Câteodată în început e răspunsul, răspuns cu final integrat

Motto: Am trăit prezenţe şi absenţe cu o extraordinară intensitate, încă mai am nişte iluzii întregi.

 

Ochiul neclătinat al evei privea undeva în depărtare înspre anotimpuri cu zvon de dragoste, văzul, cu tremurul viscerelor, pipăia scheletele morilor de vânt în care îşi făcuseră făcut cuib aşteptările, nălucile îşi împleteau în păr depărtări văzut-nevăzute, fiecare tăcere se întreba una pe alta, aşteptând un semn, era o oboseală în toate, doar neclătinatul ochi al evei continua să fixeze cu intensitate, în mâna dreaptă ţinând rămăşiţele unei veri mult prea repede înstrăinată, cerându-i iertare că nu fusese de faţă,

că tot ce i-ar fi putut spune ar fi avut cuvinte mult mai lungi decât ea, or’ vara fusese atât de scurtă, parcă nici începând, parcă sfârşită înainte de a începe, o vară care de departe nu părea a avea îndoieli, nici întrebări, nici căutări, o vară pe care ştia încotro să o îndrepte, îşi spunea cu privirea întoarsă înspre  începutul tuturor timpurilor în care trăise întrebări şi răspunsuri echivalente ale unui joc în care trucase zarurile,

şi-acum, în începutul ăsta de toamnă, sub cerul ăsta de toamnă, în amintiri de care se apropia acum ca pentru întâia dată cu toate fiinţele de toamnă pe care le întâlnise în viaţa ei crezând că pentru totdeauna şi de care tot pentru totdeauna se despărţise, într-un fel, se gândea la dragoste, dragostea care începe ca într-un vis, o asumată iluzie, dragoste pe care unii o pierduseră sub ochii lor, când nu mai  fusese nimic de vrut, dragoste care nu e decât ceea ce faci tu din ea,

poţi să stai la poveşti cu ea despre veşnicie, veşnicia dragostei e doar o chestiune de sintaxă până în clipa în care începi să orbeşti când nu mai vezi unde ai pus în celălalt şi nu o mai poţi înşela cu o nălucire, are un început şi un sfârşit, şi o neaşteptată memorie, înspre o dragoste pleci singur, pe cel mai lung dintre drumuri, tot singur te întorci din ea, pe cel mai scurt, dragostea, pe cât de căutată cândva, pe atât de ocolită acum. tu şi el cândva părând dintre acei cărora în dragoste, cu puterea respiraţiei totale, cuvintele nu li se

încurcau.

 

Săruturi lăsate să se răcească’n aer, alungarea şi chemarea dragostei

Motto: Recapitulativul, câteodată atât de obositor.

 

A fost ziua sărutului şi mi-am amintit de cel adolescentin, primul din viaţa mea, era cam pe la o mie nouă sute şi, iar eu aveam cu puţin peste şaişpe ani, începusem să citesc primul paragraf din cartea dragostei, necunoscută ca posibilă până în clipa aceea când totul se petrecuse atât de neaşteptat, şi mi’era că mă voi pierde printre litere, Daniel fiind cel care încerca să mă iniţieze într-ale fleacurilor ăstora pentru unii, eu rămânând în ele ca o gravură liniştită, poate şi pentru că îmi era ruşine de muream,

şi asta deoarece mă simţeam atât de neîndemânatică, şi peste o vreme, asta după ce trecuse vacanţa de vară, când după atâta nevedere, prima oară când mi-a despicat buzele pe care le ţineam strânse cu încleştare m-a întrebat  uimit dacă între timp am mai exersat cu altcineva, i-am răspuns râzând că nu, poate era de vină dragostea care se dilatase feroce şi care nu se mai ferea, cu nările’n freamăt, naiba ştie, ştiu doar că după toamna aia totul avea să se stingă curând, dar în amintirea asta stau şi acum cât se poate de nemişcată,

am zis nişte chestii despre ziua asta ieri, că nu ştiu cum să iei despărţirea în primire şi să o dresezi şi să îţi domesticeşti dorurile, atunci când se lasă cu depărtări fără îndemânare, dar înainte de asta trebuie neapărat nişte sărutări prin care să simţi că eşti aspirat ca prin nişte coşuri de locomotivă, că poate tot ce va rămâne din amintirea ta după o vreme nu va fi decât fum de ţigară, iar unora nu le tihneşte decât ţigara fumată de unul singur,

am zis că atunci când amorul devine un cuvânt fad, e pentru că s-a sfârşit cu pulsaţia lui, odată cu ezitările de limbă, limba dragostei adică, atunci când se lasă cu funerar şi s-a terminat cu sărururile ei şi aroma nespuselor fericiri şi alte cuvinte îţi zgârie gâtlejul, alea amare de la prima degustare,  aş fi zis despre metabolismul nostru sufletesc, atât de precaut câteodată şi de  comoţiile cu mare amplitudini ale dragostei şi despre eşecurile noastre sentimentale, ceea ce ne face uneori să întâmpinăm dragostea cu o brutalitate a simţurilor,  ce nu am spus a fost despre sărutul de atâtea ori a

despărţire.

Cuvinte neatinse

Motto: Suntem mai mult din cuvinte absente când celălalt doare.

Ea simţea cum se depărtează de hotarele ei sigure, care nu mai erau de mult puse sub semne de întrebare, de drumurile ei sigure, ştiind că e atât de simplu de făcut acel pas primedios, că ar fi fost o neghiobie, că nu suntem decât nişte singurătăţi care absorb alte singurătăţi, că atunci când cazi în dragoste îţi pare că totul începe aici şi acum în întregime şi deodată, aşa cum tot aşa se şi sfârşeşte, îşi amintea cu mânie de tot ce nu uitase aşa încât să nu mai poată ajunge niciodată acolo, îşi ascundea în umbra glugii privirea de oţel a ochilor şi scrâşnetul lor, îşi ascundea printre lamele ierburilor pumnale în buzunarele rochiei în zilele iadului lăuntric în care era mânioasă,

de-acolo scotea împlântându-le în auz şi tăindu-le în cruce, sentinţe ale unei imense amărăciuni, cuvinte spintecătoare din paradisul ei alfabet, în urma lor rămânând dâre de tristeţe lucidă, puncte de suspensie care vorbeau mai mult decât cuvintele, în celelalte zile era cum este, pentru un ochi străin ce o privea cu gândul, fără ca ea să îşi întoarcă chipul, era din candori paradisiace şi din tăceri tulburate foarte puţin, pentru cei care o priviseră, acum îndepărtaţi, necontinuaţi mai departe, era ca o melancolie a ceva demult petrecut, anotimpuri demult scuturate când mestecaseră fericiri, celor cu priviri întâmplătoare pentru un niciunde le părea asemeni oricărei fiinţe arămii pe care după ce ai aduna-o în ochi ai trece mai departe, pe drumuri de pământ,

în zilele când era furioasă, cu ochii uscaţi trecea pe poduri de gânduri în clipe care nu se mai sfârşeau, în fiecare clipă, desfigurată de întrebări, în ea ceva din celălaltul ei surpându-se înăuntru, sub poduri cuvinte nespuse cădeau asemeni unei cascade negre ce venea din infinitul tăcerii, urlând, ca gura rotunjindă în ţipăt a strigătului lui Munch, scotea pumnalele şi sfâşia cu ochii aprinşi tăcerile care nu tăcuseră nici măcar o clipă şi dintr-odată toate acele făpturi neînfăptuite ale cuvintelor se prefăceau în leşuri, înfigea tăcerilor lama drept în piept,

aşa că rând pe rând toate avuseseră parte de o moarte fulgerătoare după care ea scosese un suspin de uşurare, mânia ei îi era o povară atât de zdrobitoare încât abia putea să o îndure iar dacă nu i-ar fi ucis cuvintele ar fi rănit pe altcineva, l-ar fi avut ca ţintă a celui care ocheşte şi care ucide înăuntru pe celălaltul ei, cel care i-a iscat-o, mânia răneşte, mânia şi minciuna, mâniile ei, dându-i o înfăţişare sălbatică, creşteau câteodată ca după ploaie, buruienile, mâniile ai aveau umbre de cuvinte care creşteau în tăcere, un singur cuvânt cuprinzându-le pe toate în întregime ca o agonie fără liman, ea îşi tăcuse mâniile, urmele cuvintelor începeau iar să se rotunjească, să se întregească toate deodată ca şi cum nimic nu s’ar fi întâmplat sau poate tocmai de

aceea.

Câteodată, ce ajungi să afli te poate duce în paradis dar te poate izgoni din alte raiuri, şi-atunci ea şeherezadă, sfioasă, tăcu

Motto: Cel care nu a iubit vreodată va iubi mâine, un mâine undeva, dar mult mai departe decât acolo, un mâine de care simte cum se apropie ca de o ficţiune, cine a iubit va iubi de fiecare dată ca şi cum ar fi prima oară când a iubit vreodată.

 

 

 

Îşi închipuia fulgerele pe care le-au traversat când sufletele lor şi-au acoperit chipul cu plânsul din înăuntru în care şi ea şi el erau cutremurare cu cât îşi erau şi unuia şi celuilalt mai visceral, când lumea lor se prăbuşise, lumea pieritoare a visului a fi de ei, fără a-i mai avea, şi nu le mai rămăsese decât firele deşirate ale umbrei lui fantomatice, nălucă într-un timp himeric cu mâini halucinante ţinând doar umerii resturilor lui pământeşti învineţite, umeri striviţi, asta fiind tot ceea ce mai rămăsese din el de văzut pentru a fi atins, sau mai tot, sau aproape destul pentru a muri pe braţele lui,

însă mereu fiecare dintre ei simţea că oriunde ar fi crezut, cu teama de a nu mai fi niciunde că era singur şi nici măcar cu el însuşi, fără lumea lui şi fără loc, abis în el cu îngerul dragostei ars, că acel crescut cândva pe inimă era mereu acel care în starea de pereche îl visa fără sfârşit în cuvinte chemătoare şi aşteptare, împotrivindu-se gândului că va fi un vis din pereche care va rămânea singur, rătăcind sensurile într-o ireversibilă destrămare, acel vis pe care îl îmblânziseşi, îl cuceriseşi, îl stăpâniseşi, vis care avea amintirile tale şi ale celuilalt, vis care părea a fi al posesiunii şi al iubirii pe care o simţeai cum sporeşte…

…până când într-o zi amplitudinea a ceea ce a fusese cândva dragostea începuse să se comprime şi să capete o nouă însuşire, cea a unei dimensiuni părelnice, el lui, el ei abia părându-i, începând să se sfârşească anotimpul cuvintelor definitive şi începând cel  al privirilor scurte, al refuzului de a întâlni privirea celuilalt, şi de toate învinuirile celuilalt nu mai aveai puterea să te aperi, îţi îngăduiai secătuirea şi te întrebai dacă nu cumva ar trebui să tragi o perdea de precauţii şi de îndoială delicată între ceea ce i-ai spune şi ceea ce ai închide în tine nerostit,  trebuitor de-ar fi să dea doar iluzia că ar fi putut fi,

aşezându-te într-un  neştiut celuilalt al cărui început nu ai şti când, unde şi cum se va sfârşi, dar ai  simţi că o faci cu degete de jar, în ochii din căuşul palmei ţinând strâns o cavalcadă de vedenii, şi din acea clipă ai începe să i te taci, pentru că nefirea ta ţi-ar suspenda nişte continuităţi, când a fi într-un fel  semnifică a nu fi într-un altul, de-aici neputinţa deghizamentelor, deşi poate ar fi făcut să, doar că nu îţi doreai orizonturi amăgitoare, pentru că ar fi fost ale unor drumuri cu gări înşelătoare către nişte destinaţii care nu vor fi şi nu au fost, şi care nici nu sunt, şi dacă ai încerca  să afli, te-ar durea până la lacrimi cunoaşterea, amestecând amar paşii între ei şi fără

limite.