Când încă e poveste şi încă nu e prea puţin din spaţiul sufletului ocupat, cel cu un perete comun

Motto: Unele doruri sunt chin şi fac din tine un suspin îngenuncheat iar genunchii tăi de obicei se rup pe la jumatea drumului dintre tine şi ceeea ce te poartă, când tot ce porţi, te poartă.

 

A fost odată ca niciodată când între mine şi peron era o chestiune de curaj, asta despre doruri, alea pe care uneori le atingi însă nu’ţi foloseşte la nimic când înţelegi inutilitatea de a le mai trăi până la sfârşitul sfârşitului, dar dorurile, ca şi vremurile, se aşază, dorurile trăiesc uneori o răsturnare neînţeleasă, aşa, ca un fel de înfrângere, când începi să capeţi puterea de a li te opune, chiar dacă eşti conştient de absurditatea eforturilor tale, eu din doruri nu prea m-am întors din drum, mergeam în urma lor, când legam depărtări,

dorurile niciodată nu trăiau cu spaima că nu se vor mai putea face auzite, că nu va mai exista întoarcere, nu fugeau vreodată lăsând totul în urma lor, pe peron dorurile se despărţeau greu, disperate de durere, te lăsau gol şi flămând, terasamentele linilor ăstora ferate care sunt dorurile cred că nu se şubrezesc în veacul vecilor, trenurile astea care’s dorurile n-au niciodată întârzieri şi nici nu înaintează încet, oricât de neînsemnate ar fi sau de derizorii, sunt supraaglomerate, orbite de grabă,

plecările sunt inevitabile, niciuna amânată, în golul rămas între noapte şi zi totul îmi pare acum foarte clar, la fel cum îmi părea şi atunci când îmi ziceam că înţeleg totul, când îmi permiteam iluzii, când dorurile mele erau toate nedormite şi înfrigurate, acum depinde de mine să fac dorul să rămână fără să îl mai rostogolesc undeva, dincolo de graniţa închipuirii, doar aşa îmi perpetuez adevărurile, înfăţişarea dorurilor mele este de câţiva ani cu totul neîntâmplător aceeaşi,

era să scriu întâmplător, ca şi cum n’aş şti că nimic nu vine la noi întâmplător după cum nici nu rămâne, între mine şi peron, atunci când leg depărtări, e uimitor de simplu, pentru că niciun dor de’al meu nu se mai apără de sete, de foame, de frig, de întrebări şi de răspunsuri, nu mai visează lucruri absurde, asta despre prima zi a lor de inventar, le spun că încă nu’i momentul şi le opresc orologiul, felul lor de a fi acum este aşteptarea şi liniştea, în afară de linişte altceva n’au ce

hotărî.