Foc nestins în rug de cer

Motto: „Dă-mi, Doamne, seninătate ca să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curaj ca să schimb lucrurile pe care le pot schimba, şi înţelepciune ca să fac diferenţa între ele”. Reinhold Niebuhr

Ea, copil al timpului, în sălaşul sufletului vântul îi isca furtuni pe care încercase să şi le stingă, să şi le tacă în şoapte inaudibile; şi atunci îşi închidea rostirile…şi poate că ce avusese de spus, tăcuse demult…cândva; şi de atunci, nimănui nu i se mai dăduse spusului…nu se mai mistuise în patimi, chiar dacă îşi aprinsese rugul; se dăduse doar luminii focului de ea, risipindu-şi una câte una umbrele întunericului…ale spaimelor…doar lui i se cuvântase; pe străzile oamenilor umblase destul hoinară; atât de singură…deşi păşise cu palma căuş altar de flăcări de suflet şi inimă…văzuse prea multe degete strivindu-se a pumn, încleştândă sfărâmare de nod.

Uneori simţea cum vântul plânge în braţele timpului vânarea zădărniciei de a fi vrut să prindă clipa în goană şi să îi trăiască veşnicia…acea clipă, fiecare clipă…în care ar fi vrut să uite semnul de foc şi sfărâmarea între cele două sfere; aceea a dezlănţuirii şi cea a mâinii care purta iubirea ca sceptru…cea care căuta neînţelesul acolo unde ceilalţi îl pironiseră pe rugul adjudecării de a fi cu neputinţă altfel de cum îl văzuseră ei…şi pentru că nu îl putuseră pătrunde, îl sfidaseră cu trufie şi aroganţă şi,  spulberându-l, consideraseră că nu’i nimic dincolo de el…nimic din ceea ce ei nu ar fi putut vedea; pentru că ei credeau în ceea ce li s-ar fi întâmplat dinaintea ochilor…

…or’ nu toţi ochii care văd sunt pe dinafară…

…şi în acea clipă, fiecare clipă, ea păşea pe poteca setei de a şti altfel de cum şi decât s-au aflat alţii; şi nu ştia unde o ducea drumul, dar simţea că nu se împăca defel doar cu întâmplările ce îi fuseseră date spre dezlegare…pe acelea le dezlegase, după ce se înfăşurase şi se înnnodase ca să afle despre sieşi de ar putea, aşa, rătăcitor în ea, întortocheat în sine cum şi-ar putea slobozi înfrânările şi slăbi chingile, pentru că nevrednică se simţea să încerce să zboare în alte sfere până nu le trăia pe cele ale tărâmurilor nisipurilor mişcătoare ale ispitelor pământului; acelea în care cu cât de zbaţi să le scapi, cu atât de afunzi mai tare…şi nu voia să se sfărâme pentru a-şi aduna fărâmele…

…aşa că îşi înfrânase patimile cu gândul că acelea vor trece; sunt efemere şi deşarte…nu credea în flacările şerpilor amăgitori…încercase să îşi biruiască lăuntrurile strigării patimilor departe de lume, în peştera din înăuntru-i, născută din plânsul pietrei şi durerea stâncii; acolo gândurile simţea cum i se lovesc uneori de colţuri şi îi sângerează tâmplele sufletului şi deznădăjduia, cum altădată î se întâmplase când urlase la ziduri şi nu auzise decât ecoul indiferenţei…acolo, în locul neştiut de alţii, se închisese urmelor paşilor altora şi pustnic între un sfârşit şi alt început, în eliberarea de lanţurile amăgirii şi ale iluziei, în lumină albă începuse să asculte forme şi culori cu neputinţă a fi văzute de alţi ochi; semn de foc al altor sfere, ascunzătoare de arcane pe arcadele clipelor…

…acolo, în locul neştiut nimănui se încrâncena să îşi zdrobească patimile pe care şi le simţise haină purpurie îmbrăcăminte tăieturilor crestate în trupul ei de alte fiinţe înşelătoare şi pe care şi le oblojise singuăr şi neaflată de nimeni…şi acele ispite şi le izgonise; le spulberase, nu le lăsase să o  ardă ori să o mistuie, le resorbise în înăuntru-i, transformându-le în focuri ale înţelepciunii, în mistere necuprinse ale desăvârşirii pe calea pe care îşi pornise în căutare de sieşi, călăuză înspre ea însăşi, ştiind că pe drumul de la capătul ei îi va apărea în cale acea  nevăzută altora care o va învăţa să se desluşească…să se alcătuiască…să se rostuiască pe dinăuntru şi să se rostească pe dinafară, neîngăimat şi cu biruinţa cuvântului de el…să se înfrâneze…să se cumpănească…

…dar nici nu trecea totul prin foc şi sabie decât atunci când îşi nimicea spaimele…când îşi sfida, înfruntând, spectrul neputincioaselor întoarceri în sălaşul urmei, atunci când pasul rămas era cel în care credea, pentru că în afara cercului lui stăpânea stihiile potrivnice visului; le îngenunchease…credea în visul lăsat pe pământ, în împărăţia sacră a fiinţei fiecăruia…lumea albă şi sfântă a fiecăruia; pământul înăuntrului făpturii, precum şi cerul acelui pământ, precum în cer, aşa şi pe pământ…

…şi cum ştia că nu este decât o închipuire, o plăsmuire a dorinţei de altfel, a desăvârşirii lăuntrului în care ea, copilul timpului, căutător de altceva, acel ceva doar de ea ştiut, rătăcea în neştire printre suflete, pe cărările de apă ale mării lor, şi simţea că altfel de fericită nu va fi decât atunci când îl va găsi, şi căutările ei nu vor înceta niciodată până când nu îşi va atinge Totul, atunci va fi cu adevărat împlinită; aceasta îi va fi zbaterea şi nu în vânt şi nu în van…şi încetare nu îşi va fi decât  când va fi atins sfârşitul; atunci va şti că a ajuns acolo de unde a plecat odată, înspre ea şi lumea din ea..şi lumea de dincolo de ea şi de alţii…

…şi când va izbândi, va afla că pentru întâia dată în viaţă s-a cunoscut cu adevărat; îşi va fi cunoaştere pentru prima oară.

Şi vânător de vânt pare altora a fi, acelora ce nu le împărtăşeşte crezul; credinţa într-un dat odată pentru totdeauna…acelora le-a pierit de mult uimirea; nu mai caută demult înţelesuri în ei şi în alţii…sfânta ei legătură este aceea dintre ea, cel a încercărilor, şi ceea ce îi fusese dat cu putinţă până acum să cunoască, doar că simţea că altundeva e acel alt-ceva şi neştiut altora şi ei încă ne-ajuns…şi acel altceva era căutarea ei de cunoaştere; ne-cunoscut încă.

Răspunsurile erau în ea şi nu avea cui să i le ceară şi frământările ei ştia că nu îşi vor afla prea curând sau poate niciodată liniştea; îşi amintea uneori ca printr-o pâclă începuturile sfioase de cândva, dintr-o vreme când privirile şi le îndrepta spre toate încotrourile încercând să cuprindă cât mai multe înţelesuri, doar că dezlegările nu ştia pe atunci că vor fi ale destinului pe care urma să şi-l făurească potrivit putinţei de a o face şi nici nu îi spusese cineva că nu îşi va fi doar povestea ei, aceea a creaţiei sinelui, ci o împletitură în care viaţa îi va înnoda şi pe alţii, şi nu mereu aceiaşi…

…că asupra ei se va stârni glasul strămoşilor să o cheme din lăuntruri să îşi spună numele ei şi în numele lor precum şi a tuturor începuturilor fiinţei iscate pe tărâmurile care le aparţineau…

…că va fi, într-un final, tot ceea ce alţii îşi fuseseră şi îi fuseseră, precum şi ceea ce îşi devenise până acum ei însăşi ca spirit, ca fiinţă…nu îi spusese nimeni că ceea ce avea să i se întâmple nu era de nestrămutat, cu toate că uneori era o urmare firească a unor cauze…

…că dacă avea să îşi fie durere, şi de ar fi putut-o şti înainte de tăiş, nu i s-ar fi întâmplat; dar, neputând-o şti, se aruncase înspre ea, împlântându-şi-o până în prăsele…de ar fi putut-o şti; nu avea cum însă, şi nici de unde…deşi de auzit, o auzise de pe la alţii; de cunoscut, o cunoscuse atunci când o trăise.

Mai târziu, când ieşise de pe o cărare a vieţii şi păşise pe o alta, dar îndreptându-se tot înspre un într-acolo al necunoscutului lui, acela despre care nu ştia unde o va duce, dar de pe care nu avea cum să se întoarcă, înţelesese că trebuia să îşi afle iscusinţa dezlegării piedicilor, înlăturând mărăcinişuri şi bolovani, ucigând spaime înfricoşătoare, învingându-şi întunericul şi alinând tremururi ale încheieturilor sufletului de una singură, pentru că doar în ea îi era credinţa şi încrederea, în urma călcată apăsat a pasului ei, acea care ardea de dorinţa de ea în înverşunarea de a-şi ţine  cu cumpănă, chibzuinţă şi dârzenie frâiele cârmuirii de sieşi, cele ale propriului destin, începuse să simtă cum anii o făceau tot mai stăpână pe ea şi pe viaţă…

…începuse să privească lumea cu alţi ochi şi să trăiască atingând-o cu toate simţurile…nu mai şovăia demult; nu mai păşea a sfială…deşi rămăsese acelaşi copil al timpului.

Începuse să asculte  pasul drumului şi învăţase să desluşească gândurile altor suflete fără de prihană care, la rândul lor, îl auziseră pe al ei; îl iscodiseră de la depărtare, fără îndrăzneala atingerii din apropiere; se spuseseră unii altora fără de ochi…şi fără de grai; se cuvântau în aceeaşi limbă…

…a rostirii.


Anunțuri

22 de gânduri despre &8222;Foc nestins în rug de cer&8221;

    • Acesta ne este rostul, Flavius; să aflăm ce rost avem. Altfel nu am avea nici un rost.

      Cât m-am desluşit şi am desluşit până acum din mersul lumii, m-a făcut să îmi fie şi mai sete şi mai foame de aflat…şi ştiu că nici nu îmi voi ostoi prea curând patima. Acea cunoaştere poate nu o vom atinge nici la capătul drumului care ne suntem; ne dezlegăm în străbaterea labirinturilor dinăuntrurilor cum să ne mânuim ca să ne putem rosti pe dinafară fără de piedică.

      Întâmplări neîntâmplate să ai!

  1. „…pentru că doar în el îi era credinţa şi încrederea…”

    Si eu am credinta in doar Dumnezeu creatorul iar incredere numai in mine… desi, uneori nici in mine nu am 🙂

    O noua saptamana in care sa-ti mearga de la superlativ in sus iti doresc Camelia 🙂

    • Cred că aceasta este una dintre cele mai frumoase poveşti spuse de până acum, Silence corner, de mine, mie…ţie, copilul timpului…altora…oricărui copil al timpului.

      …”alinând tremururi ale încheieturilor sufletului de unul singur, pentru că doar în el îi era credinţa şi încrederea, în urma călcată apăsat a pasului lui, acea care ardea de dorinţa de el în înverşunarea de a-şi ţine cu cumpănă, chibzuinţă şi dârzenie frâiele stăpânirii de sieşi, cele ale propriului destin”…
      Încrederea o avea în el însuşi, da. Credinţa şi încrederea; de la el ştia că trebuie să ceară,să încerce să vadă cât îşi este cu putinţă şi să îşi învingă nevolniciile mai înainte de a invoca divinitatea…Creatorul…EL.
      „Ajută-te, şi Dumnezeu te va ajuta”!
      A invoca Creatorului ca harul lui să suplinească neputinţele noastre, acelea ale firii omeneşti, vine din înţelegerea păgână a voii lui, acea ursită în care oamenii din cele mai vechi timpuri credeau, şi nicidecum din credinţă.

      O săptămână de albastru…şi verde…şi alb… în înfăşurări de raze aurii, Silence corner.

  2. Povestitorul isi are rostul dintru inceputul lumii, temei al memoriei vii si pastrator al miturilor esentiale. Fara de el nu se poate.
    Printesa ne-ai daruit un diamant, ne ramane doar sa-l purtam la inaltimea inimii.

  3. Dincolo de cugetul
    purtat asemeni unei sentinţe,
    vreau să găsesc foc,
    care să mă mistuie,
    să devin cenuşă,
    spre a putea renaşte,
    pe un cer mai curat…

    • Ciprian, lumea ta este una a focului; eşti semn al inimii, în care îşi află sălaşul iubirea; eşti stăpânul focului, doar că dacă nu vei şti să ţi-l stăpâneşti, dacă îţi dezlănţui flăcările, te vei mistui,şi nu cred că această ardere ţi-o vrei…ci o cu totul alta…iar ca să fii trecut a cenuşă pentru a putea renaşte, trebuie ca mai întâi să arzi în clipa de acum…îţi vei fi prefacere în tăciunii jarului mocnind albastru, acela al putinţei flăcării întru renaşterea de început a flăcării; ascultă-ţi vocea interioară şi priveşte cu ochiul din lăuntru-ţi partea din yin din tine; în dinăuntrul tău vei auzi crescând de aripă; în tine ai şi cerul şi pământul.

      PS
      Vei şti să pătrunzi prin măşti dincolo de aparenţe.

  4. cunoasterea de sine… in trecerea timpului…
    timpul ramane relevant doar pentru noi… dincolo de al nostru, nu exista timp… ci doar etern…
    sa ma cunosc… nu cred ca voi reusi… doar am uneori crampeie de inelegere despre mine… si cand am zburdat a bucurie pentru ce sunt, am vazut ca de fapt nu mai sunt ce am fost… ci cu totul altceva…
    nu cred ca voi reusi vre-odata sa ma cunosc pe deplin… si nici nu stiu daca imi doresc asta… parca mi-as vitregi viata de palpitantul consterii continue… a surprizei descoperirii de mine… sau chiar de regasirea mea in tine… ca o umbra a faptul ca venim din aceleasi genuni…
    mi-ar fi deajuns poate sa-L cunosc pe El… si atunci, timpul va disprea si pentru mine, devenind tributar infinitului…
    nu vreau sa schimb lucrurile de dincolo de mine… doar sa le inteleg, imi doresc… si cine stie… cunoscandu-le… ma vor schimba ele pe mine…

    • „…trăirea ei (a fiinţei n.n) este aceea de a fi ea însăşi în neîncetarea uimirii căreia nu îi pălise niciodată farmecul şi etern îl simţea drept dorinţă fiind asupră-i, pentru că de i s-ar întâmpla să pălească, ştia că şi-ar pierde puterea de înţelegere a adâncurilor din ea şi din alţii, acceptând că unele lucruri ar fi date odată pentru întotdeauna, şi i-ar pieri extazul căutărilor în sieşi şi în alţii…a uimirii şi a minunării faţă de visul care era; acela lăsat pe pământ pentru a fi visat şi care odată ce a devenit trebuie să se lase trăită în neliniştea întrebărilor şi în căutarea dezlegătoarelor de taine răspunsuri”…

      Îţi doresc aidoma, Oovi.
      Ştii prea bine că toată viaţa noastră este un drum al căutărilor;este călătoria spre noi înşine întru săvârşirea creaţiei de sine…după putinţa fiecăruia şi cum îi e datul; suntem făuritori ai propriului destin; libertatea noastră fiind aceea de a alege ceea ce este preferabil, doar că este una relativă, pentru că în acea acţionează gândirea, credinţa şi încrederea de nestrămutat în acea alegere percum şi anume conjuncturi ce ţin de hazard; anumite ocurenţe în urma cărora se poate întâmpla să nu te mai regăseşti în cel ce ai fost…
      În călătoria înspre tine şi înspre alţii trebuie să ai doar dorinţa de a călători; vei şti cum să ajungi în spaţiul acela de dincolo de spaţiu şi timp în care te vei întâlni cu Creatorul tău.
      Acea „cunoaştere pentru prima oară” de care vorbeam este sfârşitul vieţii; marea trecere.
      „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, spunea Socrate în Antichitate…da, doar că o prea mare apropiere de tine te poate îndepărta de la esenţă, Oovi.
      Îţi doresc să ai puterea de a înţelege lucrurile de dincolo de tine, răbdare să înveţi să asculţi ca să poţi auzi şi să poţi şti să priveşti aşa încât să vezi. La fel mie…şi altora.

      PS
      În fiinţa umană există un „ceva” nemuritor şi transcendent, acela al spiritului ca entitate de origine divină, acea scânteie divină din noi; puterea acestui spirit s-a arătat şi în acele minuni făcute de Isus apostolilor; numite de către unii fenomene paranormale.

  5. ca in omul si stelele, pe fluviul timpului.
    „pe fluviul timpului” ratacesc particulele de om pana sa se puna impreuna- si apoi ratacesc iar dupa ce dispare pusul lor impreuna-, incercand sa se imbunatateasca pentru a se cupla in fiinta numita om. o aparenta intamplare, omul este suma unor lucruri ratacitoare, dezintegrandu-se apoi in lucruri ratacitoare. conform acestor spuse, omul este unul dintre putinele lucruri care intrerupe in constiinta efemerul.

    • Cu mult drag, al meu… pentru tine,Zbor de fluture. Mă bucur că ţi-a plăcut „Maria şi marea”…fiică a valurilor şi a şoaptelor nisipului; iubesc acel infinit al cărui capăt parcă ar fi zarea; doar că atunci când ajungi la capătul mării, nu atingi zarea.

      Cât despre deschiderile turoror corolelor…”nimeni nu are dreptul, oricine ar fi, să stabilească limitele posibilului, pentru că posibilul este infinit ca spaţiul şi timpul, şi cu toate că noi am limitat posibilul la teoriile noastre, el depăşeşte tot timpul aceste limite”. Frapart

  6. Preatulburat,avand sezatia trairii nemijlocite,sangerand, odata cu sfredelitoarea intunericului…Participand la zbaterile,zvarcolirile neostoitei,neobositei cautatoare a neintelesului,inspre izbavitoarea aflare de sine,al cerului luminos deasupra proprei bucati de huma…Martor uimit si privilegiat la descoperirea r o s t u i r i i prin cuvant al propriului loc in lantul uman izvorat din haosul primordial tot prin Cuvant.

    • Cuvântul ca fiinţă supremă…mulţumesc rostirii domniei voastre, iar dacă acestea sunt ecourile spusului meu în trup de litere ce astfel au fost exercitate asupra unui suflet precum o simt, ar fi socotit precum un semn infailibil al dimensiunii lui. Ştiu că o literă din scrisul de tine are o forţă; una potenţială incalculabilă; înlănţuită de altele, sporeşte misterul şi magia, fascinaţia…cu fiecare nouă confruntare între gânduri, pretexte pentru cuvinte, a alcătuirilor compoziţiilor acestora în care se „lasă” spre a fi inclusă…Cam asta despre cum ne are Cuvântul de înşine, în personale acte de limbaj…şi despre multe altele, gânduri neîncătuşate, poveştile, precum le spun, stau mărturie…mulţumesc de a le fi citit cu sufletul.

  7. Aceste povesti de sine,desi adanci-inalte aventuri ale spiritului,prin forta expresiei imaginilor atat de pregnant-captivante,nu pot fi citite decat cu sufletul!Mereu cu admiratie si cu drag!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s