Cuvinte neatinse

Motto: Suntem mai mult din cuvinte absente când celălalt doare.

Ea simţea cum se depărtează de hotarele ei sigure, care nu mai erau de mult puse sub semne de întrebare, de drumurile ei sigure, ştiind că e atât de simplu de făcut acel pas primedios, că ar fi fost o neghiobie, că nu suntem decât nişte singurătăţi care absorb alte singurătăţi, că atunci când cazi în dragoste îţi pare că totul începe aici şi acum în întregime şi deodată, aşa cum tot aşa se şi sfârşeşte, îşi amintea cu mânie de tot ce nu uitase aşa încât să nu mai poată ajunge niciodată acolo, îşi ascundea în umbra glugii privirea de oţel a ochilor şi scrâşnetul lor, îşi ascundea printre lamele ierburilor pumnale în buzunarele rochiei în zilele iadului lăuntric în care era mânioasă,

de-acolo scotea împlântându-le în auz şi tăindu-le în cruce, sentinţe ale unei imense amărăciuni, cuvinte spintecătoare din paradisul ei alfabet, în urma lor rămânând dâre de tristeţe lucidă, puncte de suspensie care vorbeau mai mult decât cuvintele, în celelalte zile era cum este, pentru un ochi străin ce o privea cu gândul, fără ca ea să îşi întoarcă chipul, era din candori paradisiace şi din tăceri tulburate foarte puţin, pentru cei care o priviseră, acum îndepărtaţi, necontinuaţi mai departe, era ca o melancolie a ceva demult petrecut, anotimpuri demult scuturate când mestecaseră fericiri, celor cu priviri întâmplătoare pentru un niciunde le părea asemeni oricărei fiinţe arămii pe care după ce ai aduna-o în ochi ai trece mai departe, pe drumuri de pământ,

în zilele când era furioasă, cu ochii uscaţi trecea pe poduri de gânduri în clipe care nu se mai sfârşeau, în fiecare clipă, desfigurată de întrebări, în ea ceva din celălaltul ei surpându-se înăuntru, sub poduri cuvinte nespuse cădeau asemeni unei cascade negre ce venea din infinitul tăcerii, urlând, ca gura rotunjindă în ţipăt a strigătului lui Munch, scotea pumnalele şi sfâşia cu ochii aprinşi tăcerile care nu tăcuseră nici măcar o clipă şi dintr-odată toate acele făpturi neînfăptuite ale cuvintelor se prefăceau în leşuri, înfigea tăcerilor lama drept în piept,

aşa că rând pe rând toate avuseseră parte de o moarte fulgerătoare după care ea scosese un suspin de uşurare, mânia ei îi era o povară atât de zdrobitoare încât abia putea să o îndure iar dacă nu i-ar fi ucis cuvintele ar fi rănit pe altcineva, l-ar fi avut ca ţintă a celui care ocheşte şi care ucide înăuntru pe celălaltul ei, cel care i-a iscat-o, mânia răneşte, mânia şi minciuna, mâniile ei, dându-i o înfăţişare sălbatică, creşteau câteodată ca după ploaie, buruienile, mâniile ai aveau umbre de cuvinte care creşteau în tăcere, un singur cuvânt cuprinzându-le pe toate în întregime ca o agonie fără liman, ea îşi tăcuse mâniile, urmele cuvintelor începeau iar să se rotunjească, să se întregească toate deodată ca şi cum nimic nu s’ar fi întâmplat sau poate tocmai de

aceea.

Publicitate