Întâmplări căutându-şi destinul printr-o serie de împerecheri, încercând potriviri cu o dezolantă inocenţă

Motto:  Adevărata retorică a dragostei este tocmai refuzul retoricii.

 

Dragostea este la îndemâna oricui, dragostea, iluzia pe care unii o trăiesc cu o copleşitoare senzaţie de realitate, dragostea cea aproape de la capătul viitorului, când cel care rătăceşte prin lume altundeva de tine, cel care a plecat în lume nu pentru a te căuta ci pentru a te găsi, nu va ajunge niciodată la timp, dragostea,  chestia aia pe care o trăieşti cu imposibilitatea de a face anticipări sigure, asta fiind exclusă, iar asta pentru că dragostea nu îşi cunoaşte viitorul, decât prezentul, dragostea cea care leagă cu libertatea, aşa că las-o să plece dacă îi simţi îndepărtarea, şi nu face din timpul ăsta un teritoriu al agoniilor,

dacă se întoarce, e a ta, oricât şi-ar amâna sosirea, iar dacă nu, n-a fost niciodată, în dragoste nu ştii decât de unde şi cum ai început, unde vei ajunge sau dacă, nu ştii, rămâne de văzut realitatea sau irealitatea lumii ei, după multe poveşti cu sfârşit, într-un final vei putea vorbi ca un expert în moartea amorului, poate că se întâmplă uneori ca două fiinţe să se întâlnească doar pentru a intra în conflict cu toate postulatele acelui lucru care se numeşte dragoste, unii pricep să fac din asta cele mai bune întâmplări dramatice ale lor,

când eşti în labirintul unor foste lucruri unde ceva nu mai este, nu înseamnă că nu va mai fi, ci doar că se află la depărtări viitoare, aşa că lăsă resemnarea bilanţurilor, găseşte-ţi o îndeletnicire secretă, chiar dacă nu e necesar, asta pentru când te tot regăseşti în banala postură de melancolic şi de resemnat, când e dinspre partea cu amorul, pasăre călătoare, ia în gânduri ostatec vreun alt amor, aminteşte-ţi că dragostea începe ca într-un joc, jocul aparenţelor creează însăşi realitatea,

iar tu, ăsta de la celălalt capăt al jocului, fără niciun fel de sete de aparenţe a femeii, cum că dragostea ar fi totul, şi care nu ştie ce caută decât în clipa în care îl găseşte şi pentru care asta e tot, dar e destul, tu ai spune că nu ştii dacă jocul e adevărat, da, dar nu ştii sigur nici dacă e minciună, oricât de improbabil ar putea să pară, totul va fi cum a mai fost, nefiind vreodată aidoma, lăsaţi naibilui nostalgiile de toamnă şi fortificaţi-vă capacităţile de rezistenţă în faţa vicisitudinilor dragostei, că altfel ajungeţi, arghezian aşa, să o băgaţi în pământ înainte de vreme, tu mortul, tot tu şi

groparul.

Reclame

Oftatul mecanic al fantomelor dragostelor noastre, romantice prin excelenţă

Motto: E, pentru firile profund donquijoteşti, o seară taman bună de luminat drumul nălucilor, e chiar o reacţie necesară împotriva unor patetisme sentimentale şi utopice din vremea în care, suspect de romantică, absolutul nu începuse să coboare în relativ şi spiritul tău, tu fire visătoare, mai păstra naivitatea vechilor credinţe, alea în care năşteai multe basme frumoase cu ardoare şi fără ezitări, în care totul curgea lin, doar dragostea era nonliniară, capricioasă şi personală, acum o poveste cu zile şi nopţi total şterse.

 

Cu privirea strânsă sculptez felinare din dovleci, dovlecii mei au nişte culori şocante şi ascund o încăpăţânare, de cum sfârşesc unul nu ştiu cum se face dar mă cuprinde aşa, o linişte molatecă pentru că dovlecii ăştia mă obosesc nesfârşit, de fapt nu ştiu dacă mai degrabă nu mă obosesc gândurile astea care îmi tot vin de pe te miri unde şi prin care înaintez destul de repede ca să le sfârşesc, pentru că sunt din vremea în care le imploram să mă înveţe totul sau nimic despre a crede prea mult într-un vis şi într-un mult, mult imposibil,

privesc pe sub breton aruncând o privire posesivă unui gând care ameninţă să fie ceva cu putinţă, ceva adevărat dar ceva încă neamestecat cu realul, şi atunci în ochii mei nemişcaţi cine ştie să citească va vedea o aşteptare la jumătate de drum, tot ce nu am putut atinge a fost sortit să fie zărit doar din depărtare, multe aşteptări am răstignit pe crucea timpului, murind pe rând, au fost aşteptări care au căzut rar şi descurajate de la ultima care stătuse în picioare pe marginea mea, eu, aplecată peste marginea gândurilor mele dintre care unele nestăpânite şi verbioase până când mi-am dat seama de absurditatea ei,

aşa că ziua asta halloween care urmează să se întâmple aş face-o pe întinderea orelor ei de noapte despre luminat drumul nălucilor rătăcite în văluri tremurate, care sunt înduioşate de amintirile din vremea când iubeam iar asta îmi era îndeajuns, şi de-aia tot cutreieră şi care se întorc înspre mine cu un zâmbet obosit zicându-mi că au venit, deşi nu ştiu la ce ar mai fi de folos nişte umbre străvezii pentru care tot ce aş mai putea face nu ar fi decât să le înşel de-a pururi, aşa cum e orice relaţie trăită cu nimicul, şi pe care nu le-aş mai putea recunoaşte de la plecarea lor decât după semnele pe care le au între inimă şi piele,

e despre gândurile care ar vrea să urce la cerurile liniştii dar nu pot, pentru că încă nu au terminat de despicat, de tăiat sufletul dinspre miazăzi înspre dreapta înspre apus, despre tot ce a rămas la mine ca pe un ţărm fără întoarcere,  şi mi se pare că toate gândurile astea, nălucile mele, au murit fără visuri, şi acum s-au întors să mă bântuie, dar îmi cer să le dau voie, să le dau timp, deoarece  nu vor să dispară pentru totdeauna ca nişte visuri ce nu s-au împlinit, nu vor să se prefacă în spaimele mele pe care le întreb dacă vor să le dau adevărul sau vor să le păcălesc, pentru că în ele nu mai las nimic în urmă şi nimic nu aş mai iubi din ce ar rămâne, trick or

treat.

Dreptul de a construi ficţiuni cu titlul de aparenţe simple în care ne încăpăţânăm să credem

Motto: Uneori ai fugit şi ţi s-a părut că fugi de altcineva, în realitate fugeai de tine, fugeai de frica de a-ţi fi frică.

 

Într-o zi cineva te va lua de mână şi te va duce departe, aşteaptă să se rupă tăcerile sau treci şi amăgeşte-te singur că o faci fără frică, frica de urmele unor vechi răni, vechiul, acel ceva foarte puţin necesar, amintirile, locurile alea din noi pândite permanent de ameninţarea uitării, uitarea aia în urma căreia te întrebi dacă a fost viaţă sau a fost vis, visul ăla, posesiune nesigură până când ajunge să înstăpânească efemerul, efemerul, semnul recunoaşterii lucrurilor pieritoare, efemerul ăla cu maximum de durabiliate, priviri foarte în grabă, estimând superficial, ca să nu te doară şi mai mult contururile,

dragostea ca o nebună oarbă, uneori doar o singură dată te pătrunde şi atunci toată sau aproape destul, e despre dragoste şi despre forţe oarbe, fugi cât mai poţi, începi să te comporţi nebuneşte, toate chestiile astea apar la fiecare similar doar finalurile diferă şi mai diferă limitele vitezelor sufleteşti posibile, totul începe cu un vâjâit ca un puternic curent de aer apoi deja începi să te simţi plutind în derivă, crezi că visezi, nu visezi, eşti cu echilibrul pierdut din cauza propriei tale clătinări, vei exista atâta timp cât nu vei mai avea puterea să te zvârcoleşti ci să zvâcneşti,

ai dorinţe care încep aşa, sfioase, cu ochi umezi de miel, şi apoi ajung departe cu priviri sălbatice, eroicul dorinţelor tale e fascinant căci habar nu ai ce te va aştepta dincolo, dincolo poate există, poate nu există, nu îţi mai încorda viscerele degeaba, şi vindecă-te de alea care nu se vor împlini vreodată, dar nu mai înainte de a le recapitula neobosit, câteodată unele dorinţe şi-au calculat greşit timpul, alteori închipuirea e cea care măsoară distanţa dintre a vrea şi a putea atunci când îţi permiţi ambasada iluziilor cu un surplus de recuzită,

îmi plac poveştile care trişează cu sfârşitul, înainte de a se încheia se desfac de tine şi te lasă să crezi că merg mai departe, că vor continua la nesfârşire, amestecând timpurile, şiretlicurile jocului timpurilor, poate că nu acum, poate că altădată sau poate nici atunci, cândva, ce-ai mai putea însă spune unei poveşti care, dacă ar fi adevărată, s-ar cunoaşte toată dintr-odată, decât că lumea ei a obosit după ce ai văzut tot în ea, iar singurul tot erai doar tu, ţi-e frică, da, recursul la frică nu e altceva decât o formă a incertitudinii, gratuitatea ficţiunii e greu de îndurat, unele lucruri sfârşesc de obicei cu tăcerea fie laşă, fie prea

fricoasă.