Motto: Cel care nu a iubit vreodată va iubi mâine, un mâine undeva, dar mult mai departe decât acolo, un mâine de care simte cum se apropie ca de o ficţiune, cine a iubit va iubi de fiecare dată ca şi cum ar fi prima oară când a iubit vreodată.
Îşi închipuia fulgerele pe care le-au traversat când sufletele lor şi-au acoperit chipul cu plânsul din înăuntru în care şi ea şi el erau cutremurare cu cât îşi erau şi unuia şi celuilalt mai visceral, când lumea lor se prăbuşise, lumea pieritoare a visului a fi de ei, fără a-i mai avea, şi nu le mai rămăsese decât firele deşirate ale umbrei lui fantomatice, nălucă într-un timp himeric cu mâini halucinante ţinând doar umerii resturilor lui pământeşti învineţite, umeri striviţi, asta fiind tot ceea ce mai rămăsese din el de văzut pentru a fi atins, sau mai tot, sau aproape destul pentru a muri pe braţele lui,
însă mereu fiecare dintre ei simţea că oriunde ar fi crezut, cu teama de a nu mai fi niciunde că era singur şi nici măcar cu el însuşi, fără lumea lui şi fără loc, abis în el cu îngerul dragostei ars, că acel crescut cândva pe inimă era mereu acel care în starea de pereche îl visa fără sfârşit în cuvinte chemătoare şi aşteptare, împotrivindu-se gândului că va fi un vis din pereche care va rămânea singur, rătăcind sensurile într-o ireversibilă destrămare, acel vis pe care îl îmblânziseşi, îl cuceriseşi, îl stăpâniseşi, vis care avea amintirile tale şi ale celuilalt, vis care părea a fi al posesiunii şi al iubirii pe care o simţeai cum sporeşte…
…până când într-o zi amplitudinea a ceea ce a fusese cândva dragostea începuse să se comprime şi să capete o nouă însuşire, cea a unei dimensiuni părelnice, el lui, el ei abia părându-i, începând să se sfârşească anotimpul cuvintelor definitive şi începând cel al privirilor scurte, al refuzului de a întâlni privirea celuilalt, şi de toate învinuirile celuilalt nu mai aveai puterea să te aperi, îţi îngăduiai secătuirea şi te întrebai dacă nu cumva ar trebui să tragi o perdea de precauţii şi de îndoială delicată între ceea ce i-ai spune şi ceea ce ai închide în tine nerostit, trebuitor de-ar fi să dea doar iluzia că ar fi putut fi,
aşezându-te într-un neştiut celuilalt al cărui început nu ai şti când, unde şi cum se va sfârşi, dar ai simţi că o faci cu degete de jar, în ochii din căuşul palmei ţinând strâns o cavalcadă de vedenii, şi din acea clipă ai începe să i te taci, pentru că nefirea ta ţi-ar suspenda nişte continuităţi, când a fi într-un fel semnifică a nu fi într-un altul, de-aici neputinţa deghizamentelor, deşi poate ar fi făcut să, doar că nu îţi doreai orizonturi amăgitoare, pentru că ar fi fost ale unor drumuri cu gări înşelătoare către nişte destinaţii care nu vor fi şi nu au fost, şi care nici nu sunt, şi dacă ai încerca să afli, te-ar durea până la lacrimi cunoaşterea, amestecând amar paşii între ei şi fără
limite.
blogul unei Camelii 