Câteodată, ce ajungi să afli te poate duce în paradis dar te poate izgoni din alte raiuri, şi-atunci ea şeherezadă, sfioasă, tăcu

Motto: Cel care nu a iubit vreodată va iubi mâine, un mâine undeva, dar mult mai departe decât acolo, un mâine de care simte cum se apropie ca de o ficţiune, cine a iubit va iubi de fiecare dată ca şi cum ar fi prima oară când a iubit vreodată.

 

 

 

Îşi închipuia fulgerele pe care le-au traversat când sufletele lor şi-au acoperit chipul cu plânsul din înăuntru în care şi ea şi el erau cutremurare cu cât îşi erau şi unuia şi celuilalt mai visceral, când lumea lor se prăbuşise, lumea pieritoare a visului a fi de ei, fără a-i mai avea, şi nu le mai rămăsese decât firele deşirate ale umbrei lui fantomatice, nălucă într-un timp himeric cu mâini halucinante ţinând doar umerii resturilor lui pământeşti învineţite, umeri striviţi, asta fiind tot ceea ce mai rămăsese din el de văzut pentru a fi atins, sau mai tot, sau aproape destul pentru a muri pe braţele lui,

însă mereu fiecare dintre ei simţea că oriunde ar fi crezut, cu teama de a nu mai fi niciunde că era singur şi nici măcar cu el însuşi, fără lumea lui şi fără loc, abis în el cu îngerul dragostei ars, că acel crescut cândva pe inimă era mereu acel care în starea de pereche îl visa fără sfârşit în cuvinte chemătoare şi aşteptare, împotrivindu-se gândului că va fi un vis din pereche care va rămânea singur, rătăcind sensurile într-o ireversibilă destrămare, acel vis pe care îl îmblânziseşi, îl cuceriseşi, îl stăpâniseşi, vis care avea amintirile tale şi ale celuilalt, vis care părea a fi al posesiunii şi al iubirii pe care o simţeai cum sporeşte…

…până când într-o zi amplitudinea a ceea ce a fusese cândva dragostea începuse să se comprime şi să capete o nouă însuşire, cea a unei dimensiuni părelnice, el lui, el ei abia părându-i, începând să se sfârşească anotimpul cuvintelor definitive şi începând cel  al privirilor scurte, al refuzului de a întâlni privirea celuilalt, şi de toate învinuirile celuilalt nu mai aveai puterea să te aperi, îţi îngăduiai secătuirea şi te întrebai dacă nu cumva ar trebui să tragi o perdea de precauţii şi de îndoială delicată între ceea ce i-ai spune şi ceea ce ai închide în tine nerostit,  trebuitor de-ar fi să dea doar iluzia că ar fi putut fi,

aşezându-te într-un  neştiut celuilalt al cărui început nu ai şti când, unde şi cum se va sfârşi, dar ai  simţi că o faci cu degete de jar, în ochii din căuşul palmei ţinând strâns o cavalcadă de vedenii, şi din acea clipă ai începe să i te taci, pentru că nefirea ta ţi-ar suspenda nişte continuităţi, când a fi într-un fel  semnifică a nu fi într-un altul, de-aici neputinţa deghizamentelor, deşi poate ar fi făcut să, doar că nu îţi doreai orizonturi amăgitoare, pentru că ar fi fost ale unor drumuri cu gări înşelătoare către nişte destinaţii care nu vor fi şi nu au fost, şi care nici nu sunt, şi dacă ai încerca  să afli, te-ar durea până la lacrimi cunoaşterea, amestecând amar paşii între ei şi fără

limite.

 

 

 

 

 

 

 


Anunțuri

67 de gânduri despre &8222;Câteodată, ce ajungi să afli te poate duce în paradis dar te poate izgoni din alte raiuri, şi-atunci ea şeherezadă, sfioasă, tăcu&8221;

  1. nu exista limite literare. sunt torente pornite din varful unui munte amorf de sentimente a caror frumusete ramane rapitoare, cu toate ca dezordinea in care coboara oboseste lumina, metamorfozand-o intr-o ceata ireal de confortabila pentru amestecul dintre desen si fotografie.

    • Chiar mă întrebam cine va fi cea dintâi fiinţă care îmi va lăsa urme, şi îţi mulţumesc ţie, tu, cea printre aflaţii mei cei de pe urmă în lumea asta virtuală. Bine, nici acum nu m-am dumerit dacă eşti o ea sau un el, dar încerc să trăiesc cu asta. Glumeam.
      Ca fiinţă ce sunt, mă mai amăgesc uneori cu vechimi reluate, ca făptură scripturală sunt infinită şi nu mă supun altor legi decât celor ale mele. Acelaşi lucru, valabil şi pentru toate trăirile unice şi irepetabile ale fiecărei poveşti.
      De frumuseţe trebuie să te apropii cu o frumuseţe egală, aşadar, încă un mulţumesc pentru, şi un altul pentru că ai pomenit de ceaţă; iubesc ceaţa, învăluie dezvăluind.

      Later edit

  2. As dori sa dedic patru versuri, doar patru, acestei scrisori parca de ramas bun a dragostei sfatuitoare, cu foarte mult tact si bun simt, atat de temeinica si chibzuita, trainda si meditativa, sunand domoala si rationala in urechile cititorului care de fapt isi afla propria poveste. Sheherezada, cu voia dumneavoastra, versurile lui Kostas Uranis:

    „Και δε ζητώ, δε λέω τίποτα
    μονάχα στέκομαι αντικρύ σου
    και σε κοιτάω όπως θα κοίταζα
    κλεισμένη πύλη Παραδείσου…”

    “Si nu cer, nu spun nimic,
    Doar stau inaintea ta
    si te privesc cum as privi
    Poarta inchisa a Paradisului”.

  3. Draga mea dragă, îţi mulţumesc pentru toţi anii ăştia în care ai fost lângă cuvintele mele, pentru tot ce mi-ai fost şi îmi eşti, şi lasă-mă să îţi întorc la rându-mi nişte versuri ale lui George Dan Olteanu, tot patru la număr, ce coincidenţă; şi ştii că nu cred în coincidenţe şi nici în întâmplător.

    „Iartă-mă, Julieta, dacă nu ştiu să mor pentru dragoste,
    iartă-mi fiecare rătăcire, fiecare pas ce vrea să se întoarcă.
    Pe-aici, pe la noi,
    oamenii nu mor decât pentru moarte”.

    Nu ştiu de ce, dar uneori îmi pare că toţi visătorii de dragoste trăiesc în agonie.

  4. Scrierea ta e o combinație amețitoare între simțire, naturalețe și analiză rațională. E ca un îndemn la dezbrăcare de subiectivitate, de a ne desprinde de noi înșine și a ne analiza cu răceală, de undeva de dincolo de noi (asta mi-a transmis mie, nu știu dacă asta a fost și intenția ta). Mi-a lăsat o senzație de rece și fierbinte în același timp. Și mi-a plăcut!

    • Bine ai venit, Sofia, şi mulţumesc pentru urmă; a fost după cum ai simţit şi ai aşezat cuvintele în tine, şi deloc întâmplător, a fost după cum te-a avut povestea, va fi,dacă vei mai citi, după cum vei nesfârşi lectura, pentru că asta e o poveste fără sfârşit, cu sfârşitul în început, a oricui a căzut din dragoste, rămânând pentru o vreme al dragostei înfrânt nostalgic, da, e poveste care ne cuprinde pe toţi, deşi a fost cu cineva anume în gând, scrisă.
      E o poveste despre dragostea la care ajungem iar şi iar, dragostea, adesea o poveste necălătorită mai departe de a fost odată ca niciodată.

      Detaşarea de care spui o trăim poate, ori poate niciodată, şi atunci când o facem e cu instinct precis, de clinician.

    • Zâmbesc, Sofia, şi îţi foarte mulţumesc pentru declaraţia de intenţie.
      Bucurie a fost şi aflarea ta, acum ceva vreme în urmă, şi îţi doresc să fii în această lume unde suntem trupuri de cuvinte atâta timp cât o vei simţi.

      • Mi-ar plăcea să știu și eu de ce zâmbești, nu doar Katia. 🙂
        Ai dreptate, suntem trupuri de cuvinte. Cu litere inegale, aș completa eu. Dar atât de frumoase în diversitatea lor.

  5. Aşadar, ai apucat să vezi că de ea pomenisem, pentru că ea ştie de ce aş zâmbi, şi că e un zâmbet nostalgic, dar m-am gândit apoi să trec asta în tăcere, şi am şters.
    Aşa e, cum spui tu, şi o bucurie a fost să le aflu pe acelea a căror vulnerabilitate e frumuseţea,şi să le ating cuvintele atunci când şi-au aşezat-o pe genunchi.

      • Legat de ceea ce îmi dorea Sofia, cum îi spun eu, de dorinţa ei de a-mi fi pentru anii ce vor urma, de-asta zâmbetul cu tine în gând, pentru că tu ştii de la cea care, ce va fi sau ce nu va (mai) fi pe mai departe despre şi cu locul ăsta al poveştilor mele, când noi suntem poveşti.

        Aşadar, scrisesem cum că zâmbesc, şi doar Katia ar şti de ce. Apoi am şters, şi asta e ceea ce ţi-a rămas ţie nevăzut.

  6. Când frumosul îți alege privirea, nu ai cum să nu-i răspunzi. Ți se așează unde vrea el și-i place să-și etaleze cucerirea și să-i contamineze și pe ceilalți. Frumosul e atât de seducător și de convingător încât îți dă dependență. Ca și iubirea.

    • Frumosul ţi se aşază în pestetotul tău, te acoperă şi te învăluie, îţi devine culoare lăuntrică, pentru că are tălpi şi merge prin suflet, vorbitor, frumosul răspândeşte efluvii de contagiune, şi e ca un drog, ca un opiu, dacă zici de el ca de dragoste.
      Iar dacă dorinţă e să ştim ce e cu adevărat, nevoitor e să pătrundem în.

  7. Fiecare e astfel de urmă, fiecare ce ştie ce e frumuseţea, ce frumuseţea este.
    Mulţumesc cuvintelor în care mi te-ai adus, urmă.

    „Tu nu esti frumusetea spiralelor candide,
    În ochi tu nu duci moarte si perlele lichide
    În cari rasfrîng misterul vapaile livide.

    Nici flori n-atingu-ti fruntea spre dînsele plecata,
    Nici pagini cu poeme ramase de-altadata
    Nu se desfac nostalgic în dreapta-ti inelata.

    Tu nu cunosti otrava gîndirii si-a vegherii:
    Fantasmele de fildes, regini ale tacerii,
    Nu ti-au suflat miresme subt salciile serii.

    Tu stii ca de cînd lumea e liniste si pace,
    Ca drumul e pe care paianjenul îl face
    Ţesînd în umbra calda velurele sa-mbrace
    Subt cari stagneaza ochii si pletele-ti opace.

    Copil naiv! de-aceea te-ador si te mîngîi
    Cu fata-nmormîntata ca-n floare de lamîi
    În carnea-ti netezita de buzele dintîi!

    Si nu-ti soptesc sonete, nici mituri nu-ti îngîn,
    Pe unde trece umbra acestui hoit pagîn.
    Aplec eternitatea spre tine, si ramîn

    Cu ochi-închisi în zîmbet, copil abia-nflorit;
    Cu fruntea rasturnata, cu visul risipit,
    Ca o dantela scumpa pe trupu-ti adormit.

    Dar spune-mi, la crepuscul, încet, sunt fericit”?

    Tu nu eşti frumuseţea – T. Arghezi

      • NU ai cum sa rupi eternul si lumina odată atins intrupat in lumină doar arzi fară sa stii fară sa vezi doar ceilalti te recunosc in intunericul lor luminând .. „astrii nu-i văd pe cei care ii luminează”..

    • După cum şi oricare văzător nu poate fi văzut, Liviu, rămânând doar de sineşi, văzutul, denecunoscutul. Asta despre infinitatea fiinţei noastre, despre adâncurile din care ne începe celălalt, când ne pătrunde, din adânc înălţarea în tine când cade cerul, când eşti absolutul, lumină din care întunericul nu mai e.

  8. Când vine vorba de iubire cerneala curge, însă cuvintele nu se vor coagula niciodată la stadiul de sânge suprem! Iubirea va rămâne aceași substanță organic- lichidă care îmbată și păcălește celulele bolnave, când vine vorba de iubire cerneala curge și după o vreme se face roșie 🙂

    • Unele ceruri sunt prea deneopintit, mai cu seamă când sunt puse împreună; odată făcut asta sfârşeşti cu tot ce li s-a dat cu adâncul din tine, căci toate cerurile de acolo încep, nu?
      Tulburătoare melodie.
      „Împinge cerul ăsta de pe mine” vei şti atunci când vei şti.

      Later edit…

  9. citind motto-ul tau mi-am amintit de cuvintele cu care se incheie Magicianul lui John Fowles: „mâine să iubească cel care n-a iubit niciodată şi cel care a iubit să iubească mâine….”
    mi se pare ca cercul se inchide astfel…la infinit…
    cuvintele tale exact asta si sunt, reverberatii infinete, pentru ca fiecare cuvant lasa o urma care se propaga, fiecare sentiment, asijderea…

    • Ce magică potriveală, Padhora; mulţumesc, m-ai stârnit să caut să citesc cartea. Cât despre mâine, e cel al neîntâmplatcândvaului, pentru unii un nupreacurând, o utopie în care face să crezi, cum şi în dragostea ca o ficţiune ce poate deveni o iluzie credibilă face tot aşa,să crezi şi să nu-ţi spui că’i doar o amăgire, pentru cădoar nu o să trăim ca nişte iluminaţi, nu? Glumesc.
      Un alt fel de mâine e al adunatulului tuturor ierilor, care creşte dragostea de laînceputuri.
      Cât despre ceea ce spui, cred mai degrabă că e o spirală, nu în cerc, în noi cu noi de-a dragostea, în-cerc-uirea.
      Mulţumesc pentru că ai lăsat cuvintele mele să te pătrundă.

  10. Buna dimineata, Camelia ! 🙂

    Multumesc pentru vizita si frumoasele ganduri exprimate in comentariul citit de mine la prima ora a diminetii inceputului de AN SCOLAR 2014/2015 ! 🙂
    O TOAMNA minunata iti doresc
    si cu respect eu te poftesc
    pe blogul personal oricand
    sa lasi acolo,asa, macar un gand,
    ce pentru mine inseamna enorm
    chiar de-s treaz sau chiar de dorm
    cu mintea treaza insa,permanent
    caci vreau sa fiu mereu prezent
    la toate cate se intampla
    si ne lovesc mereu la tampla
    caci, nu-i asa, ACASA este fericirea
    chiar de uneori iubirea
    nu-i asa cum ne-o dorim
    desi o respectam si-o pretuim ! 🙂
    Cu stima,
    Aliosa.

  11. Vă întorc mulţumirile, bunule domn, mai cu seamă că mi-aţi venit aşa de în stihuri rostitor, şi vă doresc să fiţi mereu ca şi cum aţi începe de fiecare dată,mereu, şi nu aţi sfârşi niciodată, să vă păstraţi vioiciunea şi seninătatea sufletului, să aveţi parte pe unde v’oţi duce de atâtea raiuri încât să vă mutaţi dintr-unul într-altul, pentru că că ştiu că va fi un singur loc pe pământul ăsta după care veţi tânji mereu, oriunde şi pretutindeni aţi fi, ăsta fiind locul de inimă, cel în care v-aţi întors de curând, acasa.
    Să curgeţi atât de viu ca şi până acum, domnule Alioşa.

  12. Septembrie este totusi o luna speciala.
    Poate si pentru ca are in ea echilibrul de echinoctiu. Un echilibru care te vrea sa tanjesti dupa speranta si sa iti doresti sa vina primavara
    Postarea ta are in ea acest echilibru si te indeamna la o lunga reflexie. Cand stand la gura sobei vezi in flacari ,,suflet rămas fără ieri, fără ce a fost şi fără de ce ar fi putut să fie,,

  13. Pentru mine n’a fost mai niciodată specială, a fost, când a fost, luna în care am început sfârşituri, şi-aşa aş fi vrut, dacă aş fi ştiut, să nu las toamnei adresa la care pot fi găsită, dar mi-am zis că orice sptemebrieoctombrienoiembrie e doar o trecere, un pelerinaj al toamnei, aşa cum şi eu prin unele întâmplări, peregrină, aşa cum poate şi alţii mergând mai departe toamne, primăveri, veri, ierni, căutândul fiind mereu al unui altundevanotimp.
    Să speri înseamnă să fii fără (ano)timp şi să treci dincolo de el;să nu mai speri înseamnă să fii la mijloc de drum, nici acolo şi nici aici, nici acum şi nici cândva.
    Din toate astea ne rămân poveştile spuse la gura sobei, poate. Sau poate niciodată.

  14. Timpul,anotimpul….si tot atatea repere au aparut sa ajute.Daca fac rau atunci ele sa fie pierdute. Este primavara in sufletul tau sau asa se vede in toamna mea. Ii zic a mea pentru ca sunt fiu al toamnei trcute cand dovlecii devin felinare in noaptea de smoala a dragonilor.Eu zic sa faci un pas inapoi de tango si sa imbratisezi speranta celor fara anotimp in timpuri Un om deosebit ca tine nu poate fi la mijloc inconjurata de oastea lui nici.Te prinde mai bine la brat cu si aici si acolo si peste tot

    • Aşa ţi-a fost înţelesul, că de mine ziceam ca de aşezuta la mijloc de drumuri în gânduri cardinale şi hotărâtoare? Nu, singurul mijloc de drum în care m-am aflat a fost cel dintre anima şi animus, câteodată, arareori; altfel, despre anotimpuri în suflet, mă aflu în cel de-al cincilea, unul pe care mi-l spuneam doar himerelor din gânduri fără să renunţ să cred în utopii, cărora nu le închideam ochii.
      Despre orice ţi-ai pierde speranţa, crede doar că (încă) nu e acolo. Atât.
      Pentru mine speranţa e aşteptare în deplină certitudine. Iar despre paşi, nu acel un înapoi te face să vezi mai bine, ci răsucirile la o sută optzeci de grade.

  15. Ca nu vorbesti de tine e sigur,nici eu nu pot crede in asta
    Complexa scoala lui Jung. Mai greu imi pare sa stai in echilibru intr-o stare dezechilibrata ca teoria de care vorbesti,unde dezechilibrul apare in echilibru. 180 de grade inseamna un nou inceput de sfarsit si dupa atatea grade se lasa sigur cu un ametit.Mai sigure sunt gradele
    simple ce unghiuri formeaza si tot atate drumuri sa cum imi pla e mie sa le zic gari

    • Păi depinde de ce te agăţi, ca să se lase cu ameţit,şi depinde cum şi în ce te potriveşti ca să uiţi de tine în depărtat de „echilibru”; un altfel de ameţeală în care simţi cum nu mai exişti, există altceva. Îngăduie-ţi-o.
      Gradele astea simple de zici de ele sunt ale lăuntricunghiurilor, acolo unde poţi să fii foarte pierdut, foarte ameţit, foarte îmbătat, acolo şi doar acolo nu vei mai şti de unde începi şi de unde sfârşeşti, însă doar de acolo vei şti cum şi încotro să te îndrepţi. Cred că asta numeşti tu „gări”.
      Şi despre o gară dintr-asta ţi-am urat cândva să nu te simţi ca într-una înspre care tot vin şi din care tot pleacă trenuri către destinaţii de nicăieri.

      Aşadar, eşti născut toamna, te compui din ea; aşa e, uitasem, mi-ai spus-o cândva, anul trecut, aşadar, e un an de când ai dat peste mine în lumea asta virtuală, şi mamă, mamă, ce de-ai mai colindat de-atunci de-a lungul de de-a latul câtorva. Glumesc.

      • Cu sângerări să nu se lase şi cu hemoragii sufleteşti,asta despre purpuriu; în rest, să fie anotimpul pe care să îl păstrezi lângă tine cu toate culorile care se desfac din el, cu tot ce e viu în înăuntrul tău care să îl aprindă şi mai tare.
        Iar despre mine, când glumesc, văd că asculţi cu înţelegerea.

      • Cand incepi sa numeri toamnele fie si aici pe blogul unei Doamne a cuvintelor,unele glume rezoneaza singure cu intelegerea. Pana si asfintitul de purpura lasa in urma lui sangerari de lumina ca sa renasca in rasarituri din mare, albe,stralucitoare si curate

      • Cinci toamne fură înşirate aici de-a mărgăritele’ntr-o sută de poveşti, dintre care tu le-ai prins pe cele ale ultimelor, cele de pe urmă, loc în care nu te-ai aşezat tăcut,într-un amurg să fi fost or’ în vreun răsărit, nu ştiu, şi acum, când s-a sfârşit numărătoarea, „doamna cuvintelor” îţi doreşte ca fiecare renaştere să-ţi fie acel fel de a nu şti în care primeşti tot ce vine înspre tine cu uimire şi tot ce înseamnă pentru tine alb să nu decadă niciodată.

      • Este trist ce spui chiar si pentru cel care a inventat numaratoarea. Nu cred in numaratrea fatidica . Doamna Cuvintelor frumoase si cu talc alese nu poate sa numere decat noi inceputuri fie si cicluri de toamne, cinci. Izvorul nesecat ce raurile de cuvinte le umple si astampara setea de lumina a cititorilor nu poate sa sece , sa nu mai curga asa doar ca au fost inventate numerele

      • Precum spuneam, adesea începem sfârşituri, şi-aşa trecem câte-un an într-altul,şi ştiam că aşa, poveste, dar nu una dintr-odată, precum m-am scris în limba sentimentelor mele şi cum m-am înfăţişat de-a lungul unor anotimpuri, tot aşa va veni o zi în care mă voi îndepărta de locul acestor amintiri amintite, acestor cuvinte căzute din gânduri, şi nu puteam să o fac până nu mă spuneam, pe măsură ce mă eram, fiecăreia dintre întâmplările de mine, cele pe care mi le adun una câte una punându-le la loc în tăcerea de unde s-au ivit, şi cum n’am putut să învăţ să-mi iau rămas bun, am scris în schimb, ca pentru ultima dată, o ultimăpoveste înconjurând timpul tuturor clipelor în care am aşezat dragostea în braţe, şi ca mine atâtea alte fiinţe.

        Dacă voi mai scrie cândva,nu ştiu acum să răspund.

      • Daca ? trebuie sa scrii ca avem nevoie de scririle tale . Nu se accepta decat raspunsuri pozitive. Scrierile tale chiar sunt pline de lumina si energie. Este pacat sa nu luminezi in noaptea care ne inconjoara si peste zi

      • Şi eu care credeam că (în)depărtarea mea va trece nesimţită şi nebăgată în seamă, după ce timpul s’ar mai fi aplecat puţin, dinspre partea cu trecerea. Eu îţi mulţumesc ţie pentru gândurile tale şi pentru felul în care pari, îndrădăcinat în poveştile mele şi în locul ăsta care nu ştiu peste când poate va rămâne unul netulburat, lipsit de paşii celor care cândva treceau pe-aici, pentru că într-un final totul se uită, nu?
        Glumesc, aşaşiaşa.

        Aşadar, poţi lăsa urme ori de câte ori vei vrea, voi fi aici să primesc.

      • Cu uitarea nu se glumeste.
        Este cea mai trista parte a existentei
        Uitarea vine singura asa ca nu trebuie chemata
        Finalul imi place doar daca fac parte din cei care serbeaza victoria si care pun la cale noi inceputuri care sfarsesc asa cum spui in final. Urat cuvant uitare, nici nu ma mira ca incepe cu litera u. Singura rezistenta in calea uitarii o reprezinta memoria pietrei. Ca sa iti fac in ciuda am sa scrijelesc pe o bucata de granit ,, poţi lăsa urme ori de câte ori vei vrea, voi fi aici să primesc,,

      • Depinde, suflete, depinde, legat de ceea ce vrem, pentru că e nevoitor, să uităm. Uitarea e, oricum, în legea firii, sau, altfel spus, tot ce trece păstrăm într-o memorie fără amintiri,aşa că,firesc cuvânt, uitarea, şi nu ştiu ce-ai tu cu litera asta a începutului de cuvânt, că între ea şi ultima sunt toate însetatele începuturi şi sfârşiturile noastre şi toate întoarcerile în urme şi dezlegările de ele în marea de ele singurătate.
        Singura rezistenţă în calea uitării e să îi pui piedică, să-ţi aminteşti de ceea ce nu vrei să îi dai. Şi fie ca piatra să crească!

        Later edit; uite o poveste de demult, despre uitare şi neuitare…

        https://perfectiune.wordpress.com/2011/10/03/toamna-oamenilor-copaci-in-urma-de-ganduri-dor-in-lacrima/

    • Purtătorii de suflete care’s oamenii trăiesc în noi atâta timp cât ni’i amintim, fluturaşo, şi ne amăgim câteodată să credem că nu îi putem uita pe acei în care ne-am lăsat gândurile.

      Later edit…

      • Putem uita ceea ce am iubit cândva?… Eu nu cred.
        Amintirile şi sentimentele doar se vor ascunde într-o cutie a Pandorei. Dar ea va exista undeva, pe podeaua unui colţ de suflet, şi înlăuntrul ei vor fi stafiile clipelor trăite cândva.
        Eu n-am uitat că am iubit cărţile de mică şi că îmi doream, cândva, să devin bibliotecară…; să am tot timpul din lume să citesc fix ce vreau eu. N-am uitat că iubesc fluturii. N-am uitat tot ce mi-am făgăduit. N-am uitat nimic, nici măcar ceea ce voiam să uit. Cu atât mai mult nu voi uita iubirea. Decât dacă mă voi trezi într-o zi şi voi realiza că sufletul meu suferă de amnezie… Dar atunci n-aş supravieţui pustiului.

  16. Freşte că felul ăsta de iubiri nu se uită, fluturaşo,pentru că te compun, doar că eu nu despre asta spuneam când vorbeam despre uitare şi, oricum, tu eşti mult mai aproape de unele amintiri de cum sunt eu, eu am şi ani mult mai mulţi decât tine, aşadar, mai multe clipe cărora m-am întâmplat, acceptându-le cu pasiune existenţa, dar cum eu’s de fel mai proustiană, ştiu cum să mi le recuperez, atunci când o simt,iar dacă am uitat ceva, mi-am amintit să îmi aduc aminte şi să îmi aduc aminte şi că am cunoscut dureri şi suferinţe, dar acestea nu au lăsat semne când au trecut, aşa aş zice acum, la mult timp după.
    Eu când nu am mai iubit am deziubit şi am iubit ca şi cum n’aş mai fi iubit vreodată când a fost să iubesc iar. Am căzut şi din dragoste de câteva ori, am căzut şi în uitare ceea ce nu am mai vrut să trăiesc în mine,nu am ajuns niciodată până la hotarul autismului, asta despre acel pustiu despre care spui, nici demult, nici vreodată, şi niciodată pentru mine iubirea nu a fost ceva brutal întrerupt şi vinovat uitat.

  17. Celui qui a mal a la nuit de l ame et qui clame que l ame sans nuit a mal a son ame..cel pe care I’ll doare noaptea sufletului si care striga ca pe sufletul fara noapte I’ll doare sufletul …sunt oripilat de iesirea lui(…) , asa s a comportat si cu mine pe mysport , cand ai timp intra si vezi istoricul iesirilor sale , sunt ciclice banuiesc , sper sa deveniti prietenii cei mai buni , respectandu se regula. Acum am intrat si rasfoind comentariile m am crucit . Sper sa si revina . Esti o femeie deosebita . Intre cei saptemiliarde de alti oameni. N am decat un singur cont pe mysport , daca vrei sa vorbim . Incerc sa inteleg situatia si nu reusesc.tot assabis sunt si pe ms. Voi incerca sa scriu ceva cuprins de dezamagirea a ceea ce s a intamplat in cafenea.

    • Nespusă bucurie mi-a făcut ivirea ta, Assabis, iar dacă îţi voi spune despre cum am simţit că îmi vei scrie, mă crezi? S-aîntâmplat întocmai, şi pentru asta îţi mulţumesc, şi te rog să nu te superi, dar de-acolo am înlăturat cuvântul care îl numea pe cel despre care nu aş vrea să îmi amintesc vreodată,acel căruia până acum o vreme îi uitasem până şi amintirea, iar cum de-a fost să ajung iar să îi las urme îţi voi scrie într-o scrisoare electronică, într-un mail, chestia asta care apropie distanţe ca pe vremuri poştaşul,vremuri cărora eu să ştii că încă le mai trăiesc nostalgia.

      Acu’, legat de ăştia şapte miliarde, năuca de mine nici nu băgase de seamă că scrisese milioane în loc de, şi peste asta omu’ care stătea la pândă să mă vâneze putea trece cu umor, pentru că n’am îndoială că nu se prinsese de faptul că’ n minte avusesem una, din gânduri în cuvinte căzându-mi însă un altceva, dar deh,cum nu se prea dădea în vânt după mine,prilejul a fost unul prielnic pentru a mă tăvăli în cuvinte „tandre”.
      Pentru mine fiinţa asta e o circularitate, traversând nişte chestii într-o infinită întoarcere, iar eu ştiam de la început cum se va sfârşi totul, doar că sfârşitul a venit prea devreme.
      Despre alte lucruri, îţi voi fi de ele mărturisitoare precum spuneam, într-o scrisoare electronică.

      Unii trăiesc într-o noapte a sufletului fără de ţărmuri, realităţile lor funcţionând în canon ficţional.

    • Ce foarteminunată neîntâmplare, fee, pentru că eu nu cred în întâmplător, acum nu mai mult de un sfert de ceas m-am gândit la tine, oare ce’o mai face una dintre fiinţele pe care le ştiam eu de mai demult, şi-aşa am ajuns la tine pe mirificele tărâmuri de zână, unde am dat peste povestea mea, dealtminteri ţi-am şi lăsat o urmă în care îmi ziceam mirarea. Acum doar ce mi-am descuiat cutia poştală şi-am găsit cuvintele astea ale tale, dar se pare că nu’ţi mai pot fi de folos, te-ai descurcat şi singură, doar ce naiba, eşti zână, faci ce zânele fac!
      Cu drag, Dinaceazână.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s