoriile lor prin lumea altora, cred în caii verzi şi în tot ce mintea mea atinge cu risipă, şi cine ştie ce poate poate răsări din zbenguiala asta imaginativă a hergheliilor de cai de pe pereţi, de-aia câteodată nu îi prea las să o ia pe arătură, nu le permit ambasada unor iluzii, că asta nu face decât să îi antreneze în altele, deoarece nu uit de sfârşitul disforic, ăla care intră în legile ficţiunii, caii mei verzi sunt cam farsori, îi tot fugăresc, îi fugăresc şi de moarte şi de viaţă, câteodată pereţii mei fac din veghe insomnie fecundă, pentru că nu le pot spune orice fel de poveşti ca să îi fac să adoarmă, asta se întâmplă doar când le spun despre veşnicia dragostei, atunci le cresc aripi şi creştetele li se nimbează, după care urmează o explozie de râs şi adorm instantaneu,

dintre toţi, unul singur vorbeşte fără şir unor lucruri de-ale mele sau monologhează, naiba ştie, cugetate cuvinte, fireşte, zice despre nişte lumi cărora le-a văzut schimbarea la faţă, lumi de-ale mele, acum se pare că trage nişte concluzii, dar de alea ştiute cu anticipaţie, mă simt ca sub asediu, îmi tot spune despre chestia aia pe care o ştiu şi eu, şi anume că din clipa în care o gândeşti, orice inexistenţă devine existenţă,

calul meu e promiţător de fiinţări viitoare, am un cal boem şi visător, numai cu seva asta se hrăneşte, nimic nu îl limitează şi nu îl leagă, are toate gândurile prinse în crengi rătăcitoare, consecvenţa oricărui cal verde faţă de utopie nu se ţine la aceeaşi tensiune toată viaţa lui, dar de când îl ştiu eu pe calul ăsta, a refuzat să vadă realitatea, e dintr-ăla cu evaziunea în reverie, crede în cuvintele care atrag realul, crede lacom în întâmplări care, odată iscate, restul te va urma de la sine,

când îi pedepsesc un perete, se mută pe un altul, cumva îmi pare rău să mă despart de el, e un joc cu mine însămi, e de un realism magic, e ultimul cal de pe pereţi ce mi-a mai rămas, a trebuit să renunţ la o sumedenie, că îmi dădeau insomnii, eu încerc să vorbesc cu el cât mai omeneşte şi mai firesc, îi spun întâi cauze, apoi semnificaţii, şi că nu am dorinţe de risipire, el îmi spune că în zarea depărtărilor există tot ce întîrzie să apară şi că în noi moare tot ce nu lăsăm să trăiască, degeaba mai târziu părerile de rău care ne bântuie,

calul ăsta al meu  câteodată se amestecă unde n-are ce căuta, îi spun poveştile alea cu podul de piatră care s-a dărâmat pentru că a venit apa şi l-a luat, deh, insuficienţa construcţiei, pe mal în jos se duce tot ceea ce ai vrut, dar n-ai vrut mult, de la capăt, punct şi de la capăt totul  sfârşeşte simplu, aproape simplu, zeul hazard îşi râde în barbă, asta despre accidental şi realul perisabil, dragostea are condiţia fragilă a muritorului, singurele poveşti când pereţii mei rămân treji şi plâng de zici că or să prindă zidurile igrasie sunt alea în care un el şi o ea nu se vor întâlni vreodată, deşi s-ar fi

putut.