Aşezută zăpadă cu ochi de catifea înmaronită’n negru; tâmple de clepsidre albe absorbite în palmele confiniilor clipelor timpului ei stăpânit

Motto: Ţi se întâmplă uneori să treci prin dreptul tău ca pe dinaintea  unei poveşti pe care nu ai cui să i-o spui.

Îţi aminteşti de vremea când erai surdină, în tine închizându-te în tăcere, acea tăcere despre care îţi spusesei că nu tu o alegi, ci ea te alege pe tine, acesta fiindu-i unul dintre multele ei chipuri, şi deşi câtorva le încercasei necuvinte născute care îţi veniseră cu întârziere, iar atunci nu făcuseră decât să încifreze un fel de inventat în care îţi păreai credulă, credeai că astfel ai fi putut demola sporirile lor, că pe dinăuntru le-ai fi rostit în neauzit, nimicindu-le întăriturile, prinzându-te de hotarele pe care le tot mutai ale unor gânduri neatinse…

…dâregânduri pe care le puneai împreună cu acelea cărora începusei să le trăieşti cu o înaltă bucurie dar şi cu teamă înţelesurile, acolo, între carapacele tale unde îţi fusesei arhipelaguri ale inimii închise, vâscoasă singurătate, gânduri sub hipnoza cărora  acum tremurai, către ele mergând, abandonându-li-te, pactul cu tăcerea de tine uzurpându-se când îţi spusesei că le vei înşela spaimele, doar ca să te înşeli, amânându-le…

…când  îţi spuseseşi că le vei tăcea cu nişte vorbe, iar acum, cu o rostire magică, îţi întorceai câmpiei albe diagonale de orizonturi, potrivindu-ţi-le anotimpului tremurător pe care îţi culcai clepsidrele deschise, trăind senzaţii pe care ţi le retrăsesei de mult din geologiile tale sufleteşti despre acel undeva al cândvaului, al acelui ceva ce începuse să existe pentru tine, chiar dacă atunci când îi trăisei fiorul fusese al unui acum neîncăprintine, neîncăprinel, pătrunzândul tău precum un întuneric albastru, al vostru, al tău şi al lui…

…al aceluia căruia vei începe să i te povesteşti, atunci când i te vei întâmpla, întâmplându-ţi-se, într-un timp magic, voi intreneîntrevoi, vouă fiinzii nefiind, ci doar într-un înainte şi într-un după al fiecăruia; neîntâmplaţii înspreului vostru, ai ceului şi al cumului înspre într-acolo…acel acolo, cândva, al aflărilor când vă veţi fi; o ea şi un el, un el şi o ea ai altfeltrăirilor, în şi nu între

…cezură…

…pentru că dragostea îţi împarte viaţa în cezuri, între un înainte şi un după…

… şi ştiai că ţi se va întâmpla cândva posibila magie a revelării eternităţii poveştii tale de el, a lui de tine, cel care atât de tandruva  urma să te mişte în mecanica iubirii…

…atunci când te chemaseră la ele cuvinte mistuinde în care ardeai, cuvinte întrupate în tine, cele care te purtau, nesfârşindă, răspunzând neînţelesurilor cu o altă lume, câteodată cea visată, ştiind că pentru un trăit altfel, trebuie aşteptat, ştiind că atunci când vei începe un înspre, vei sfârşi chiar cu însăţi…

…spunându-ţi că li s-ar putea cuvintelor, ca şi fiinţelor, să rătăcească, să tremure câteodată în interogaţii nesfârşite, iar la capăt să se regăsească pe ele, pe ele însele şi înstrăinate, spunându-ţi că pentru tine cuvintele nu au fost nicicând năluci ispititoare ci pădurile tale fără de margini,  casa fiinţei tale, sporind taina lumii zidindului, cea pe care ai vrut să ţi-o spui după ce ţi-ai ascultat tăcerile, cu încredere în temelia lucrurilor pe care le simţeai ca începând să prindă contur înfăptuitor…

…cele de acolo, din tăcerea care începea să îţi vorbească, născând în tine  priviri cu ochi de flacără, geneza unui foc intim, din purtândul apăsat al scânteilor unul de-a lungul celuilalt, scântei furate în nevăzut, în noptesc veşmânt trezindu-te din scoică, acolo unde devenisei un fel de făptură minerală, doar tu şi cu vuietul stins al unei lumi pe care ţi-o îndepărtasei, o lume gândită şi nu trăită, pentru că îţi spusesei că poate ceea ce avusesei de spus tăcusei demult într-un amurg din violet încins pe care îl înecasei…

…iar de atunci nici măcar nu mai visasei, îţi închisesei zările în muţenie, în tine crescând nonspusurile, nespusurile, tot mai multe fiindu-ţi pe dinăuntru…

…şi fiecare însemnând o lumeferecătură în care te simţeai femeie de decembrie într-o zodie a unei depline protecţii după un mers furiş prin tine până când spaima îţi ascuţise un fel de conştiinţă a solitudinii, acolo unde îţi încleştai în tine tărâmurile tale, acolo unde erai doar tu cu însăţi dar pe care, puse unele lângă altele, le simţeai ca alcătuind un spaţiu lăuntric din mai multe teritorii de întinsuri încetate când le crescuseră tavane pe care le învăluiseră pânzele de păianjen şi nu mai aveai acoperişuri din pândă,  şi toate acum pustii, fără ţărmuri…

…ale cuprinsului tău sufletesc şi la confiniile lor erai tot tăcută înainte de venirea lui

…poveste de ninsoare rătăcită cu paşii pierduţi de cuprins, întâmpinând orice ar fi avut chipul acelui ceva cu o suspiciune învăluită într-un zâmbet amar, îngrădindu-se şi alungându-se din unele gânduri chemătoare…

…tot în tăcere luptă cu drumurile întretăiate în destinul părăsirilor înţelesurilor avute doar pentru tine, inconsolabilă răscruce a unui andabat…

…pentru că nimeni nu ţi le adunase, nu ştiuse cum, şi în asta simţisei cum te risipeşti ca într-un joc de umbre bezmetice, unul multiplicat pe care ţi-l închisesei când te simţisei mişcare fără încotro, fără îndreptare, fără înfăptuire, fără pocnet de muguri al vreunui anotimp al înfloririi, tu femeie floare, cuvânt poetic şi suav prin excelenţă dar perisabil, părăsind în tine locuri în care nu mai erai, sau poate că fugeai de ele ca de drumuri pierdute, ca şi cum astfel ai fi înşelat înţelesurile…

…ca şi cum astfel nu ai fi privit înspre ceva ca înspre un drum pierdut în tine, şi cred că atunci începusei să simţi că te tac nişte lucruri, atunci când îţi ascultaseră glasul, nemaiauzindu-ţi însă cuvintele şi ştiai de ce tăcerea îţi refuza nişte iluzii, depărtându-te de zgomote vorbitoare, lipsindu-te de tentaţia apropierii de ele cu un cifru ce s-ar fi născut din mers, cu fiecare atingere a vreunui semn de foc, şi atunci tăcerea, pentru a nu te mai antrena în alte iluzii, îţi era lăsatul necunoaşterii precum o exosmoză interzisă, pentru că orice ai fi uitat, trebuia acum să înveţi să mânuieşti lucid, oricând ţi-ai fi fost ţie însăţi şeherezadă…

oricât ai fi vrut să nu te opreşti din povestitul de tine, ca să nu îţi mori cuvintele din ochii nepriviţi în care ţi s-ar fi întrupat nescrisuri, doar că nimănui  spunându-i-te, atât de multe purtânduri le lăsai să piară în neauzit, nesuflând înspre ele inele albe din visuri desfăşurătoare în tainic, simţind că pentru ele se făcuse târziu…

…şi se făcuse noapte într-un timp părăsit în care îţi aninasei părul tristeţilor îmblânzite cu palmele pălind în singurătate, deşi în tine te prăbuşeai foaie de copac trecător prin anotimpuri în clipe de clepsidre uitate, unele la infinit, altele în tine neputând să îţi fii tu, ceea ce eşti, altuia, pentru că acela neştiut încă nu venise, era negând, într-o zare de peste margini…

…şi lui, doar lui, îi vei fi  ceea ce erai, ceea ce eşti, iar ceea ce erai nu te-ai fi putut fi face dacă nu ai fi trăit toate direcţiile tale cardinale, cu umbre, cu radiaţii, cu străluciri, cu lumini scoase din tenebre, cu ruginiri şi convulsii de veşted, cu înfloriri îngheţate în zăpadă, cu distanţe de sineţi în istoviri, pentru a reînvăţa văzul de aproape…

…cu potriviri poate neîndemânatice ale unor sensuri, cu beteşuguri pe când încercasei aripi, cu închideri topite în nerecunoscute semne ale deschiderii, cu întuneric în degete moarte în retezat, cu aşteptări contradictorii care nu întâlniseră ceva la capătul lor…

…cu înaintări înspre recurenţe în luntrea ta de scoică, ascunsă cu sufletul, cu interioritatea ei inocentă în care invoca nişte clipe care atât de îndepărtate îi păreau, atât de niciodată părând a le trăi cândva, atât de nepereche atunci simţindu-se, precum destinul…

…atât de netrăită poveste, aceea nescrisă din ochii tăi…

…pe nesimţite veştejindu-te, trecând dincolo, altundeva, mereu pe lângă tine, tu în tăcere, acea tăcere care nu îşi pierdea necuvintele, ci şi le înmulţea cu fiecare hrănit de nespus, hrănindu-se din tine, din ceea ce o alcătuia, alipindu-i înţelesuri pe care le colporta, întâmplându-i-se să nu mai poată recupera ceea ce  lepădase, văzând ceea ce tu nu ştiai că a văzut, căreia de mult nu i te mai întrebai, trăind-o ca şi cum în tine te duceai şi veneai fără să pleci şi fără să stai, fiind în tine a singurătăţii gândurilor până la inaudibil…

…pe unele tăceri dintr-ale tale trăindu-le ca şi cum ar fi vrut să nu mai fie, însă neputând voi să nu mai fie, iar asta se întâmpla când simţeai că orice ai mai fi spus, ai fi ferecat în paşii fără de cadenţă ai cuvintelor, în ecoul de pe caldarâmul clepsidrelor, atunci când tăcerea îţi era tot din ce mai rămăsese despre un cândva real, sau poate nefiindul lui, ci doar ceva care iluzoriu se comportase precum o realitate…

…ştiind dacă nu multe, măcar ceva despre  realismul privirii, despre ceea ce obnubilează, despre ce poate face ficţiunea când o trăieşti ca şi cum ar înfrânge realitatea, despre cum este atunci când se întâmplă să alternezi între luciditate şi reverie, cum e cu realul şi cu imaginarul extensiv, cel care poate părea fantasmatic şi nu doar că poate părea, chiar este, despre cum e când nuanţarea nu schimbă esenţialul şi cum e cu şocul acela al unei realităţi fanteziste, iar într-un acel cândva a ceea ce părea că este realitate, îşi spusese că dacă ar fi fost astfel, ar fi trebuit ca prinsul acelor clipe să aibă picioare noduroase, fără de care nimeni şi nimic nu ar putea merge…

…ori nu astfel se desluşise în spatele unor zile cu insomnii fecunde, departe de conturări în fascinaţii luminiscente pe care le simţeai ca fiind doar din zgură de noapte, şi atunci nu îţi mai lăsa slobod niciun vis, pentru că visul are aripi şi nu gânduri coborâtoare în adunânduri uscate ale aşchiilor pe care vântul ţi le împingea şi mai tare în ochi, pe când tu încercai să priveşti înspre porniri de zări de tine, de neuitarea de ea din tine, visătoarea definitivă la care te uitai cum o înghite, cum o închide în turnul uitării în muţenie, şi adâncindu-se în ea, în tăcere îşi asculta asperităţile…

…acelea ale incongruenţelor între aripile ei şi picioarele realităţii, spunându-şi că singura ei certitudine temporală e  târziul, preatârziul în timp ce îşi vorbea, în timp ce îşi spunea sieşi despre real şi ireal, pereche locuitoare de magic şi era solilocviu, şi nicăieri altundeva decât lăuntric îşi era privire oglinditoare a două lumi, privire prinsă care se mişca peste tot în ea cu gesturile orbului, atingând nevăzutul după cum îşi simţea în el chemândurile şi mai cu seamă acele locuri ale unor sensibilităţi acute, şi desfăşura aţe prin ea, le înnoda cu umbletul gândurilor, despletită visătorie despicând înţelesuri…

…mai ales ale unora care păreau goale de orice realitate, pentru care ar fi inventat chiar cuvinte, de ar fi fost nevoie, pentru că deşi ar fi putut părea himere, nu erau, pentru că le trăia în spaţiul deschis din înăuntrul ei, al insulei, al mirajului, al unui timp subiectiv, şi  nu erau clipe osificate…

…deşi din clepsidre rămăseseră atunci doar nişte schelete…

…dar nici întrupate ar părea că nu’s, despre care ştia că vor genera metamorfoze, vor reconfigura realul ori iluzia şi acolo stătuse şi îşi ascultase tăcerile rostitoare închisă în reflexie, cerc, labirint al gândurilor, acolo unde îşi era într-un aici şi într-un dincolo, unul părând intangibil, cu neputinţă a fi atins…

…iar atunci când a început să audă în ea din ce în ce mai împerecheate cuvinte care o vorbeau pe o cale fascinatorie, cărora le vorbea, expresie diafană, de ele prinzându-se cu mâinile sufletului,  simţind cum din degete începeau să îi crească crengi de pădure albastră, iar din petale de lacrimă făcuse să ningă, atunci când începuse să audă cum se întoarce înspre ea când credea că  va deveni tot mai amurg, o siluetă suavă ce se dizolvă în crepuscul, în lumină crepusculară, dureros şi cutremurător, pentru că simţea că nimic nu i s-ar mai putea întâmpla în viaţa ei…

…că va rămâne o poveste pe care nu va avea cui să i-o spună în rostire dezgolită…

… în cuvinte nude  înaintând prin ea ca printr-o enclavă în carnaţia cea mai intimă a unor trupuri de gânduri, ţi se va întâmpla cândva el atât de  aievea  şi atât de adevărat după ce îi vei fi netezit cutele tăcerilo, cele pe care i le-ai fi auzit în neauzit…

…şi vei vrea  să îi îmblânzeşti  în palme neliniştile şi toate umbrele în care poate încă mai locuieşte…

…iar în clipa în care veţi fi să porniţi unul înspre celălalt veţi simţi că dorinţele, un fel de inimă a inimii, vor şti să recunoască…

…şi se va întâmpla din clipa în care îţi vei simţi sângele  în tropotitoare galopuri, iar ochii tăi se vor uita în cei ai lui cu o privire ce parcă va fi împlântată într-o pânză a feeriei, întâlnire ca într-un sortilegiu, în fiinţa cea mai profundă a voastră, a amândurora născându-se o stare de vibraţie, iar amurgurile tale vor fi din argint de iarnă şi visuri albe în contururi pure fără de puterea iluziei care amalgamase cândva în tine soaptele timpului aşezând distanţe ale eclipselor, ale anotimpurilor în care îţi fusesei chin şi fără de visuri aducătorapropietoare când nimic nu mai aşteptai…

…şi toate muţeniile tale în care te uitasei, autică, în fără timp trăind singură cu tristeţile  învelite în lacrimi arse, îţi vor  deveni în lăuntric perlate sunete celeste cu castitatea înţelesurilor, iar în artere cosmice arzânde culoarea celuilalt va fi cea a sângelui tău în cercul de flacără al acelei clipe…

…când pământul se va opri pe loc, ca şi timpul…

…când ochii lui, ai celui încăneîntâmplat,  îţi vor fura  din priviri povestea nescrisă păstrată, fără să o fi ştiut, doar pentru el, cel care îţi va pătrunde cu fericirea pe sub calotele cerului din tine, într-o poveste pe care o vei trăi în care cuvintele, hieratice, vor purta…

…herb.

Anunțuri

47 de gânduri despre &8222;Aşezută zăpadă cu ochi de catifea înmaronită’n negru; tâmple de clepsidre albe absorbite în palmele confiniilor clipelor timpului ei stăpânit&8221;

  1. Aşa cum răsar ghioceii din pământul rece, aşa apăruşi şi tu, copil drag în această zi de sfârşit de ianuarie! 🙂 Mă bucur să întorc încă o pagină din jurnalul tău… Promit că o voi face întru atingeri uşoare! 🙂

    • Timpul ivirii a fost întâmplat în destăinuitor pentru că, aşezută într-un cuvânt, am răsfirat ca pe evantaie în jurul meu petale albe din fulgi de nea, întoarse clipe ale iernii mele magice, căreia nu credeam că îi voi mai trăi vreun anotimp, în vremea când uitasem să ning, să înghiocesc sub omăt, să cresc sub şi mai cu seamă din zăpada mea.
      Atingătoare gingaşă eşti de fel, aşa că nu era nevoie de făgăduială, Vis Alb.

      Later edit; ceva pentru tine, pentru un al tău cândva…

  2. din pacate, in ultimul timp, ca si cum m-am lipit de o anumita perspectiva, nu pot fi bun cu cei care nu impartasesc in mod vizibil, explicit, perspectiva mea.

    nu ma pot impiedica sa intorc capul atunci cand vad oameni bucurandu-se, traind intr-o bula. cred ca, raportat la nenorocirea care exista in lume, oameni care mor si traiesc in conditii nespecifice insasi vietii, nefericirea noastra e o gluma. pur si simplu nu mai pot suporta altceva decat reparatia care trebuie adusa celor napastuiti. mi se pare ridicol sa fiu fericit. mi se pare ca imi construiesc iluzia pe nenorocire. mi se pare ca bucuria noastra diafana e un pacat. de aici si impresia de nefericire pe care o tot las. ea este cat se poate de reala. sunt nefericit la unison cu cei care mor de foame, care nu au picioare, maini, ochi, guri, means sa-si creasca copiii facuti din singurul entertainment permis in saracie (sexul), iar suferintele mele trecute mi se par ele insele niste pacate. a vorbi despre orice, in conditiile in care avem o obligatie divina prin sine, aceea de a imparti cu ceilalti, cu cei napastuiti, mi se pare ridicol. fiecare particula de bucurie este construita pe dezumanizare unui procent covarsitor de oameni fara NICIO BUCURIE.

    • ‘…..chiar daca ceea ce este realitatea nu depinde de noi, ceea ce realitatea semnifica este de competenta noastra, este problema si intr-o anumit masura optiunea noastra…’

      • Oare, oare tu ştii că acest cuvânt, realitate, are tot felul de nuanţe, de voce şi de sens, şi legat de nuanţe, mai poate căpăta poate şi vreuna nebănuită, una enigmatică, asta depinde de ce vrei să desfizi, depinde de cum vrei să ierarhizezi această realitate sau, dimpotrivă, să îi hipertrofiezi importanţa.
        Şi tot despre realitate, despre unul dintre chipurile ei, aceasta poate fi de-a dreptul invizibilă pentru acei care neştiind să vadă, cum să vadă, se poartă ca şi cum nimic nu s-ar petrece, nu s-ar întâmpla din întâmplatul de alţii desluşit.
        Dorinţa mea pentru e tine e ca orice ţi-ai imagina, realitate să devină, fapt împlinit, oricărei realităţi îi este trebuitor un verb fondator, pentru că altfel ridicăm aşa, ca nebunii, schele în dreptul unor fereste, pentru ca mai apoi să le dărâmăm.
        Şi ca să nu uit, îţi mai spun ceva; iluzia şi realitatea e unui şi acelaşi lucru, diferit fiind momentul în care le confundăm.
        Despre alte răspunsuri cu alte încotrouri pe care le-aş mai lega de vreun purtând înspre care m-ai putea duce, nu aici le-ar fi cadrul.

        later edit
        Oare, oare ţi-am mulţumit pentru trecere şi urmă? O fac acum.

      • oare, mi-ar placea sa discutam concret, nu sa prindem vant. ce pot face eu din molima, epidemie, lipsa membrelor, morti in chinuri etc?

      • Dacă vrei să discuţi cu „oare”, o poţi face pe tărâmurile tale de cuvânt, nu pe cele ale mele; asta dacă laşi adresa unde poţi fi găsit.

    • Aşadar, Eo, legat de spusurile tale şi neobliteratul lor, ţi-aş spune că sunt fiinţe care ar suferi dacă n’ar suferi, dar asta ar aduce a masochism; m-aş întreba, aş îndrăzni dară să o fac, dacă acesta nu e carecumva unul din aspectele retorismului tău, obţinut printr-o accentuare a etalărilor stărilor de suferinţă, de sfârşeală şi apetitul de demonstrabilitate, şi m-aş mai întreba şi dacă vrei să se ştie că eşti nefericit şi mai cu seamă că se ştie că se ştie asta; asta aş desluşi din revărsările tale în cuvinte, aşa pari a te găsi, în nefericire, ca în pântecul unui polip.
      Ţi-aş mai spune, dar cred că asta ştii şi fără să o afli de la mine, că sentimentele există prin întrebuinţare; asta despre oricare ar fi, iar ţie, dacă ar fi să îţi doresc ceva, un ceva, mai multe cevauri, ar fi ca oricare presiune ai trăi, să nu îţi fie de nesuportat, să nu te depăşească, să devii cândva un suflet plenar în care s-au topit antinomii radicale, să nu trăieşti finaluri interogative şi indecizii care pasivizează, să eviţi neutralizări tranşante, să nu trăieşti comodităţi somnolente, să nu îţi închizi anii, să îi trăieşti, să nu ţi se pară că, doar, să nu fii veşnic un vaier.
      Să îţi găseşti calea către fericire şi să nu îţi fie una iluzorie, pentru că, fireşte, există premize euforice şi concluzii disforice.
      Toate daturile tale să te poarte pe teritorii ale fiinţei tale, în alţii revărsându-te, să ai parte de înalte bucurii; cer atât de puţin. E trist că pare a fi în tine un sfârşit continuu, sau poate că mă înşel, iar cu toate stările care la tine se complinesc, e într-adevăr întristător, şi îmi pare rău că te simţi ridicol să fii fericit.

      • nu, nu e asa. nu poti sa pui pe seama mea suferinta lumii, vrei, nu vrei, asta reiese din cuvintele tale.
        apoi, realitatea nu este interpretatbila. nu as putea sa o spun mai bine decat sfantul toma: realitatea este ceea ce este la toate conjugarile lui a fi? daca ma poti pune la indoiala pe mine,poate, nu poti pune la indoiala evidenta.
        atata experienta de viata ai tu, atat de multe ai trait, incat sa ma sfatuesti cum sa traiesc?
        ai grija cu datul multor sensuri, relativismul este boala civilizatiei moderne. i believe it. efectele omului pe pamant sunt un dezastru, natura umana din noi trimite in ridicol scanteia noastra divina. nu pot sa intorc capul absorbit de egoismul suferintei mele.

      • ceea ce voiam a scot in evidenta, dearest, e ca de aia nu mai pot scrie. mi se pare ridicol sa-mi desfasor amanta de cuvinte fara sens, cand realmente sunt nevoi mult mai mari pe lume.

      • Scrie atunci mesaje de S.O.S către lume, cu setea de salvare.
        Cât despre cuvinte, acelea care se simt înşelate, sunt cele care ne vin cel mai greu.
        Pentru mine scrisul e semnul meu de viaţă, semnul neuitării mele.

  3. Eterna poveste a lui de ea! (plus un zâmbet ghiduş exact sub semnul exclamării, menit să dea măsură acelui „etern” de lângă „poveste”, asta ca să mă leg de amănunte nu atât invizibile pe cât le-aş dori inexistente).
    Iar ai zburat în sus şi de acolo ne împarţi ninsoare bucăţi din sufletu-ţi în dar? Trecătoare prin insomniile noastre, te opreşti un timp, zâmbeşti complice cu zâmbetul copilei care ne dă pe faţă secretele şi apoi dispari undeva în dreapta, acolo unde întinereşte de veacuri cutezătorul pelag. Aşa e. Mângâierea e datoare să doară precum tăişul lamei de cuţit. Sub palma care mângâie se încovoaie castanii. Nu înţeleg atingeri fără urme şi nici ploaie mocănească brăzdată de fulgere.
    (O să zbor şi eu cândva în sus, să-mi rup sufletul bucăţi, să il impart ploaie peste voi. Şi apoi să cobor fulgerător să-mi reiau locul în mormântul care mi se cuvine. – Drama intr-un singur act 🙂 )
    Cu dragoste pentru tine,

    • Întrupare zglobie a ghiduşiei atât de dragă mie, gândul că „eternului” care se tot duce şi tot vine întruna i-aş deveni „fascinaţie” şi astea ale mele de cuvânt teritorii, magnetice, îmi pare uşor terifiant; cred că m-am înşelat în vremea în care l-ai fi crezut efemer, sau efemeră întâmplarea de el, de cel asupra căruia vom păstra noi taina; eu îi „sunt” ultima rămasă căreia îi mai este umblet cu urmă, altora poate doar pas neauzit la călcare.

      Tu, fiinţă din pur, ştii cum e atunci când nu crezi că ţi s-ar mai putea petrece ceva cu tine, nimic, iar atunci ţi se întâmplă totul, şi acolo, în întâmplarea de voi, te simţi cosmică, la fel şi el, Cosmosul vostru ascultând de legile unei astronomii doar a voastre.

      Când două fiinţe se întâmplă una celeilalte, când doi se întâmplă unul celuilalt, e taina în care două totalităţi se reflectă una în cealaltă ca şi cum ar fi una şi aceeaşi, însă nu sunt, iar atunci e zămislirea, e tremurul şi fiorul când dragostei începe să îi funcţioneze auzul, şi asta i s-a întâmplat ei, atunci când tot ce a uitat de ea, când despre tot ce a înghiţit-o el a început să îi vorbească în limbajul iubirii, în limba adamică, şi a luat-o de acolo, din turnul uitării de ea şi a urcat-o în vis…

      În „zbor în sus”, cum i-ai spus pe nume, zborul de care ea era infirmă, şi din şi în braţele acestui zbor a început să crească termic, sentimental, şi în acel CEVA magic ce îşi trăiesc îşi unesc şi îşi leagă toate lucrurile, şi le reazimă pe trebuinţa atât a unuia cât şi a celuilalt de a afla în cel din în neclătinatul, mai cu seamă când unul dintre ei, şi anume ea, este a unei sensibilităţi poate complicate, care îşi mai poartă spaime pe teritoriile ei, deşi el i le spulberă una câte una, el, care atât de bine îi înţelege firea.

      Iar tu, tu suflet atât de drag mie, să te reverşi peste noi, dar mai cu seamă peste acei în care ştii c-ai aluneca şi ai pătrunde cu limpedele tău şi cu frumosul alcătuirilor tale, bucăţile acelea în care te-ai rupe din trup de suflet, iar în clipa când ai intra într-altele, în alte trupuri de suflet, pentru că suntem suflete în trup de carne, atât de clar te-ar simţi, te-ar auzi aşezându-te în ei, şi apoi, cum ai spus, ai fi din nou a depărtărilor din care venim înspre noi până în clipa în care ne întoarcem, trup de lut al vasului uman care suntem, în pământul din care ne-am născut.

      Mulţumesc ţie şi cuvintelor tale, suflet frumos.

      • Agapi, nu mi se deschide clipul, numeste-l te rog; androidul are particularitatile lui si se vrea luat cu binisorul, altfel ma refuza.

      • Sufletule drag, am uitat să îţi mulţumesc pentru instrumentalul atât de romantic sunând, cel trimis de tine; parcă ar fi fost un poem desenat din sunete.
        Cât despre melodia pe care ţi-am trimis-o „She’s always a woman to me” – Fyfe Dangerfield.http://www.youtube.com/watch?v=yATtdheYPzg&feature=player_embedded

        De luat cu binişorul, androidul (or’ androizii), câteodată duhului blândeţii i se poate întâmpla să nu se arate prin preajmă; ce faci atunci? glumeam.

      • „Femeia înţeleaptă îşi zideşte casa, iar femeia nebună o dărâmă cu mâinile ei.” „cine este iute la mânie face prostii.”, „femeia frumoasă şi fără minte este ca un inel de aur pus în râtul unui porc.” „cine îşi tulbură casa va moşteni vânt.” „Eu, Înţelepciunea, am ca locuinţă mintea şi pot născoci cele mai chibzuite planuri.” „ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul.” „cine are o gură nesocotită se pierde singur.” „nu te certa fără pricină cu cineva care nu ţi-a făcut niciun rău.”… Înţelepciunea, blândeţea se deprind, se învaţă, ne însoţesc în mersul nostru, ne vorbesc la culcare şi la deşteptare. Sau nu. De noi depinde ce alegem. Mulţi preferă nebunia şi mulţi cad ucişi de ea.
        Mulţumesc… 🙂

      • Ca să leg nişte cuvinte ale cuiva de cele ale tale, cele încheinde dintre astea aduse mie, dar rugându-te să mă ierţi deoarece nu îmi mai amintesc cile le-a spus, nebunul, dacă persistă în nebunia lui, va ajunge să se creadă plin de înţelepciune.
        E trist, e tare trist în fiinţele care îşi tot răscolesc nămoluri adânci, aducând către înafară urâtul, înciudatul, ciuda, greaţa, dispreţul, trufia; acei care semănă vânt, călătorii în venin, şi otrăvesc apele fântânilor sufletelor altora, acei pe care pluralele nu îi încorporează şi cu nimic din jurul lor nu fac priză, fiind peste tot cu nimeni, nici măcar cu sine.
        Mulţumesc, limpezime, pentru învăţăturile atât de pline de miez pe care mi le-ai adus întru atins de înţelesuri.

  4. Ți-am citit motto-ul (îi caut sursa) și mi-am amintit de peridromul ce încă mă păstra, umbră purtată în centrul navei, fără însă nicio urmă de sacralitate rămasă, cu pietrele lui roase de câlcâiele mele străbătătoare; mi-am amintit și de aporia metamorfotică a imposibilei împărtășiri prin cuvânt, o formă reflexivă de penitență.
    Sunt aici să îți spun că am fost acolo.

    • Sursa, arhitecte, e într-un alt undeva, undeva al unei poveşti de mai demult; îmi iau cuvinte din urmele de mine şi le trec în alte înţelesuri.
      În acoloul despre care îmi spui, aici fiind, unde pari a te fi dus până în zorii acelor sau acelei amintiri,care, ca orice amintire, are drumul eu îndărât, şi e a unui timp al întorsului care, apropiat, atât de violent are în noi aducerile, asta fireşte, dacă urmele sunt dintr-acelea pe care le-am simţit ca făcând din noi un drum sfârşit, rătăcit, pierdut, eşti înghiţitul înghiţit, prins ca într-un chit, fără de străpungere, rătăcind ca printr-un nemărginit pustiu prin tăcutul de tine, stins şi nelocuit.
      Apoi de-acolo ne mutăm în peşteri, sau în grotă, sau într-o grotă ce devine labirint, sau, sau…la fel de în tăcere, până când se întâmplă să nu mai rezistăm să auzim la infinit chinul atâtor sunete ale ei, până când începem să ne temem că mutismul începe să facă din noi câmp de mine.
      Asta, şi mai multe.

      • Nu o văd ca pe o regresie involutivă, ci, mai curând, ca pe una introspectivă, acea tăcere a imposibilităţii împărtăşirii prin cuvânt dinspre sine, nu despre sine, în sine.

        Povestea aceea este, până la urmă, cea pe care nu ai cui să o spui, nu cea care se spulberă, spulberându-te şi pe tine, introdiscursivul, odată cu ea. Povestea sub surdină.

        Acum surâd deasupra coincidentelor surdine emergente, aceasta din vremea ta de atunci şi cea din vremea turnului cu ceas.

      • Chipul unei tăceri precum cea pe care ai numit-o este a unei amuţiri autoimpuse, deşi ea te alege, doar tu te amăgeşti că nu ar fi aşa, şi e a singurătăţii germinată în pântecul însingurării şi un zidind în care intri, timp cu gratii de tine, fără deschideri altor hotare, uitând cât de departe începi să îţi fii de tine însă acolo, în turnul olog şi cu podele cu cicatrici al tăcerilor muţeniei timpului rupt, cu ceasuri scoase din găvane, când poate că tai legături cu alte lumi, consecinţă a unei nepotriviri radicale de sensibilitate, eşti în lăuntrurile tale hieratice, poveste în surdină, limpezime de sine. Asta şi atâtea altele.
        Cât despre „împărtăşirea în cuvânt”, poate sunt fiinţe care cred că în comunicabil, dincolo de trăiri, de trăire, tărâmul ce se dechide e unul al alienării, aşa că ce este irepresibil, tu stăpâneşti; să începi sau să sfârşeşti.

        Aceluia căruia i te vei rosti, tupoveste a vieţii tale, tu gingaşă simţire ce nu ai cui să i te spui, i te vei vorbi în magia sunetelor sufletului ca şi cum până atunci nimănui altcuiva nu i te-ai fi cuvântat vreodată; lui, aceluia ce îţi va ţine în mână Timpul Trăirii, îi vei îi fi literă mare de început, ornată cu volută.
        Pentru că acel care îţi va fi, după ce îi vei trece şi îţi va trece pragul poate cu spaimă şi cu picioare nemişcate, înăuntru mişcare neliniştitoare nemărturistită, îţi va lua clipele şi le va răsfira pe umerii clepsidrei în care îl vei fi aşezut, şi nu la
        capătâiul ei.
        Acela îţi va fi geneză.

        Asta i-aş spune oricărei femeifloare, oricui, arhitecte.

  5. in plus, nu voi veni NICIODATA, atat cat o voi face, sa-ti spun: vaaai, ce frumos scrii! dar eu te citesc, that u must aknowledge. si nu inseamna ca nu scrii frumos, ci ca eu, ca avid cititor de multa vreme, am o oarecare constiinta a lecturii. iau in seama si varianta stilistica a fiecaruia, insa nu voi accepta cuvinte care nu spun lucruri, pentru ca asta e sensul cuvintelor, sa scrie lucruri. mi se pare ca irosesti multe cuvinte, mult prea multe.

    • Cuvintele mele mă rostesc pe mine în întoarcerile şi încotrourile mele, şi niciunul nu e risipit din adunat; le întrupez şi mă întrupează. Şi mai presus de toate, am luciditate ori de câte ori îmi „evaluez” puterea de expresie, cea pe care o am.
      Nu îmi plac vorbele goale, vorbele în gol.
      Iar despre adusul celor ale tale mie, au spus ceea ce au vrut să spună, şi asta îndeajuns. Am o forţă comprehensivă, înţeleg ceea ce e de înţeles, şi nu îmi doresc niciun dialog între mine şi altcineva care să se transforme în solilocviu, aşa ca în cealaltă fiinţă or’ eu, autonomă, să se circumscrie vreunui retoric, şi astfel în întâmplarea în care fiecare ar vorbi singur.
      Şi ca să îmi leg un gând de cuvintele tale, cele care spuneau că îţi întorci capul dinspre acei oameni care îşi trăiesc bucurii, nu ştiu dacă ai simţit asta, dar comunicarea, dacă nu este una dintre raţiunile existenţei noastre, este fără tăgadă una dintre bucuriile ei.
      Cât despre vreo rostire legată de exprimarea care sunt eu, în scris, un lucru e limpede; scriu într-o limbă expresivă şi mai cu seamă nu caligrafiez, minţind frumos, nu sunt golită de substanţă şi de sens, cuvintele folosite de mine SPUN, nu sunt trăncăneli, iar dacă se întâmplă în orizontul cuiva vreo alterare a existentului desluşirilor, iar asta să pună cumva comunicarea în criză, aceasta va avea toate semnele obliterare; clarificările, uneori, se pot face şi cu preţul unei renunţări, nu?
      Cu regretul de a întrerupe dialogul între noi doi, îmi doresc să cred că nu voi „ucide” fiinţa locutoare; acum încercam să glumesc, sper să îmi fi şi ieşit.

    • Nu mă ispiteşte să o fac, Eo, sub niciun imbold. Îi ştiu pe acei care vin aproape de mine, cei care îmi trec hotarul cuvintelor de ceva vreme, cei care ştiu cum să citească pe dinafară şi mai cu seamă pe dedesubt, în deschipuind. Sunt câţiva, acei miedeparteaproape; prezenţe.

    • Acum , când am recitit pe-aici, mi-am adus aminte că aşa aş fi vrut să îţi spun atunci că eşti un troll şi să te duci de unde ai venit, cum ai venit, dar m-am stăpânit, eo; nici acum nu înţeleg cum de-am făcut-o atât de bine.

  6. N(EO)ane, de ce nu vrei să te aprinzi tu în altă parte, una a nedezvăluirii pâlpâind, ci a concretului alb, aprins dar ferm, n-o să caut printre răspunsuri, care oricum eu ţi le voi considera impertinente, în vreme ce tu o să-l excluzi pe im…crezând că deţii vraja care face ca ale tale cuvinte să ne lumineze, iar pe ale noastre să pălească, bietele.

    Iaca testul, Eo! Unii citesc până şi comentariile. Se pune 110 %?! Ţi-am scris cândva o poezie (neexpediată, dar o fac acum)după ce ai fost măgar cu altă Camelie. Ţi-o aduc aici, şi te rog, Camelie de-aici să-mi ierţi intervenţia. Măcar o fac într-un mod elegant. Sper să nu începi să-ţi verşi şi pe-aici vocabularul abject pe care-l deţine orice măgar.
    „Trec uneori prin mine măgari,
    cărând în spate poveri ale nimănui
    mergând pe jăratic pentru a alunga dezastrele poate
    (precum chinezii),
    pentru beneficii comune,
    ori poate pentru a-şi exersa propriul control al minţii
    ca măgarul lui Buridan,
    cine ştie?
    Şi trec, se duc, se întorc,
    şi-mi adună cuvinte întoarse şi pe-o parte,
    şi pe alta, şi mi le trec pe după greabănul lor,
    le azvârlă în tină,
    şi mi le atâţă să se scuipe-ntre ele,
    sau să atârne de primul copac, spânzurate,
    iar pe cele care le mai scapă printre urechi, le prind,
    şi le izbesc de pereţii cu dulapurile
    unde se ascund mâţele, ca să toarcă poeme
    Apoi linişte, doar colb maroniu ridicat în urma lor,
    în care abia ghicesc dacă-i dimineaţa
    sau noaptea în care nu m-am trezit.
    Scoală-te, draga mea, scoală-te, îmi zic,
    trag de mine în întuneric,
    visează mai bine cai, au etichetă
    şi sar înalt peste obstacolele din cuvinte,
    şi te poartă în lumină,
    doar pentru un cub de zahăr
    din palmă blândă, de om.”

    Acum, mă iartă, Camelie că în loc să-mi conduc cuvintele înspre plinul celor scrise de tine mi le-am condus voit de mânuţă către vidul neonului.
    Mă întorc şi către tine acum, dar o să separ comentariul, pe care-l poţi şterge, îţi dau dezlegare, de nu îi e locul. Eu am crezut că îi era timpul…

    • Mulţumesc înfăţişării semnelor tale din locul de întâlnire cu ele, de tine purtătoare; cel despre care aminteşti pentru mine este departe, atât de departe încât niciun aproape apropietor nu va mai fi cu putinţă, şi nici nu ştiu dacă îţi va mai atinge cuvintele cu degetele ochilor, ambalat în vreun gând, dacă va citi, deşi poate că da, or’ poate că nu.
      Cuvintele cele aducătoare de tine în poezie au venit la timp, şi cu atât mai bine; le venise vremea, aşa cum le şi fusese cândva, legat de alt petrecut al altei întâmplări despre am avut un abia aflat, şi asta într-un preatârziu, dar îndejuns încât să înţeleg că sufletele unora sunt aşa de nişte cimitire lăuntrice şi asta e atât de trist, şi e atât de detine rătăcitor să îţi tot dai ocol fără de ţintă, trăind eclipse de anturaj, de dragoste, nefericiri lăuntrice, precum fiinţa negaţiilor de felurite nuanţe.

      Şi nu, nu îţi şterg nimic, femeieclaritate, femeiearmonie, pentru că în rost(u)iri lucrezi cu materiale atât de solide, atât de pline de substanţă ce radiază efecte, tu şi ele, câmpuri măiastre de lumini şi sugestie, aşa că te îndemn dacă te voieşti să te vrei, să mi te mai aduci, tu, care ştii cum e cu spusurile altora, cele în scrisuri sterile şi vorbăreţe, cuvinte înşelătoare cu chip fad, cu chip odios…şi cu drag primesc mâna care a ţinut în ea timpul acestei poezii, aşezând-o acum unde a simţit că i-ar fi locul în care s-a potrivit cu înţelesurile.

  7. Eu, de data asta, am citit aşa:

    „când erai surdină,
    îţi întorceai câmpiei albe diagonale de orizonturi,
    potrivindu-ţi-le anotimpului tremurător
    pe care îţi culcai clepsidrele deschise
    un întuneric albastru
    în şi nu între
    inconsolabilă răscruce a unui andabat
    pentru a reînvăţa văzul de aproape.”…şi poate că e un procent mic, dacă e să fie un test, doar că e pe alese, căci acestea mi se potrivesc mie, care potrivire, ştii, draga mea, o caut mereu în cuvintele-ţi şi imaginile generoase către care mă trimit ţesătoriile tale.

    • Ai potrivit, Olimpia mea dragă, de tine desluşiri apropietoare, ai legat din adunat după cum te-a străbătut privirea în tine înspre întrevăzuturi conture împletite, ale mele cu cele din gândurile tale, de pe imagini crescute în tine, cu din trecut înspre dusul căutării tale, aşa de fin unduioasă, clepsidră aşezută în văzuturi, trecând prin ochiul tău ţesutul, învelişurile rostirilor mele, tu, aleaso, neasemuită ţesătoare când îţi eşti vorbire.
      Acolo, ÎN, la răscruce, ÎN, toate în tine se întorc din drumul lor, şi acolo când eşti, atât de îndelung ajungi să te călătoreşti în tine, şi începi să deschizi uşa ochilor când în apropiat, când auzi splendoarea deloc calpă a întrevăzutului, deloc înşelătoare, însă încă nu îndrăzneşti să te abandonezi în vreo reverie utopică…însă simţi cum începi să îţi mişti privirea, cum ceva începe să încolţească în ea şi să germineze.

      Later edit
      Ceva pentru tine, dansului peste căderi…

  8. Cu întârziere îți calc prin tărâm… Dar cu sufletul plec de-aici de fiecare dată.
    Renăscute și încă (poate) nenăscute gânduri ai așternut… Nu n-a fost un somn, cred, ci un vis mai nedefinit 🙂

  9. Nicio întârziere, Ciprian; e oricândul trecerii celor care ne sunt suflete departeaproape, la fel cum te întâmpli, la fel cum mă întâmplu câtorva, când îmi găsesc tihna.
    Cât despre gândurile mele, intrate în zodia devenirii, au fost iscate de o magie căreia îi iubesc puritatea, ce mi-a furat făptura, şi de atunci nu mai am refugiu nicăieri. Glumeam, aşaşiaşa.

    • Toate dimineţile să vă fie de răsăriri senine, de nimic împiedicate, de nimic frânte, senin crescând în căptuşelile sufletului, domnule Alioşa.
      Mulţumesc ivirii domniei voastre, după cum vă îngăduie vremea.

    • În orice anotimp, orice ai aştepta, să îţi încolţească speranţa, fie şi una plăpândă.
      Primăvara mea e iarna, anotimpul înfloririi mele de sub zăpezi cu clipe pătrate închise, iar timpul neaşteptărilor mele s-a sfârşit când credeam că doar veştedă va fi tâmpla lui de singuratic.

      Scris mai târziu…
      Când vei fi a altor aşteptări să îţi aminteşti că dacă îţi este ceva hărăzit, nu o să dispară niciodată definitiv.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s