Cea pe care am continuat-o în toate cele care au urmat, cumva ca un refren al unei clipe încheiate dar nesfârşite

Motto: Câteodată  simţi că ai trăit câteva vieţi, nu una, spunându-ţi că tot ce trăieşti a mai fost cândva, dar nimic nu a mai fost şi nu va fi vreodată aidoma.

Aş  vrea să ningă sălbatic pe sânul iernii atunci când aş începe să o spun ca pe o poveste pe cea a demulturilor mele, cea din memoria tuturor simţurilor mele, cea a arhipelagului  sensibilităţii mele uneori prea complicate, cea pe care aş auzi-o cum vine în tăcere şi mă priveşte cu ochi încercănaţi cu albastru sau verde, ascultându-mă odată ca niciodată, fiind numai vedere şi tresărind din când în când, strângându-şi rochia în jurul trupului ca şi cum ar vrea să-şi strângă toate uitările pe care şi le pierduse sau pe care şi le lăsase undeva departe ca să le rătăcească drumul şi care acum o cotropeau,

şi, uitându-mă la ea cum mă priveşte cu o oboseală tandră după atâtea întoarceri din care am adus-o, aş începe să-mi amintesc de ea şi de stângăciile ei duioase, ea, căptuşeala mea cu umeri de zăpadă, cea care mi-a visat ipostazele, ea, filigranele mele,  cea de la care mi-au rămas poveştile nescrise în ochii cu irisul de catifea maro şi visătoria care curge în sângele meu, ea, cea căreia i-am urmat şi care mi-a fost ascultare chiar şi atunci când doar neînţelegerea mi-o mai înţelegea,

ea, adâncirea mea, ea, intuiţia mea despre mine, ea, tot ceea ce am devenit, fiind de la începutul începutului, eu, sublima ei complicaţie, ea având atâtea de povestit despre mine, despre împlinirile mele sau nu, despre pendulările mele între vremelnic şi etern, între tăgadă şi credinţă, ea, cea care, atunci când mă aflu pe o  latitudine a unui timp atât de îndepărtat faţă de semnele mele cardinale, ştie că nu sunt departe, doar că îmi ia timp să nu mă las derutată de frică atunci când e despre simţiri de temut, ea, cea care ştie că teama va rămâne undeva, departe, ultimii paşi nu vor duce nicăieri,

decembrie şase, mai bătrână cu un an, când îmbătrânim scade numărul de erori, devenim mai precişi, nu am niciun ultim gând care să mi se zbată în braţe trăgând aer în piept cu pleoapele pe jumătate peste ochii deschişi, orbi, în măsura în care depinde de noi, unele lucruri rămân împreună cu noi, în măsura în care depinde de ei, unii oameni rămân împreună, dacă nu bei dragostea când ţi-e sete o să îţi fie sete de ea toată viaţa, amintirile ultimelor zile nu sunt vinete de frig, nu mă mai desfigurează întrebările, nu am niciun vis care o să moară mai curând decât

credeam.

Publicitate

Dorinţele cu umerii goi şi numai câteva ceasuri înaintea nopţii

Motto: Se simţea în ea câteodată ca într-un loc unde ar fi trebuit să ajungă şi de unde nu ar fi trebuit să plece, când ar fi fost vorba de inutilitatea repetării unei noi încumetări, în timp ce în lăuntrul ei, fictiv, trăia existenţe nenăscute.

 

Ar fi nins  toată noaptea pe sânul iernii descheotorată la toţi nasturii, dacă azi ar fi decembrie 6, mulţi ani în urmă, aşa a fost când a venit pe lume şi cred că de asta ea iubeşte zăpezile,  şi sunt mulţi ani de întâmplări adunate în minte ale poveştii ăsteia care e, dar nicio vrajbă între amintirile care ar vrea să o acapareze, multe aparţinând unui timp demult scăpătat, al tinereţii hergheluind, abuz de magic, vremea aia când totul era joc şi îndrăzneală, câteodată mai mult, câteodată mai puţin, şi putinţa iluziei,

fără presimţiri răvăşitoare legate de ceea ce ar fi urmat să vină, când poate de multe era lipsită, dar nu de dragostea de viaţă ale cărei clipe le pândea în fiecare zi ca o apucată cu o inimă prea arzândă şi o anarhie a închipuirii, deşi viaţa era atunci un cuvânt la început şi nicidecum unul mare şi greu, zise fiinţa hoinar cu paşi elastici care simţea că nu va putea trăi niciodată singură nici atunci şi nici acum, poate altădată, cea care atunci când vrea să vorbească despre ea spune nu orice ci totul despre ea ca despre o alta, cu detaşare,

doar că nu ştie cu care din cele din ea să înceapă, şi asta pentru că în câteva din ea ale trecutului nu s-ar mai recunoaşte, şi asta deoarece peste ele s-a adunat atâta praf şi atâta tăcere, cele care i se apropie numai ei şi în singurătate, nimeni altcineva nu ştie despre ele, ea păşeşte însă înainte, ele rămân acolo, înapoi, au fost trecătoare şi pot fi îndepărtate lesne când caută să se găsească pe ea însăşi iar acolo, în ele, nu găseşte ceea ce caută decât într-una singură, cea care a înmagazinat-o memorial, ştiind cu mult înainte despre ea, cea de acum, ca despre o amintire neîntâmplată din poveştile de dincolo ale unor ferestre nedeschise, ca un fel de preludiu al ei,

de celelalte din ea ale altor vârste râde cu hohot, pentru că are de ce râde, râde mai ales de risipa decorativă a sentimentalismul lor naiv şi de tragediile momentelor în care înmuia pâinea dragostei în suferinţe, şi  îşi spunea că atunci când simţi că totul se apropie de sfârşit trebuie înmulţit, curioasă să vadă ce are să iasă până la urmă în povestea asta care este viaţa ei ca o dragoste, dragostea care dacă nu ar fi, ai trece pe lângă tine absent,

dragostea câteodată ca o punte pe care o treci  în tăcere, fără niciun zgomot, zgomotul e semnului fiinţei expansive, tăcerea ei avea atunci ochii negri ai nopţii, întunericul este o obscuritate protectoare a unor semnificaţii la care nu ai acces decât prin dragoste, atingere aptă să stabilească un contact intim cu o materie fecundă, în prezentul ei ea atunci fiind muţenie, au rămas punţi în ea, cea de cândva, dragostea e consonată liniştii, liniştea nu are răni, doar tăcerea are, dragostea, ficţiunea noastră favorită cu verbe

imaginare.