Transparenţa gândurilor prin care ţi s-ar putea vedea oasele, gânduri păstrând denespusul, în cuvinte definitive prin care nu vrei să fii doar trecător

Motto: Gândeşte-te când scoţi lucruri din buzunarele sufletului că ţi se poate întâmpla ca înainte de a fi ceva să îţi pară doar că este, când îţi spui că te atrag lucrurile care nu au putinţa să se împlinească or’ să dăinuie, când ştii că tăceriile sunt avarii sufleteşti atunci când ajung să te cuvânte, când văd ceea ce nu se vede, când simţi tăcerea ca pe o damnare în stare pură, când unor gânduri nu le vrei travestirea din cuvinte.

 

Când  unor gânduri  le eşti rostire fără găteli, castanie despletire îmbrăcată în rochia de stradă a cuvintelor, încălţată cu pantofii reveriei în picioare de anotimpuri pure, în  tăcere păstrându-le nepierdute şi înmulţite pe cele mai multe, zgârcită în accesorii, având asupra ta, în buzunare, doar câteva obiecte dintre care o sferă de sensuri, un câmp magnetic, nişte stele  dintr-acelea care nu se văd, cele în care citeşti şi de care nu te vei depărta vreodată, acolo ascunzându-ţi bogăţiile, într-un fabulos departe ce părea, deşi nu era aşa…

…că departele te desparte de tine şi niciodată nu îl vei  putea atinge, pentru că îţi era un avut nesigur, deşi asta ştiai că rămânea de văzut…

…aşa că atunci când îţi înveşmântai gândurile în cuvinte o făceai în tăceri deoarece măcar pentru o clipă acolo te simţeai stăpânitoarea efemerului, acolo căutând metodic dezlegări de înţelegeri imposibile de presupus, frământată de întrebări în care te căutai simţindu-te ca un continuu avatar încercând să te găseşti în răspunsuri, părându-ţi că nu le vei sfârşi vreodată aşa cum nu vei sfârşi nici întrebările…

…că nu există ultimă întrebare, că nu va exista ultim răspuns…

…şi atunci te strigai în înapoi, şi umbrele din cuvinte îţi spuneau să mergi mai departe pentru că era ca şi cum nu ai fi chemat pe nimeni din gânduri, ca şi cum nu ai fi aşteptat pe nimeni, ca şi cum puţinul pe care l-ai mai fi putut articula şi-ar fi rezervat apartamente întregi ale dificultăţilor de silabisire pentru că altfel ar fi fost zdrobite de gândul care pusese stăpânire pe tine cu sângele sfâşierilor peste tot ce însemnasei ca să ţii minte…

…ca să nu uiţi că ai putea isca încurcături cu consecinţe inevitabil legate de mişcările daurilor şi nuurilor tale, şovăieli îndoite de propria-ţi dorinţă, nexuri de oprelişti care făceau cuvintele să se închidă, negaţia ta fiind ubicuitară în toate aducerile în tine ale unor ultime înţelesuri, bine împlinită şi impecabil instalată, cu toate tăcerile pe care le ştiai cum vin şi te privesc iar tu te făceai că nu le vezi deşi auzeai ce simţuri tulbură în tine, ştiai în inima ta că te vroieşte ceva…

…pentru că nu numai mintea ştie, şi sufletul ştie, şi inima ştie…

…ştiai că timpul acelui ceva nu îl rupsesei, doar astfel părea, şi că te murmurau tăinuit, intim, clipele lui, că nu renunţaseră să te caute fie şi în strigăte frânte, pe furiş, tu prefăcându-te că nu le auzi, că nu te auzi, ca şi cum de însăţi ţi-ai fi smuls şi văzul şi auzul, pe jumătate tu într-o linişte glacială care îţi recunoştea solitudinea femeii trăind o aşteptare al cărei sfârşit părea că se tot amână…

…pe care o tot înşelai, travestindu-i tăcerea, cufundându-i înţelesul în muţenii, tăcere pe care ai fi asediat-o dacă ai fi ştiut că ar ceda, doar că te închisesei în ea ca într-un chit şi dacă ai fi făcut-o, dacă ai fi încercat să o străpungi, ai fi fost înfrântă, aşa că tot ce îţi mai rămăsese de făcut fusese să pactizezi cu învinşii, stârnind doar plăsmuiri…

…rugându-te ca ceva să se răscoale în tine pentru că auzeai visurile care de la o vreme începuseră să pară a fi cuprinse de o manie a vagabondării, şi nu doar că păreau, ci chiar erau…

…şi nici măcar ele nu mai voiau să îţi stea prin preajmă, să îţi însoţească singurătatea, să aştepte până când îţi mureai în ele nenăscuţii fluturi albi…

…şi unul doar poate încă era undeva, uitat prin buzunarele sufletului tău, la început ascuns aşa încât să te poată face să recunoşti ceea ce nu ţi-ai fi recunoscut-o nici ţie însăţi, că vina pentru umerii cărora le tăiasei aripile o purtai doar tu, şi asta din clipa în care te încrâncenasei să crezi că timpul toceşte deşi ştiai că în inima ta uitasei demult de când nu mai mersesei mai departe de ceea ce numeai cândva până acolo, şi asta până când acel dincolo neatins începuse să pară un rest pe care timpul de care îl ferisei, timp de altele cheltuitor, uitase să îl ia înapoi, ca şi cum nu ţi-ar mai fi păsat dacă i l-ai fi dat…

…vis care nu mai ştia cum să privească în afară de când îl tot păstrai legat la ochi încât uitase lumina, vis care nu mai ştia nici cum din afară să te înşele aşa încât să nu îi mai ţii respiraţiile supravegheate când le auzeai cifrurile lor oraculare făcându-te să tresari, şi că îl supravegheai astfel era din pricina incapacităţii tale de respiraţie descătuşată pe care o simţeai ca pe o convulsie atunci când începeai să silabiseşti un anume cuvânt de-a-ndoaselea…

iar dacă cineva te-ar fi întrebat de ce faci asta, răspunsul l-ai fi ocolit şi i-ai fi spus doar că pentru multe lucruri…

…era doar sistemul tău de apărare, ca să nu fii cândva la picioarele zidului tău, părându-ţi a fi pe coama întăriturilor…

…ca să nu ţi se pară că în acel joc de-a întâmplarea, când ceva nu ai greşit, ci ai vrut să greşeşti, în locul tău, în propria piesă, să nu îţi pari un arlechin dintr-o alta care a nimerit, naiv şi stângaci, într-o altă reprezentaţie, şi atunci să îţi dai seama că nici măcar nu ţi-o cunoşteai pe de rost, te lăsai jucată de parcă te-ai fi aflat sub o putere magică şi nestăpânită şi nu prea ştiai ce faci, deşi ţi se părea că ştii, şi simţeai cum te cuprinde teama că ţi se vor risipi cuvintele în loc să le dezrobeşti pe cele pe care cu magie ţi le-ai fi potrivit pentru că le-ai îmbrăcat…

…şi continuai să joci pentru a (te) afla…

…fără să te descompui şi fără să devii incoerentă, fără să îţi fii sleire de inventivitate, fără să îţi modifici liniile cardinale, fără să pari că nu te-ai mira de tot ceea ce ţi se relevă cuprinzând prezentul continuu ca pe unul ireal de care te lăsai îmbrăţişată ca de un mereu neîncheiat temporal…

…pentru că totul stătea în joc şi în replici când te lăsai purtată…

… întrebându-te dacă ce ţi se întâmpla era sau doar părea…

…iar dacă doar ar fi părut, asta nu însemna că ar fi fost imposibil sau cu totul imposibil…

…neuitând că ar putea fi acel fel de joc din care câteodată nu ieşi teafăr când nu ai dorinţa de a-ţi construi cortina, devenind ceea ce păreai la început a fi…

…mai cu seamă asta întâmplându-li-se lunaticilor, celor cărora după ce îşi ard aripile tot sângele din ei se scurge, din ei rămânând tresărirea continuă a unor lucruri care nu vor înceta să se zvârcolească, care mai târziu vor zăvorî în ei senzaţii pe care şi le vor retrage din geologiile lor sufleteşti încât fie şi cea mai mică amintire despre amalgamul de fantome pe care l-au făcut ascuns în utriculele memoriei cu preţul unor limpezimi, cele ale renunţărilor, pentru că doar astfel ar fi putut trăi iar transparenţa reveriei cu acea putere explozivă…

…doar astfel i-ar fi făcut să îşi aducă iar aproape clipele zadarnice şi caduce pe care ar simţi că le repetă când nimic din vreo faună a durerii nu mai rămăsese în căptuşeala sufletului lor…

…iar cândva fuseseşi şi tu asemeni lor, în gânduri cu unghii cândva îngereşti, acum tocite, care în loc să se închege în cuvinte, le destrămau, salvându-te din zbuciumul lor pentru că te voiau, te chemau la ele mişcându-ţi-se pe dinăuntru cu şerpi de foc, încercând să te împace cu acelea definitive în care îţi pierdusei credinţa pentru că trecători ţi se întâmplase suflete prin ele, iar tu rămăsesei în urma lor să te întrebi de unde erau, dinspre ce veniseră ca nişte zămisliri aiurea şi nu mai voiai să îţi inmulţeşti erorile…

… întrebându-le ce ar mai vrea de la tine fără a mai căuta în ele vreo sinonimie gratuită…

…pentru că spuseseră tot ce avuseseră de spus, aşa credeai, cuvintele de ele zdrenţuindu-şi toate împerecherile, iar din tot ce mai atârna acolo, de unde le pusesei înţelesurile, nu mai erau nici măcar epavele vreunor sensuri, erai departe de ele şi de tot ce însemnase cândva iluzie ce dispăruse odată cu ele, ultima fărâmă aninată de ultimul cuvânt…

…toate apoi tăceri…

…despărţiri în care nu avea ce să caute nici tristeţea, nici melancolia, nici părerea de rău, nici dorinţa de a mai întoarce vreodată capul, pentru tine fiind într-un ieri adunânând în el toţi ierii întâmplaţi lăsaţi la uşa timpului din clipa în care te descălţasei de ei, de paşii lor cu picioare de flăcări glaciale, devenită acum un foc rece, peregrină în ger printre rămăşiţele umbrelor ca printre capcane, umbre pe care cândva îţi fuseseră proiecţii onirice, pe care şi după ce pieriseră, alungate fiind, tot le mai simţeai ca încercând să te mai facă să visezi în culoare romantică, făcută din transparenţa, o culoare palidă purtând urme în care îţi lăsasei nişte gânduri, urmele unor nostalgii de fericire, a nostalgiei unor visuri care acum se topiseră, din care nu mai rămăseseră decât contururi vagi, cu paşi care nu se mai auzeau, erau muţi…

…muţi ca şi aşteptările, ca şi tresăririle, ca şi ascultările, ca şi întoarcerile, ca şi nespusurile…

…iar altcuiva înafară de sieţi te tăceai cu moartea cuvintelor, de parcă ţi-ai fi profeţit că îţi vor fi cândva înfrânte…

…te tăceai, încât asta făcuse din tine adâncime…

…te tăceai cu atâtea predicate şi cu atâtea argumente…

…te tăceai, şi tăcerea te preschimba într-un demon cu două talere, şi te muta când pe unul când pe altul…

…te tăceai despre liniile durerii tale din palmă născute din romantism în vremea când utopia mai avea forţă…

…te tăceai despre înăbuşirile tale, despre epuizările tale până la zădărnice  când poate că făcusei un pas înspre nişte înţelesuri dar te mânuisei atât de lucid nelăsându-te să mergi mai departe, să părăseşti o realitate pe care  ţi-o zămislea fantezia pentru că astfel nu te-ai mai fi văzut pe tine pentru că poate ai fi prins viaţă în el dacă ar fi ţâşnit ceea ce ţi-ar fi fost făuritor ca verb dacă nu ar fi locuit în alt spaţiu din lăuntrul tău…

…în alte interioare dedalice…

…şi nimic apoi, dacă te-ai fi pierdut de acea rostire nu te-ar mai fi ajutat să regăseşti celălalt capăt unde ai început să te auzi fără rezistenţă la izolare, pentru că asta era ceea ce sporea drama şi atunci se întâmplase să decizi şi esenţialul…

…atunci ai simţit că ai alege nişte accesorii şi ai înţeles şi că asta nu s-ar fi putut petrece decât după ceremonial, acel ceremonial al resemnării, după ce ai fi desluşit amprentele morţii literelor în cuvinte definitive, în  în toate şi în tot din tine şi din neîntâmplata ta…

…când îţi spui că niciodată unui cuvânt definitiv nu-i sfârşeşti înţelesurile…

…pentru că asta ar fi prea simplu şi prea trist, oricâte precauţii ţi-ai lua pentru a evita greşelile unor descâlciri de demult, când devenisei vulnerabilă la sâmburele de taină al dinăuntrului în care nu te pricepusei să vezi pentru că nu ştiusei să pui întrebarea potrivită, cea care astfel ar fi fost, şi nu doar ar fi părut, întrebarea hotărâtoare

…pentru că mereu îţi va părea că un înţeles îţi va fi complet înfăţişat, deşi abia născut, deşi abur şi subţirime de fum, iscat din plăsmuirea ta, din dorinţa ca visul unei cuvânt real să fie şi întrupare, realitate a cuvântului visat, suflet îmbrăcat în dantela de tresăriri care şoptea voluptoaselor clipiri ale semnelor pe care începeai să le descheotori din tine cu mâini tremurânde când muţenia ce erai începea să sune, nu doar părea…

…când ceea ce era în gândurile tale refuza cu tăcerea îmbrăţişarea cuvintelor, înfrângându-le ca nu cumva să îţi fie din ele amărăciune, doar că asta nu aveai cum să o ştii, nu se întâmplase…

…nu ştiai decât cum şi de unde începusei gândul, doar asta ţi-era ştiut, nu ştiai cum şi dacă vei ajunge să îl pui în trup de cuvânt când ceea ce simţeai că ţi se întâmplă îţi întorcea faţa înspre tine, atât cât îţi erai cu putinţă, pentru că taina care te seducea îţi supunea şi neîncrederea…

…neîncrederea că fiinţa de tine rostitoare va fi un cuvânt definitiv, trecând prin el, pierzându-l, lăsând apoi în urma lui un semn pierdut ca un ethos al durerii de a nu fi ştiut, deşi ar fi putut, cum să îl poţi face să fie ceea ce nu era, dar părea a fi, o dorinţă neliniştită pe care trebuia să o curmi, pentru că trebuia să laşi jocul aparenţelor în libertate…

…acel joc pe o scenă cu podeaua veche, o podea cu cioturi la finele unui sezon romantic…

…cioturi de care cuvintele s-ar împiedica dacă le-ar lăsa gândurile să cadă din ele, o podea pe care umbrele tutelare se clatină în fiecare noapte ca nişte santinele istovite ale singurătăţilor tăcute…

…o podea pe care arlechinul ireal se reformulează ca una, ca o umbră, ca o proiecţie, fiind propria lui aparenţă, o podea pe care fecare pas în urmă se adânceşte într-una din umbrele pe care calcă…

…o podea pe care când închizi ochii o simţi cum se depărtează de tine în timp ce îţi rosteşti în gând că fără o proiecţie a sufletului tău în cuvânt, acesta nu va fi viu, şi-aşa fiind fără nici un strop de sânge…

…şi înţelegi mai bine ca niciodată până acum că trebuie să îţi aminteşti să nu uiţi  tot ce învăţasei despre cuvintele cu limbi de flăcări…

…despre metafora care minte, despre realităţile închipuite şi ficţiunile echivoce, despre întrebările hotărâtoare jucate cu infinitul, despre intrările şi ieşirile din scenă, despre adevărul care uneori poate să nu fie neverosimil, despre explicaţiile de neînţeles pe care ar fi trebuit să le dea unor lucruri, iar asta ar fi însemnat că nu ar mai fi explicaţii, despre ceea ce trebuie să spui dând iluzia că a fost ceea ce ai fi putut să spui cu adevărat, precum a părut. doar că ce ai vrut să spui nu putea fi spus…

…despre lucrurile în care locuiai în acelaşi timp şi împreună şi separat…

…despre preatârziul ca o manta ce te acoperă cu totul…

…despre un undeva, dar mult mai departe decât acolo…

…despre acel neaşteptat şi totuşi prin care ai trăi balansul indeciziei, despre punctele de suspensie care te vorbeau pe care de la o vreme le-ai înlocuit cu virgule, despre visul care nu e doar prielnicie ideală, trebuitor fiindu-i şi altceva…

…despre clipele în care îţi alăturasei apa şi focul, sfâşiindu-te între ele, despre adâncurile nopţii din tine către care să îţi desfaci hublouri, altfel neputând auzi întreagă marea altor suflete…

…despre felul în care câteodată lăuntric te-ai complicat înşelător, despre faptul că ceva întâi pare, apoi este…

…despre ştiutul căruia nu trebuie să îi ajungă să fie ci să şi facă…

…despre întinderi şi scurtări, despre sensibilităţi particulare, despre densităţi particulare ale sentimentelor, despre reversul lui a putea, despre ceea ce este inseparabil, despre refuzul opţiunii unice, ori într-un sens ori într-un altul, despre faptul că a putea nu înseamnă totdeauna că tot ce este, părând mai întâi a fi, este posibil, şi că tot ce-ţi poţi închipui este cu putinţă…

…despre dragostea care leagă cu libertatea…

…despre cuvintele în care ne amorsăm neliniştile, numind în gând pe cele definitive, trecând prin ale altora ca printr-o fermecătoare lume a amăgirilor uneori, crezând că mergi prin transparenţa lor, asta fiind  câteodată doar o iluzie…

…despre faptul că fiecare e un conştient de fragilitatea lui, suflet transparent al atâtor purtânduri de gânduri, de linii cardinale sedimentând în geologii senzoriale chipul tuturor întretăierilor întâmplate ale compoziţiilor lor şi ale altora definite şi conturate în fiecare încrucişare cu clipele trăite în cuvinte, unele definitive, pe arcanele timpului…asta poate întâmplându-se, sau poate că deloc…

…niciodată.

Anunțuri

63 de gânduri despre &8222;Transparenţa gândurilor prin care ţi s-ar putea vedea oasele, gânduri păstrând denespusul, în cuvinte definitive prin care nu vrei să fii doar trecător&8221;

  1. Ne nastem suflete pure, dar viata ne loveste, ne inaspreste si nu mai stim ce e bine, ce nu, cum sa decidem….
    Emotionant articol, ca toate celelalte, ca fiecare cuvant asternut de tine

    • Da, Alina, aşa este, venim pe lume suflete pure şi neîntinate, iar purul ar trebui să îi fie fiecăruia aspiraţie pe drumul ăsta de noi înspre înşine, care de multe ori, pentru că viaţa nu iartă, pare a fi unul în noi pierdut, şi ni se întâmplă, când nu ştim bine şi ce e rău, să cădem din noi, făcându-n totuna cu etericul inchipuirii când despre acest „nu” uităm că stăpîneşte la răscrucile de noi, pentru că e hotărâtor, e cel care coagulează sângele sfâşierilor, el e cel care despietreşte, când îţi spui că nu vrei să treci styx şi haos.
      Mulţumesc cuvintelor în care mi te-ai adus.

  2. Nu mai tocim unghia ingereasca, o lasam sa creasca. Nu se stie daca nu o fi dintr-aceea despre care stia el orbul cate ceva:
    ”As ciocani cu unghia pina cind
    n-as mai avea unghie,
    si cu degetul pina cind
    mi s-ar toci.

    Dar a venit la mine
    orbul si mi-a spus:
    ”lasa unghia-n pace,
    daca ai cumva un ochi
    in virful ei,
    de ce sa-l spargi?”

    Si totusi si totusi
    poarta asta, dintre mine si tine,
    trebuie zguduita de cineva.”- Nichita Stanescu

    Pana in prezent, mai toate cuvintele mele si ale oamenilor celorlalti imi par definitive. Nu o fi ea toata tacerea de aur si pietre scumpe, dar nici nu as vrea sa arunc vina pe ”faux bijoux” care sunt mereu en vogue, falsurile avand puterea de a crea curente si mode. O copie amanuntita dupa o realitate autentica, perfect lucrata pentru ca asa a fost cererea pietei. Abundenta lor constanta si pretul scazut le fac accesibile oricarei auto-inselari din clasa de mijloc. Daca le pierzi, scapi mai ieftin pentru ca iti convine sa plangi mai degraba dupa un fals decat pentru vreo ”perla” veritabila si nici nu e posibil sa falimentezi economico-sentimental prin pierderea aia. E, apoi se mai pune si uitarea la treaba si ne sponsorizeaza un imprumut de sustinere pe linia de plutire. Daca nu e asta luxarie, atunci care e?

  3. Lora, timpul toceşte unghia îngerească, când ochiul este unul al indiferenţei, sau când văzduhul lui e strangulat, asta o ziceam doar aşa, aşa după cum unul dintre chipurile tăcerii e cel al unei nepăsări surde, când paşii se opresc şi nicio privire nu mai e nici măcar furişă. Alt chip e refuzul cuvintelor şi îndemânarea suspensiilor.
    Falsurile pe care le pomeneşti sunt ale unor cuvintefiinţe vopsite ca sorcova, după ce au obosit de atâta spus, îmbrăcate în hainele altora, haine pentru reprezentaţie, mereu în lumina rampei unde se vor la nesfârşit, sunt gablonzuri, bijuterii false, da, maimuţărind arta vorbirii, solzi de litere care strălucesc, poleieli, litere smălţuite care atrag părând noi, şi atrag cu zgomot, acel zgomot de tinichea, vrând să pară respiraţie nouă, şi-aşa de neîntrecută galopează încât copleşeşte, revărsându-se într-o lume care nu ştie să ţintuiască decât epatantele furnituri, înlăturând esenţialul; taman pe dos.

    Aş face o apologie a precarităţii, dar asta poate cândva, asta ca fapt divers.
    Despre „pusul uitării la treabă”, există cuvântul care cheamă şi aşteptarea, când astea devin uitare, timpul aduce sufletele rostitoare în stare de umbră, cuvântul fiind semn de viaţă, astfel pierzându-se în tăcere; un fel de trecere prin cuvinte definitive.
    Uitarea are zile şi nopţi şterse.
    Altfel, despre pierderi, nu putem ţintui ceva, s’ar numi candoare. Glumeam, aşaşiaşa.

    • Nici nu i-ai putea fi împotrivitor sufletului tău, când vin cuvintele la tine să te ia din gânduri şi să te spună, iar cine scrie cu sufletul lui simte literele până la ultima lor fibră, iar tu parcă ai fi citit pe dedesubtul unora cum că asta ar putea fi şi ultima mea poveste, pentru că de ceva vreme mă tot gândesc dacă nu a venit timpul să îmi închei cuvintele în lumea asta, că sunt la sfârşitul temporalităţii mele virtuale, a celor patru ani care nici nu ştiu când au trecut, iar intenţia asta a mea le era cunoscută câtorva, pentru că altfel nu mi-ai fi scris după cum ai făcut-o, legat de promisiunea pe care să mi-o smulgi.
      Uimitoare eşti, Carla, de-a dreptul uimitoare…
      O îmbrăţişare cu tot dragul de tine, suflete fremătător.

      Adăugat mai târziu…

  4. Cumpănesc încă, poate va fi un gând pe care îl voi lăsa în urmă ca pe o haltă, Carla, poate că tot aici voi fi pentru încă vreme, dar ştii cum se întâmplă semnelor de foc, sunt tranşante, deşi uneori şi-ar dori să aibă echivocul apei, asta legat de multe.
    Îţi mulţumesc pentru departeleaproape, de când te-am aflat.

  5. Mă simt străin cu tot nisipul ce-mi încarcă tălpile,
    Mă simt încărcat cu tot străinul pe care nisipul mi-l strecoară printre degete,
    Mă mai simt legat de picioare cu nisipul străin ce mă-nconjoară.
    Mă mai pot simți eu, străin de nisipul ce liber zboară.

    • Mă simt totuna cu nisipul ce-mi încearcă paşii,
      Mă simt încărcată cu necunoscutul mişcător care mă atinge cu degetele nisipului,
      Mă simt legată de mâini cu tot ce coboară înconjurător în clepsidră de femeie culcată pe nisipul neîmblânzit ca o sălbăticiune.
      Mă mai pot simţi eu, niciodatăstrăină de nisipul timpului urmelor în care mi-am lăsat paşii?

      Mulţumesc pentru ce ai iscat, Scorchfield.

  6. Ieri citesc si azi scriu 🙂 Nu sunt mari asteptari de la mine…imi place tot ce scrii, mereu citesc cu placere, nu intotdeauna cu rabdare, dar revin si reiau, pana la urma deslusesc. Mare talent ai in a asterne cuvintele. Ma gandeam astazi, ca intr-un concediu, in locuri mai departe de civilizatie, merge sa te relaxezi citind blogul tau cu povestile luate din tine si asternute aici. Cred ca acolo, undeva in varf de munte, unde lumea ti se asterne la picioare, au o alta rezonanta, mai puternica, cuvintele tale!
    Multumim pentru ca ne lasi sa strabatem aceste labirinturi ale mintii tale. Totul este superb, pentru ca nu i se intrezareste finalul 🙂

  7. Ieri ai citind, şi dacă îmi scriai tot ieri, nu mai erai azi gândulurmă cu nr. 3000, numărul de comentarii adunate de-a lungul a patru ani de când sunt în lumea asta magnetică, fără a socoti câte or mai fi fost în cele câteva sute de poveşti pe care într-o vreme le-am sters, fără să pun altceva în loc; de fiecare dată când ştergi, trebuie să pui altceva în loc.

    Suflet drag, eu îţi mulţumesc pentru anii în care mi-ai fost, stând lângă cuvintele mele, pentru felul în care mi-ai fost rămâietor, pentru tot ceea ce însemni, pentru semnificaţiile tale.
    Am râs despre cum te-a dus imaginaţia la joacă, închipuindu-mi-te undeva, acolo în tăcererae rostitoare a singurătăţii stâncilor, citind din poveştile mele, adânc înfipt în cer şi în visare, undeva, pe un tărâm potrivit doar visătorilor, acolo unde le poţi despeti, pentru că nu o poţi face oriunde, nu? cred că ar fi existenţa unei copleşitoare senzaţii, asta o spun despre mine dacă m-aş afla într-un astfel de loc.

    Cât despre acel final, cred că i-am umblat teritoriile, dar asta în ficţiune, şi ştii cum ni se pare câteodată ficţiunea, cu cât mai ireală, cu atât mai adevărată, iar asta o spun glumind.

  8. Astazi, chiar ma gandeam la exprimarea ta, cand stergi ceva trebuie sa pui ceva in loc. Voiam sa sterg ceva pe blog, niste comentarii, pana la urma le-am lasat asa, nu era mare lucru, ce sa pun in loc? M-am si amuzat, deci… Deseori am rumegat ideea cu pusul a ceva in loc, dupa ce stergi ceva 🙂 Tu de ce crezi ca trebuie pus mereu ceva in loc?

    Iti dai seama ca este o mare onoare, sa fiu eu o cifra rotunda in comentarii pe blogul tau. Eu iti multumesc!
    Sa stii ca nu este gluma, pare o o chestie foarte buna, sa citesti pe indelete o astfel de poveste pe un colt de stanca, acolo se mai opreste timpul, intr-un fel. Intr-un astfel de loc nu mai esti legat de nimic…esti tu cu muntele si povestea.
    Finalul cat timp nu se vede, poate fi considerat unul frumos.
    Multumesc inca o data si voi fi pe aici, multa vreme, atat cat trebuie sa fim 🙂

    • Suflete, nu despre felul de ştergeri dintr-astea e vorba, ci despre nişte lucruri care la vremea lor au avut semnificaţia lor, asumarea, şi mai cu seamă depăşirea, atunci când ţi-a fost să scrii despre ele, despre acele trăituri, despre succesiuni, toate având calea unei deveniri, a ceva ce nu era, urmând să devină…a fost, a întemeiat ceva; ştergând, nu mai poţi să revii, e o alegere radicală, şi simţi cum pierderea, pentru că ai vrut-o, începe să pună ipotecă pe tine, şi atunci ştii că trebuie să pui altceva în loc, pentru fiecare acest altceva având semnificaţia proprie, iar dacă tot ştergi şi tot ştergi, sfârşeşti prin a deveni pierdere neîntreruptă.

      Ştergi, devii un gol, dar golului trebuie să îi dai urmare. Cam asta, dacă ar fi fost să o spun în câteva vorbe.

      Adrian, s-a întâmplat să fii tu cel care mi-a lăsat cel de-al treimiilea gând, şi am zâmbit, şi o mai fac încă o dată, ajunsă în dreptul cuvântului „onoare”; mulţumesc pentru statornicie încă o dată. Şi pentru alte lucruri spuse şi nespuse, ca să îmi închei mulţumirea la toţi nasturii.

  9. „…pentru că nu numai mintea ştie, şi sufletul ştie, şi inima ştie…” mult adevar esenta de fapt. viata este o lupta , un foc .. eu personal am observat ca „transparenta” naivitate catalogata de unii este singura modalitate de a vedea clar esenta lucrurilor, a vietii, a adevarului ,, omul trasparent nu mai are nevoe de masti stie ca ca sunt toate de ceara si flacara esentei a adevarului topeste fice masca,, dar putini au curajul sa paseasca descuti putini mai privesc curat in ochii (sufletul) omului .. traim intr-o lume grabita, bolnava, adormita, amortita .. si mai grav perversa (inselatoare ).. dar cine a fost atins de esenta luminii de iubire divina .. doar daruieste si merge descult in cuvant, in inima, in viata .. Camelia multumesc pentru cuvinte daruite aici cuvinte-esenta ..cuvinte vii, am mai spus eu vad imaginii, mesaje si ma bucur sa le gasesc aici . o sapatamana minunata in continuare cu tot bun sa se intample in viata ta 🙂

    • Acea „naivitate” despre care spui este a acelora care trăiesc viaţa cu castitatea înţelesurilor precum şi cu candoarea percepţiilor, Liviu, cu acea lumină a inocenţei pe care nimic nu le-a putut-o stinge, oricâte cenuşi ar fi trăit, ale acestui foc care e viaţa, ale acestei arderi pe pământul şi în cerul sufletului, între cer şi pământ, infinită în ei geneză a acestei purităţi, a acestei transparenţe prin care merg cu limpezimea fiinţei lor.

      Unii poate că îşi pun măşti, dar sunt dintr-acelea ocrotitoare, asta nu face din ei suflete trucate, încearcă doar să se protejeze de ceea ce le-ar debilita fragila fiinţă, vulnerabilitatea lor; cât despre măştile sufletelor hâde, făpturile de ele purtătoare vor ajunge mai devreme sau mai târziu să fie în nisipul vieţii încurcături şi disperare ale vânturilor contrariante, sfârşind în implacabil.

      Mulţumesc pentru lumina cuvintelor fiinţei tale înfăşurătoare, şi toamna să îţi fie blândă învăluire, aleanul umbrelor, dacă ai în tine vreuna.

      Ceva pentru tine…

      • Multumesc Camelia fie ca acest anotimp sa aduca un nou timp , fie ca totul ce iti doresti sa fie ! asa imi doresc 🙂

    • Năstruşnice nevoie mare baloanele de săpun cu rămasul lor plin de înţelesuri, spre stupoarea fiinţei, în nuditatea ei, în toată splendoarea veşmintelor de evă, în cuvintele scăpate din cerul gurii, dar neduse până la capăt „what the f..k”, despre cuprinsul şi întinderea expresiei spunând nişte lucruri Osho, pe care vi le voi aduce aproape şi care vă vor face să zâmbiţi.

      Mulţumesc pentru urare; fie-vă toamna ceamaifrumoasătoamnă iar lumina ochilor care e puiul de om să vă poarte ca pe o tinereţe fără bătrâneţe.
      Un sfârşit de săptămână, cât a mai rămas din el, în seninătate!
      Cu prietenie şi deferenţă, domnule Alioşa.

      • Mereu cu aceaşi bucurie primitul domniei voastre în cuvinte din suflet, domnule Alioşa.
        Duminică învăluitoare din lumină blândă de toamnă blândă!

      • Multumim pentru cuvintele frumoase si din inima spuse !
        Spusele tale sau adeverit si nu numai DUMINICA a fost ” invaluitoare din lumina blanda de toamna blanda ”
        ci si JOIA ( 26 sept ) care mi-a oferit cea mai mare si frumoasa BUCURIE , bucuria venirii pe lume a inca unui NEPOTEL ce se cheama ANDREI !!!
        ( http://aliosapopovici.wordpress.com/2013/09/26/ )
        Pentru el dar si pentru tine, tot binele din lume !

        O seara de duminica asa cum ti-o doresti !
        Cu stima,
        Aliosa.

      • Domnule Alioşa, cred că vă e sufletul plin de câtă fericire e în el. Un copil e o minune, cea mai frumoasă întâmplare a vieţii; să îi dea Dumnezeu sănătate şi să îl apere de rele!
        Acum aveţi încă un motiv în plus să întineriţi.
        O să vin cât mai grabnic să vă citesc cuvintele de bucurie.

      • Să vă fie bucuria întâmplarea de toate zilele, domnule Alioşa, şi toate dorinţele pe care le aveţi să vă însufleţească lumea, acolo unde îi aveţi şi ce pe cei dragi, sau mai ales pe ei, acum cu unul mai mult, minunea de pui de om ce a venit în viaţa domniei voastre.

  10. Pentru azi si pentru totdeauna…toate urarile frumoase pentru tine, Camelia. Iti spun LA MULTI ANI, pentru 4 ani de prezenta prin cuvant, in spatiul virtual si in sufletele noastre.
    Saru-mana si sa nu renunti la a scrie! Multumesc!
    Cu drag, Adrian

    • Pentru azi şi pentru totdeauna, şi pentru toţi ierii de cândva, îţi mulţumesc că îmi eşti, şi că ai rămas aceeaşi fiinţă care nu s-a trădat pe sine şi nici lucrurile în care a crezut şi crede cu sfinţenie, care a fost în acest întotdeauna pe care îl pomeneşti de o sinceritate care s-a împerecheat într-un pur firesc cu sinceritatea alcătuirilor sufletelor de care s-a legat cu puritatea unor înţelesuri.
      Şi atunci, când asta se întâmplă, se produce o inseparabilitate.

      Later edit…pentru tine, o melodie dragă sufletului meu, legată de un gând al anotimpurilor cuvintelor mele şi vremea lor.

  11. Ei, da, ruga mi-a fost auzită şi te-a adus toamna, şi am ştiut-o fără a o şti, ca pe o întâmplare în ajun de a fi trăită.
    Mi-ai spune oare că vegheată de raţiune visarea secătuieşte sau mi-ai răspunde că lăuntric altfel m-aş complica înşelător? glumesc.
    Mulţumesc gândului care te-a purtat. Că te port undeva, asta o să o păstrez ca pe o taină.

    Pentru că îţi place iar asta o ştiu…

  12. Din departele tău, aşa, nu ţi s-a făcut dor să mai vii şi tu pe acasă, când stai pe treptele sufletului tău cu amintiri? Sau ţi s-a frânt orice dor? Cuvânt greu, dorul, şi atât de adevărat, deloc înşelător.

  13. Dar asta fac cuvintele! Te trec! O vamă, un pod, un munte şi uneori, dincolo de cer. Cuvintele nu pot fi definitive, decât prin zicere uneori, fiindcă dispar pixelându-se. În rest, în scris, în spunere, fiecare cuvânt cu uşa lui şi uneori cu fereastra. Alteori, numai cu gaura cheii, unde poţi trage cu ochiul la gândurile ce-au născocit cuvântul şi simţind mirosul cărnii de pe osul care-l face pe mister Gând să fie momeală acţiunii.

    Fireşte, cuvintele au rochii de stradă, dar acelea, dacă se pierd în furnicar şi-n zgomotul oraşului începerii lor ca şi cuvinte devin prea comune. Rochia lor se va învechi, se va roade pe la poale, şi-ntr-un final va sfârşi găurită de întâmplări ascuţite ori de molii, în căutarea căldurii.
    De aceea, cuvintelor le trebuie valize, cu costume de scenă, cu costume de îndrăgostit şi perii, foarte multe perii.

    Astfel, pregătite, cuvintele vor întâmpla tot ce au ele de întâmplat. Mai mult ca tăcerile. Tăcerile nu întâmplă câteodată, căci sunt atât de sonore, încât sperie.

    Gândurilor nu le vrei travestirea din cuvinte, dar, tocmai nevrând-o, le vei fi hotărât travestirea.

    De aici, din tăcerea răsăritului, am întrezărit ceva, care s-a spus mai sus. Iertată să-mi fie întârzierea, e-mailul meu nu mă mai anunţă ce şi cum, cum trebuie. Dar eu cred în întârzieri, precum şi în coacerea lor!

    Te îmbrăţişez.

  14. Mi-au lipsit cuvintele tale să mă îmbrace, şi chiar m-am întrebat o vreme ce e cu tine, pentru că ultima dată în locul în care Dumnezeu nu juca ţi-am scris ceva însă nu mi-ai răspuns, şi m-am gândit, şi nu ştiu de ce m-am gândit aşa, da’n gândul ăsta rămăsesem captivă, că poate ceva te’o fi supărat din ce îţi lăsasem acolo, doar că nu ar fi avut ce.

    Cuvintele mele de aici, ale acestei ultime mele poveşti închid în ele tot ceea ce altele până acum au spus, unel edintre ele uitându-se în oglindă cu grija să nu scape oglinda, prevenitoare, dar nicunul dintre ele nu e coborât din gânduri travestit, adică spunând altceva decât ce l-a purtat, toate sunt nude, nemachiate, pentru că altfel, oricât aş fi încercat să le şterg fardul, tot ar mai fi rămas urme.
    Cât despre rochia de stradă a lor, e pentru acele străzi pe care cutreier acum liniştită, şi haine de teatru nu am, poate din când în când câte o poză patetică, atunci când mi-e de câte’o punere în scenă, acea scenă despre care povesteam. Glumesc, aşaşiaşa.

    Dar am o valiză în care am lucruri pentru care încă plătesc, şi s-ar putea să şi rămân chiar debitoare, şi preţul să urce, însă face să.

    Îţi mulţumesc că ai venit, chiar şi aşa, cu mai târziu; şi eu cred în târziu, şi în mai târziu, şi în preatârziu am ajuns să cred, şi nu am spus vreodată decât mai târziu, mai bine niciodată, deşi pe unele lucruri le-am confundat în repetate dăţi.
    Acum iar, glumeam.

    Te îmbrăţişez şi eu, îţi voi da mereu ocol cu dorul. Şi nu, nu pare un rămas bun. Nu am curajul ăsta.

  15. Şi aşa, şi aşa, şi de una şi de cealaltă; ultima dată, înainte de a-ţi scrie ieri, ferecasei uşa, aveai comentariile închise, şi nu ţi-am putut spune un cuvânt, şi pe măsură ce trecea timpul, ăsta puţin pe care îl ţin în mână, mă prindea melancolia pe strada gândurilor dinspre tine, că mă purta dragul, dar mă apăsa o neînţelegere, cea care acum s-a risipit.

      • Buna dimineata, o zi vesela !

        Da, am citit si mi-a placut .
        Acum insa am trecut
        Prin casa-ti virtuala
        Sa te salut cu gand neprefacut
        Sa-ti reamintesc ca-mi place mult
        Cum scrii si cum gandesti
        Si sa-ti spun sincer ca te-astept
        Oricand in casa-mi virtuala !
        Weekend placut !
        Cu stima,
        Aliosa.

      • Mulţumesc pentru gândul mărturisit şi trecerea în cuvinte, domnule Alioşa; ştiţi că nu vă uit, aşa cum nu uit nicio fiinţă din lumea asta pe care mi-am apropiat-o de nişte ani, doar că uneori timpul îmi e ca un spaţiu strâmt , dar atunci când am răgaz, îi umblu pe fiecare dintre ştiuţii mei.

    • Mulţumesc pentru urme, Samsara. Şi pe cât e minunat, pe-atât de adevărat, un adevăr cristalizat atât de simplu, dar până la el a fost o cale destul de înspinată, cu sufletul mut.

  16. La mine a cazut bruma peste urmele pasilor tai si frunzele ruginii au maturat nisipul pentru alte urme
    Ai disparut ca si caldura zilelor de vara undeva doar de tine stiut sau nestiut
    Ma bucur ca vor da ceasul inapoi cu o ora . Voi avea o ora in plus sa te caut

    • Sunt aici, încă, în calea paşilor rătăcitori care, dacă ştiu drumul, se întorc, iar dacă îl uită, uneori înseamnă că nu au fost decât ale unui trecător, deoarece pentru a fi îţi trebuie şi voinţă şi putere de a-l lua în inventar.
      Glumesc.
      Clipă de bucurie revederea ta, trece-o şi la tine în cont, nu că n’ar fi. Însă de zărit, te-am mai zărit pe la nişte eve, da’ nu mă întreba care’s, că nu mai ştiu.

  17. Asa este sunt o biata stafie far de astampar si nestatornica. Bantui ca o furtuna de toamna. Imi place sa dezbrac copacii de frunze si sa bag ominii in casa sa se iubeasca. A trebuit sa modific adresa. Am gasit contul blocat si nu imi mai amintesc unde am petrecut luna de miere si nici cu cine. Asa ca memoria mea va calatori aiurea prin sinapsele netului si se va odihni pe serverele curiosilor. Sper sa se distreze cu ce or gasi acolo Ma bucur de bucuria ta si ca o spui sa ma bucure si pe mine. Ma pregatesc pentru miercuri cand tre sa deschid festul renasterii. Zi in care mai pun o piatra in gardul castelului.

    • Nălucile, sunt statornice în neastâmpărul lor. iar de bântuit o fac pe-acolo pe unde găsesc că se lasă cu savoare, flămânde mereu şi mereu cu foamea nepotolită, ele ştiind prea bine care, şi-atunci le bate ora. Iar lumea asta virtuală e una a fermecătoriilor, nu? Cu întreg cuprinsul ei de eve.
      Dacă miercuri se întâmplă ceva pentru tine cu o anume semnificaţie, atunci îţi doresc, pentru că pomeneai de castel, să fii mereu pe coama întăriturilor tale.

  18. Aşadar, pentru miercuri, deşi nu’i încă, ceva pentru tine, şi doar cuvinte cu adâncime să îţi fii, cele care izvorăsc din tăcere, că tot vorbirăm de lumea asta şi de urme în spusuri cuceritoare.
    Şi mereum mereu, să işti cuvinte inaugurale care să răsune în acea tăcere de care ţi-am zis, îţi mai doresc şi asta, că tot era povestea mea despre nişte lucruri.

  19. Dacă ţi-a plăcut, atunci să păstrezi mereu aşa, tinereţea inimii tale, să păstrezi mereu dragostea care face din nimic totul, fie şi atunci când mai nimic nu ţi-a prea mai rămas din tot de a fost. Primesc îmbrăţişarea, doar cuvântul „pupic” e aşa o alintare de-a păpuşa. Glumesc, însă e unul dintre cele scoase de mine din uz, iar când mi se întâmplă să aud şi varianta de plural, „pupici”, mi se pun neguri.

  20. La noi în Banat pup se spune la bobocul de floare, cel care stă să plesnească, să devină vâlvătaie, aşa că mai nimerit cuvânt ca ăsta nici că se putea; astfel îl învelesc în gând.
    De dat, îţi mai aduc încă o dată cuvinte, pentru că azi e miercuri, iar ele îţi doresc ca tot ce te înconjoară să îţi fie asemenea unei dragoste rotunde, luminoase.

    • Despre ceea ce port şi mă poartă, în cuvinte deschipuite din adâncul geologiilor mele senzoriale; în mine trăieşte fiinţa îndrăgostită de frumuseţe, una dintre vulnerabilităţile mele.
      Mulţumesc pentru cuvintele tale.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s