Cu despletiri de turcoaze în păr negrucafeniu, pe încheietura mâinii stângi a timpului sufletului ei purtând împletitură de zile şi nopţi din argint strecurat

Motto: O femeiefloare, făptură din sunete pure,  ştie că tăcerea are cele mai multe necuvinte şi că ploile de primăvară te spală de piedicile naivităţii stând  pe foste trepte  cu ape dormind pe care le simţi devenite  de un verde amar când te întorci în preajma lor tăcută nălucă, neauzită, tremurând dar fără se te mai abandonezi frisoanelor…

 

 În puritate i s-a spus în gând femeiafloare, cea care cu o vreme în urmă, când îşi ţinea în braţe încheiate turnurile cu zile şi nopţi şterse fără anotimp, pe când primăvara pentru ea era doar părere pentru că nu trăise pocnetul mugurilor, culorile din ei simţind cum încep să se stingă înainte de a răsări în ochi, fiind ceva în ea demult pierdut, aproape ca şi uitat, pe dinaintea privirii ei trecând acel ceva pe care însă nu îl mai simţea dindărătul ei ca putându-l atinge înverzind, lipsindu-i forţa dorinţei şi a speranţei, cea a aşteptării în deplină certitudine, deşi ştia că nimic nu este închis, încheiat şi că tot ceea ce nu se ştie rămâne mister şi fior,  avea încă urme de zăpadă în păr pe lângă care zburau nişte fluturi albaştri…

…avea nişte crengi uscate şi câteva petale ofilite ale florilor cândva rostitoare de nu-mă-uita,  în nişte şuviţe ceva încâlcit ce aducea cu nişte aţe de înălţat zmeie, deşi te-ai putea întreba de nu sunt totuşi rămăşiţe ale unor sfori din aşchii ale vreunei fantoşe, iar pulberea aceea de un alb-perlat nu era a zilelor ei de nisip, precum le simţea înainte de venirea lui, a aceluia de a cărui magie avea să fie fascinată, pe unele ca fiindu-i câteodată, ci a unor cochilii de echinocţiu, iar cea aurie de la praf de zâne, acele zâne pe care le ţine ascunse în podul sufletului ei…

…în puritate i s-a spus în gând neauzit când a început să îi asculte frumuseţea pădurii sufletului desfăcută în cuvinte din pana gândului, înainte de a i se rosti îmbrăcată în rochia ei sobră cu guler din dantelă albă spartă, când l-a auzit cum cu fiecare semn din el trecut prin mâna de el descheotorâtoare ceva se rupea când desfăcea din el litere de pe drumurile dinăuntru lui, din timpul întoarcerilor care dădeau unele într-altele şi se desfăceau în amintiri în care era şi nu era…

…aşa îi părea ei punându-şi tâmpla pe cuvintele lui când el îşi încetinea sunetele, când simţea despre el că mereu s-ar întoarce la el mai mult decât visător, altceva fiindu-i mister când era înainte de început de cuvânt, şi nici abia la literă…

…când încă nu li se întâlniseră privirile…

…atunci când a început să îşi trăiască cel de-al cincilea anotimp, acela magic al întâmplărilor neîntâmplate…

…când nu ştia că ochii lui vor fi ai cei dintâiului, acei atât de aşteptaţi, acei în care visul  ei îşi va găsi înţelesul, acei în care îşi va recunoaşte lumea şi povestea ei cea nescrisă încă, cea care el îi va vorbi în limba îngerilor…

…când nu ştia că el o va lua din turnul uitării şi că îi va fi anotimpul misterios al înfloririi în care i se va deschide floare de sub zăpadă crescând pe tija fragilă a inimii ei…

…dar în sufletul lui fremătător aplecat peste apele timpului înfăşurat pe semnele lui, atunci când pentru prima dată îi venise cu tălpi de toamnă şi frunze veştede pe tâmple îl văzuse cu magica stare a ochilor fermecaţi, mirare cucerind relief, pe acel omcântec, acela care ţi se întâmplă numai o dată în anii pe care îi trăieşti, cântând viaţă în tine pe scena ta mai mult goală în atâtea anotimpuri seci şi ude şi fără tresăriri…

când nu ştia că el, cel de magia căruia va fi fascinată, luând-o în posesie vrăjită, îi va fi focul din gândurile ei zburătoare şi din cele cumpătate care îi va împreuna cerul cu pământul ei pe care i-l va pune în nestemata de flăcări pe degetul ei inelar în clipa în care mâna lui a atins-o doritor pe cea a ei arzândă, în ea sânge tropotitor…

…când nu ştia că el va fi acel căruia îi scrisese, scriind tuturor himerelor din labirinturile gândurilor ei pe care le simţea câteodată ca pe nişte coridoare încurcate care nu vor duce nicăieri, unde vedea cuvinte pe care le lăsa în trenă a unui ecou al inefabilului pentru că erau din împletituri de ierburi deşirate care îşi pierduseră albastrul când îşi spusese că nu mai aşteptă ceva crescând din pietre sfărâmate care nu vor mai lăsa niciodată umbre peste cer, împietrind privirea înspre copacul cu stele de turcoaz şi inimă de sidef din care culegea fire de mătase argintie pentru visurile pe care şi le înfăşura pe degetele sufletului când atingea tocitul somn al naşterii nopţilor singurătăţilor ei, când îi închidea ochii în vânăt…

…când nu ştia că el va fi acel care o va învăţa precum un alfabet al unei noi limbi, în care semn lingvistic atât de cunoscut să îi fie încât să simtă că o metabolizează, simbol apoi devenindu-i, amprentă a rostirii, revărsându-se în el într-o pătimaşă întâlnire a înţelesurilor, într-o întâmplare irizată precum lumina dintr-un oval de opal învăluindu-i, într-o comuniune a deplinătăţii, în care nimic din ceea ce vor trăi nu va fi mistificat, dat drept ceea ce nu este…

…deschizândă pătrundere şi revărsare în celălalt, trăindu-l pe dinăuntru, într-o întrepătrundere deplină, acel sine fiind atât al fiecăruia cât şi al întregului lor, în care apoi fiecare este redat sieşi şi celuilalt în pur, într-un mod desăvârşit al aflării şi al ştiutului, el, celălalt, care îţi este lăuntric, în înăuntrul tău, încercuirea, cel care, fără rest, te va întregi; doi celălalt, două totalităţi reflectate una în cealaltă, ca şi cum ar fi una şi aceeaşi deşi nu sunt, într-un acord desăvârşit…

…neştiind atunci când i se adusese rostitor scrutându-i misterele, fără iluzii optice care poate ar fi putut complica transparenţe şi vibraţii, fin unduioasă, în rochie din crengi de gânduri în care îşi aninase cuvinte din cochiliile ei albastre din care îşi scosese tăceri ascultânde crescute pe înţelesurile întâlnirilor întinsurilor lui de pe unde se adunase în urme în care călcase aşteptând din el răspunsuri eliberatoare, că i se va întâmpla ca drumul lui, tulburătoare taină, să îi taie paşii pe când se pregătea să treacă alt an peste care simţea cum se va înnegri singurătatea…

…iar ea nu ştia că atât de duios se înşela, pentru că el avea să i-o ia şi să i-o ducă departe, de unde ea nu avea să şi-o mai întoarcă niciodată, din clipa în care el s-a aplecat asupra ei iar ea şi-a vărsat în clepsidra lui sufletul lacrimă, începând să îşi trăiască anotimpul ei, iarna…

…iarna, aceea care altădată îi îngheţase trupul într-o poveste strângând în ghem semantic firele zdrenţuite a unei netrăite fericiri, pe când se simţea ca locuită de o fiinţă străină, fugind orb în somn de  clipe, de timp adormit, fugă care nu se termina, care abia începea sau începea mereu prin intestinele întunecate ale labirintului din adânc…

…ea minune luminoasă desenând pe pereţi cu degete de ivoriu ingenue desene pe care le privea atunci când se mai oprea în dreptul lor tot urcând în tristeţe atunci când auzea în ele doar o muzică himerică…

…iar el, pe care l-a simţit cu tot corpul, şi nu mai suna ca un tărâm cutreierat de vânt de gheaţă când l-a făcut să o ningă, deşi fulgii de zăpadă nu îşi puseseră pantofii de argint să dănţuiască în ceruri…

…el a născut-o din el de sub omăt veşted, aducându-i fierbinte în inimă de frig, cuprinzându-i sufletul cu sunet de flaut, acela care îndulceşte şi îmblânzeşte asprimile scărilor coborâtoare ale timpului de cânepă şi dă viaţă ochilor secătuiţi, făcând din ea casa visurilor lui, locul în care se trăiesc în plenitudinea celor mai intime reverii ale lor…

…şi poate că i-a fost cândva un vis de noapte în care a avut-o dinainte de a o întâlni cu adevărat, poate în altfel de vis al lui în tăcere rotundă a invocat-o în culoarea albă şi a purtat-o  pe pământul visărilor lui înainte de a-i fi cuvânt de foc într-o semantică particulară pe tărâm magic întinzându-se de la pământ până la cer…

…cer în care ei nu îi mai era târziu când el a început să îi sape scări din cochilii marine ale fiinţei vegetale şi stele spiralate vuitoare pe care îşi lipea urechea ei de cândvascoică în castele de gheaţă, culcată în elcântec, cântec auzind…

…în lăuntrul lui cu starea de puritate a luminii,  înfăşurândă iederă de sunete verzi în învăluiri tandre ale unui fraged anotimp, purtând la încheietura mâinii ei stângi împletiri din pietre de aştri tremurători şi nestemate din sânge argintiu de lună trăind acum, în arhipelagurile sensibilităţii, ceea ce adunase în aşteptarea întrupării lui  fiinţa care îl visase cândva neştiind însă dacă i se va ivi vreodată, când gândurile ei nu mai aveau drumuri şi atunci le spunea doar cuvinte descusute la răstimpuri, însoţitoare mute…

…neştiind atunci că acel pe care viaţa i-l hărăzise i-l va scoate în cale, pentru că scrisese în ea cu litere nevăzute, doar că trebuia să desluşească ascultarea lor cu privirile în ea…

…şi  a făcut-o temător, pentru că se simţise nepereche, ca şi destinul, doar că din clipa în care el a luat-o din lumea spaimelor ei, cele care ar fi închis-o iarăşi în lumea ei din îndărăt, şi i le-a sfărâmat pe toate, una câte una, a început să îi crească umeri, şi pe umeri aripi, iar având aripi a început să îşi scuture scânteile, scântei ce nu mai erau splendide năluci…

…scântei ce în zăpadă albăstruie îi fuseseră furate de către ale lui şi duse către înflăcărare, aprinzând-o la o temperatură febricitantă şi visurile din ele scuturându-şi-le în culorile reveriilor ei impregnând în ţesătura lor diafană forme care de acum nu mai erau imaginare, pe care le atingea cu puritatea înţelesurilor, pulsând sub pielea lor…

…aplecată peste negrul adânc al pădurii din privirea lui când închidea uşa timpului, împreunându-se cu el în veşnicie de aur fierbinte, cosmic bărbat în suflet curat unindu-se în iubire cu femeie cosmică în spirală rotitoare, vârtejuri de senzaţii şi stări de vrajă stăpânitoare…

…spunându-i-se în cuvinte de gând când nu este lângă ea ca şi cum astfel l-ar fi absorbit, vorbindu-l în tăcere rostitoare în cercurile de deschideri şi închideri ale timpului rotitor cu flăcări în vârful degetelor când îi atinge contururile deschizândelor urme în linişte unduitoare, desprinzând fărâme din prezentul lor pur şi din trecutul apropiat, făcându-şi din pielea clipelor rochie fluturătoare în vânt de…

…primăvară.

 


 

 

Anunțuri

36 de gânduri despre &8222;Cu despletiri de turcoaze în păr negrucafeniu, pe încheietura mâinii stângi a timpului sufletului ei purtând împletitură de zile şi nopţi din argint strecurat&8221;

  1. Camelia, la tine este deja primavara si ma bucur ca a stiut a veni. Era acolo undeva si poate ca nu erau prea desi norii de zapada. Eu ii doresc sa nu stie sa mai plece vreodata. Fiind si 1 martie, iti trimit drept martisor un gand curat si frumos…si eu l-am primit, asa ca fiind atat de sincer, il impart si cu altii, mai dragi: „sa ai soare in suflet, mereu!”. Stii si tu ca iernile fara soare nu au famec, ca pana si in al cincilea anotimp, al intamplarilor neintamplate trebuie sa fie soare…

    • În cel de-al cincilea anotimp trăieşti cele mai frumoase amintiri, Adrian; acelea care urmează să ţi se întâmple.
      Mulţumesc pentru gândul izvorât dintr-un suflet curat şi culoare aurie să îţi fie cea a pedinăuntrului, în cerurile din tine, una a vibraţiilor ameţitoare, una care să îţi spună, ca şi albul, ca şi verdele care ştie să aştepte, ca şi albastrul cel care ştie să pătrundă.
      Să ai o primăvară seducătoare, suflet drag!

      Ceva pentru tine, adăugat mai târziu…

    • Mulţumesc, Elena; cât mai mult cer sub aripa primăverii şi clipe catifelate înfăşurătoare pe visuri în culori nemaiatinse să îţi fie, fermecător, timpul ei.

    • Primăvara mea a început iarna, Lora; anotimpul în care am fost, din care m-am compus, în care m-am trăit floare de sub zăpadă cu stele îngheţate.
      M-am topit de duioşie; îţi mulţumesc pentru pentru aşternutul de ghiocei în care m-aş aşeza cu dor de pământ crud, să le ascult tremurul de verde firav, să simt cum devin una cu stropii lor de lacrimi albe.

      Să îţi fie toate anotimpurile aşterneri de sunete pure în tine în care să clincheteşti argintiu.

      Un mărţişor pentru tine…

      • Vazand acum ”Cea mai frumoasa floare”, mi-am amintit de poezia lui Radu Gyr, ”Florile” :

        Sunt flori ce-ti ies in drum sa te sarute
        sa-ti gangure crampeie de voroave.
        Altele mici si proaste si gangave
        au ochi adanci si-ntrebatori de ciute.

        Unele canta, altele spun snoave,
        carciumarese zvelte si limbute.
        Sunt flori ce parca tremura laute
        se spovedesc si-nchina cruci firave.

        Sunt flori cu straluciri de spade goale,
        flori cu obraji si gene lungi de ingeri,
        flori imbracate-n platose si zale,
        flori prabusite-n lacrimi si infrangeri,
        flori ce te mustra si te-nfrunta-n cale
        si flori care te iarta ca le-nsangeri.

        Si flori care nu mai stiu unde se incadreaza pentru ca isi schimba prea des apartenenta botanica.

        Iti multumesc pentru cantece, si pentru anteriorul, il apucasem. Sunt in elementul meu cand se lasa cu cantec…

  2. Nu mai ştiu care fusese cântecul cel de dinainte, dar acesta e unul pe care îl iubesc nespus, la fel ca şi pe cel dintâi pe care nu ştiu dacă l-ai apucat, însă le voi căuta pe toate celelalte şi ţi le voi aduce prinse în buchet.

  3. „Acum, nimic nu-mi poate-aduce inapoi
    Splendoarea-n iarba traită de noi doi
    Nu vom jeli a florii mareţie
    Putere vom găsi in amintirea-i vie.

    Chiar dacă-n veci mi-umbri-vor norii
    Splendoarea ierbii, semeţia florii
    Leac vom gasi, să nu ne doară
    In ce păstrăm de-odinioară”.
    W.Wordsworth

    Tu mi-ai adus-o la tine pe Audrey; pentru tine, Natalie…

    Cele mai frumoase amintiri pe care le-ai trăit sunt cele care urmează să ţi se întâmple; să nu uiţi asta vreodată, făptură de flacără.

    • Am ascultat totul pe indelete si m-am destins, a fost tot ce aveam nevoie sa ascult la ora asta. Baladele alea negre care rasuna din ”οδό Πατησίων” se potrivesc mai mult cu zilele de luni. Multumiri pentru lirismul de primavara, aproape incep sa cred ca viata se poate transforma in basm 🙂

  4. Acela în greacă unde luni se deschide evantaiul „baladelor negre” e numele unei străzi Patission? aşa l-am găsit căutându-l cu translatorul, şi te-aş ruga să îmi spui dacă a făcut treabă bună sau nu, dacă a scăpat sensul.
    Şi, suflet atât de drag mie, fiinţă lirică din depărtarea apropiată, viaţa în maşina de ţesut visuri e un basm dintr-o împletitură de zeci de basme desfăcătoare în anotimpuri, deosebitoare şi asemănătoare într-un anume fel, ale noastre cu ale altora.
    Mulţumesc pentru că de fiecare dată îmi vii şi te aşezi lângă cuvintele mele; am o cununiţă din flori de număuita şi fluturi sidefii pentru tine.

    • Da, Patission e strada cu Politehnica. Acolo isi petrec studentii fiecare inceput de rascoala sambata seara cu muzica la megafoane care se aude in juma de Atena. O tin tot asa pana dimineata… Da’ lumea doarme… N-aude nica…

      • Tu scriai la mine, eu eram pe tărâmuri elene în acest răstimp, lăsam urme pe pământ grecesc de cuvânt…
        Aşadar am nimerit-o cu strada de la capătul săptămânii, acolo unde cântecul dănţuie şi arde în pahare cu suflete prinse în hora lui Dionysos, cam aşa părând.
        Mi-aduci de pe acolo o baladă, ca să am un răspuns la ceea ce mi-aş putea închipui?

      • Nu stiu daca le-am nimerit intocmai, dar cele mai des auzite sunt cele ale lui Vasilis Papakonstantinou. Si Ti-as mai lasa si altele dar mai apoi o sa se incarce greu pagina.

  5. Nu ştiu ce spun versurile primei melodii, însă mi-au dat lacrimile; e un cântec trist pe care l-am ascultat de parcă aş fi fost între făclii.
    Mai trimite-mi, sufletule, oricâte vei mai dori.

  6. Dacă ar fi fost să îi spun altfel acestui loc al meu, al monologurilor mele, l-aş fi numit „Când noi suntem poveşti”…ca orice poveste, într-o viaţă de om, începem de mai multe ori, de fiecare dată tot ajungând la un capăt şi tot luând-o de la un altul.
    Le mulţumesc tuturor acelor suflete care mi-au fost umblet pe tărâmurile de cuvânt, rugându-le să nu primească minunile în viaţa lor ca pe meteori.

  7. @ Buna dimineata !
    Fabulos ca de obicei !
    O PRIMAVARA frumoasa si din partea mea !
    Iar de 8 MARTIE,
    cele mai curate si sincere ganduri de bine, sanatate si prosperitate !

    Cu stima,
    Aliosa.

    • Mulţumesc pentru cuvinte, domnule Alioşa, şi vă doresc ca nicio zi să nu o simţiţi ca fiind fără de anotimp, aşa cum poate că trăiesc nişte fiinţe clipele acestei primăveri.

      Primăvară fericită delicatelor făpturi din viaţa domniei voastre!

      • @ Buna dimineata !
        Multumesc pentru cuvintele frumoase !

        El ne reprezinta la Eurovision 2013 !
        Ce parere ai ?
        O duminica frumoasa !
        Aliosa.

      • Bune să vă fie toate dimineţile, domnule Alioşa, iar acestui trubadur al dragostei care îşi va duce cântecul mai departe îi doresc să îi farmece pe cât mai mulţi.

        Iar pentru domnia voastră, ceva vechi din trecut, amintire tare dragă mamei mele; vi-l aduc pe Gianni Morandi, cândva întâmplare italiană la Eurovision, cu un alt cântec însă…

  8. Nu puteam a trece-n clipa următoare fără a face un mic salt pe acest tărâm…al tău, propriu. Primeşte, rogu-te, un mic gând, un strop de emoţie şi totul ce l-ar avea de dat cel ce nu are nimic.
    Să creşti, femeie-floare-de-iarnă!
    Înălţătoare!

  9. Gândul tău, pentru care sufletul meu cu emoţie îţi mulţumeşte, l-am ascultat cu o perlă de lacrimă, dar să ne prefacem că e doar de la stropii de rouă aninaţi pe ghioceii din care îmi făcusem cândva, la sfârşit de iarnă, în împletitură de visuri, o cununiţă.
    Şi ceva ai, dar un alt ceva îţi lipseşte, pentru că nimicul nu există în sine însuşi, ci legat de ceva, fiind absenţa a ceva, dar nu a orice, ci a ceva anume, fără de care te poţi simţi al zodiei seci, întruchipare a pustiului, acest ceva anume care ar putea însemna totul câteodată.
    Îţi doresc ca toate neştiutele, neaflatele, neîntâmplatele să înceapă să încolţească pe trup de suflet în primăvară pădure albastră, după legea miracolului, şi nicio culoare să nu îţi fie cea tristeţii, să nu te treacă apele ei.

    Ceva în locul alt cevaului ce fusese ieri…

    • Mulţumesc, Magda;primăvara mea cred că a înnoptat pe undeva…glumeam, aşaşiaşa.
      Clipele oricărui anotimp să ne fie ale celor dragi, ale acelor cărora le suntem dragi, cei pe are câteodată îi neglijem cel mai mult spunându-ne că avem vreme să le fim, că vom avea totdeauna pentru ei timp, dar vine o zi când înţelegem că nu mai avem, iar asta când se întâmplă e adesea prea târziu. Şi e ireversibil.

    • Mulţumesc mult, Samsara; să luneci prin primăvară despletită fericire şi mâna ei să nu îţi mai dea drumul, cu paşi foşnitori, şi tot ce poate ai adormit să îţi trezeşti în sunete vrăjitoreşti cu secunde de verde.
      Fie-ţi oricare anotimp incantaţie magică, chemând în tine silabe de clipe cosmice.

  10. Mulţumesc, însă între mine şi lepşe de acest fel sunt nişte distanţe pe care nu cred că mi le voi apropia vreodată.
    Zile de primăvară străluminânde să ai, clipe în culori vaporoase.

  11. Prima dată se ia o femeie, de preferinţă

    altistă, dar hipnotică şi neserioasă ca un anotimp,

    ca o dimineaţă,

    cu cosiţe împletite,

    rubicondă.

    Se închipuie abstract,

    lipită de toţi pereţii

    într-un spaţiu cu ecou,

    luminat incert, poate solar,

    cu toată libertatea pe care ţi-a dăruit-o ăl de sus:

    chip, ceas, seri, destin, grădini.

    Pe urmă i se despleteşte părul,

    i se scutură a e i u o varul,

    involuntar,

    prizonier.

    Caută-i piatra seacă,

    pe urmă, fă-o să plângă,

    ca să-ţi dea apă,

    las-o la soare,

    ca să-ţi dea sare!

    Ea, în genunchi,

    recunoscătoare,

    îşi va nota în gând să renoveze în altă culoare:

    în brun,

    în verde…

    Ei, şi dacă ai ajuns până aici zi-i aşa:

    (în)Alto(mereu alto),

    vrei să fii sss

    ‘oaţa mea?

    E mijloc de primăvară, Camelie, şi cum iernile-primăveri m-au ţinut departe de acest alb, abia acum îmi îngădui să-l privesc atent(ă) şi să aştern peste el litere. Primăvară caldă, Camelie!(atât cât a mai rămas din ea)

  12. E acea femeie pe care ai trăi-o mereu ca şi cum ţi s-ar întâmpla de fiecare dată pentru întâia oară, cu aşteptări, cu tresăriri, cu spaime, cu ascultări de dimineţi şi nopţi cu auzul încordat şi ceasuri neîncetate cu chipul unui înger de seară, care îşi lasă părul să cadă din cer, cu pietre care gem, cu lacrimi din umbre, cu nicio culoare adunată spre a fi risipită, cu anotimpuri înainte şi după cuvinte, cu focul din tăcerile de gheaţă, acea femeie de care te-ai lega cu timpul pe nedespărţite, înluminândă femeie, cu toate scuturările înfipte cu durere, cu mirarea îndrăgostitului, cu răspunsul dinaintea întrebării măsurând sau ne, distanţe între ea şi cealaltă fiinţă, celălaltul care îi este de la pământ până la cer. Cereşte înăuntrul ei, culoare lăuntrică. Oricare ce aşteaptă deschisînchis.

    Şi dacă a ajuns până acolo, ce a vrut să vrea să da, ÎnaltăSplendoare?

    Mulţumesc paşilor tău, suflet drag; îmi era dordor să te aud. Primăvara mea, rătăcitoarea mea primăvară s-a îmbrăcat cu inima mea aşa cum niciodată nu am mai văzut-o până acum.

  13. Să-mi fie, să-ţi fie, să îi fie oricui, fiecăruia ivirea, acelora ce au trăit năruiri, surpări când zideau ca între primejdii, încercând să construiască fragil pereţi şi acoperiş şi nu îşi dădeau seama că pietre semănau cu proiectile, plecând din ei înşişi şi către ei, nu către altcineva, ei câmp de mine, după sfârşit nemaştiind singuri ce sunt.

    Pentru tine, fiinţă pe jumătate din opal…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s