Când nu mai ştii în unde; pecetluire cu tăcerea

Motto:Tot ce trece rămâne, nemaifiind nicăieri şi fiind pretutindeni în tine.

 

Când ochii tăi gata să vadă nu mai privesc, ca şi cum ai înstrăina sufleteşte ceva, tăcându-l în culori întunecate, iar negrul nu îl mai împobobeşti cu falsele măşti ale iluziilor multicolore, ci îi pui masca propriilor culori, dar tot monologhezi, părând că vorbeşti fără şir cu o stângăcie duioasă unor întâmplări cărora nu ai mai avea ce să le ceri şi dealtminteri nici cui, desfăcând către adâncurile unei nopţi din tine, între făclii, o fereastră prin care cutreieri neliniştită gândurilor printre picăturile de ploaie…

…când culorile clipelor nu mai au gust iar gândurilor ce te înfiorau li se încarcă papilele de arome melancolice…

…când sufletul îţi este trist şi plânge într-o vrajă în care desface visări tăcute cu apa lacrimilor de argint în cea mai mare taină, simţind cum ţi se carbonizează şi devin lacrimi arse, iar cu trecerea unui timp poate chiar gheaţă…

…când în tine se face ger şi nu mai sorbi  culori îmbătătoare însetată şi înfrigurată, ca şi cum ai veni de departe…

…când nu mai ştii cum să cauţi în unde, ci doar în mărunţişurile stelelor, strivite şi amestecate cu cerurile sparte din lăuntru-ţi, printre cioburile acelor vise din tine ale somnului cu spini, sfâşiate de sfârşitul încăneînceputului, început având în el deja finalul, chip împietrit de prea mult privit înspre imaginare puncte cardinale îngropate în tine, în fiecare sfărâmată străpungândă răscruce cu fiecare murind drum sângeriu amurg asfinţind un gând, niciodată ţărm, îngropând în înăuntrul tău nisipul negru spulberat de vânt şuierând din cenuşa celor câtorva zări, câteva la număr…

…când te simţi ca o fiinţă ce porneşte în calea unui ajuns, dar căreia i se pare că greşeşte mai mereu gara, că nu poate ajunge acolo deşi înspreurile i-au fost repetate, că vei sfârşi prin a nu te mai dumeri unde e oprirea; când nu mai ştii în unde, pentru tine se închide un cerc…se întâmplă că nicio fereastră nu mai dă spre înafară…

…când ceva nu îţi mai este, pentru că ţi-a devenit absenţă şi a rămas în tine doar amintirea de trupuri revărsânde ale unor clipe, incorerenţe conturate doar în vis a orice ar fi voit din tine, neaflata ta, ce poate ar fi luat forma unui gând pribeag cu ceasuri goale ale rămăşiţelor unor triste culori în sălbăticie ca într-o blândă uscăciune pierdută undeva la un capăt al neumblatului împiedicat mereu într-o altă parte…

…atunci când plecasei înspre ceva simţind că drumul merge înapoi…

…când i te-ai pierdut anotimpului, acela pe care îl simţeai ca fiind al tău, şi simţi că oricât vei încerca să îl mai strigi, va fi doar o chemare inutilă, şi te auzi cum îi spui în gând că era să îl aştepţi…ştii că e o lume a umbrelor şi nu uiţi să îţi spui că nimic din umbră nu se mai întoarce, pentru că este de acum un trecut gol; cel puţin nu vei mai simţi că rătăceşti…nu mai speri dar nici nu mai disperi…

…îţi pare că ai ales tăcerea, însă tăcerea te-a ales pe tine…

…când până acum o vreme îţi lăsai scenariile deschise posibilului, de-acum însă tăcând, nu vei mai crea şi recrea fără încetare, nesfârşite închideri şi deschideri, succesiune de cercuri; absenţa este un cerc închis…iar tu nu îi vei mai fi acelei întâmplări, pentru că vei pleca de acolo, în tăcere, întrebându-te dacă nu cumva porţi în tine vreo demonie a romanticului călător, acel călător care se iniţiază unui hazard până la urmă…

…acel călător care nu mai este cel care cheamă în sunete şi nu mai este nici chematul…

…ci doar un rătăcit răsturnându-şi direcţia, care tresare dar în el nu mai răsună niciun foşnet al pădurii nopţii; a rămas ca o stare suspendată, îndelung suspendată în întuneric…

…lemnificată, fără semnificaţie şi fără răspuns, iar dacă vreunul a existat cândva, a fost în început…

…un început însă pustiu la marginea nopţii tale din care pleca nevăzut o nălucă, început pe care îl simţi încă tulburându-te în întunericul şi în lumina ta dezvelită de umbre, cea mărginită undeva în tine cu ceva, început  unde  îl vezi ca un întuneric albastru, apariţie misterioasă, însă ştii că nu mai poţi merge niciodată până acolo pentru că ai avut atunci când i-a fost dat să fie dezlegarea căutării drumului de el, dar a sfârşit neîntemeiat ca sens şi te-a lăsat pustiit atunci când a plecat din tine, în tine urmă rămânând, umbră călcând…

…când acest început având în el deja sfârşitul poate ţi s-a părut ca o fereastră prin care puteai privi înăuntru, privind în afară, ca şi cum te-ai fi aflat deopotrivă şi înăuntru şi în afară, privindu-te şi privind prin tine, două tărâmuri căutânde în rătăciri trezitoare…

…când ceva ţi-a scăpat înţelegerii, ceva ai interpretat poate fals şi ţi-ai fi dorit să fi putut deturna sensurile, crezând că astfel poţi preveni iremediabilul, însă răspunsurile tale fuseseră himere, sau pur şi simplu naivităţi cărora le simţisei preatârziul, prea inutile, prea absurde încât să poată fi limpezi…cărări care până la urmă aveau să se înfunde, strivindu-ţi clipele urmelor în senzaţii halucinatorii, risipindu-le în umbre sinistre, călcând pe ele într-o visare dureroasă, încă licărind pe dinăuntru…

…ştiind că eşti doar tu cu însăţi dar părându-ţi că acolo, în lăuntru, parcă eşti la o depărtare atât de mare de tine…

…simţind ca şi cum te-ai încheia clipă de clipă din mers, continuu din mers, deşi îl curmasei, ieşisei din timpul lui atunci când, ca să nu mai auzi nimic în stare să te răscolească, închisesei lin şi pe tăcute uşa de frunziş alb şi negru dindărătul căreia pălpâisei în fericiri şerpuinde şi încolăcitoare de sunete trezind în tine cuvinte uitate…

…când vorbeşti uneori despre ceea ce gândurile tale poartă, crezând că întâmplările vor veni, vor urma de la sine însă ştii că este o utopie a ta care însă nu va salva precum îţi doreşti să crezi acel ceva de la efemeritate, de la precaritate…ştii că sunt doar vorbe, vorbe goale, vorbe în gol şi niciodată nu se vor umple cu ceva cândva doar prin propria lor forţă iar tu simţi că eşti pe măsură ce spui, dar nu te amăgi…cuvintele tale vor rămâne nedesfăcute, acelea care ştiindu-se înşelate venindu-ţi tot mai greu, pentru că le vei tăcea între acele ziduri ale prezenţelor absente…

…acolo unde nişte năluciri îţi mai dau târcoale, acaparante, pe măsura acelui gol pe care îl adânciseră cumva ca într-o memorie a lor, iar tu, tu ştii că îţi vei ascunde gândurilepriviri rătăcite în spatele unor alte cuvinte de acum iar acelea sfârşite în tine în umbra lor, în ascunziş de frunze moarte şi niciodată nu se vor mai întrupa; îţi vei spune doar despre ele, când ţi-o vei aminti, că atunci când te-au cunoscut a fost minune…

…când taci, când sfârşeşti acele gânduri care te-au purtat, când simţi că lor nu le mai exişti, nemaifiindu-le, nemaifiindu-ţi, când ştii că a fost doar o iluzie şi în iluzie se afla realitatea ta, deşi ştii că iluzia şi realitatea este unul şi acelaşi lucru, diferită fiind doar clipa în care le confundăm…

…când taci, curmând împreunările cuvintelor în tine, e ca şi cum ţi-ai ucide acea fiinţă locutoare, însă tu nu înţelesesei că ele fuseseră moarte dintotdeauna, pentru că nu le dădusei vieţii, nu ţi le trăisei, ţi le doar povestisei…

…ştiind că povestind le anulai propria moarte, povestind simţind că le dai vreme, le dai timp…

…dar tot ceea ce ele ar fi povestit era doar o rătăcire, iar atunci când te regăseai în ele nu făceai decât să îţi sporeşti această rătăcire a acelor în tine urme…

…acum amprentă a finitudinii şi poate că după o vreme îşi vor recăpăta înfăţişarea pe care au avut-o atunci când ai început să îi priveşti pentru întâia dată, atunci când ai făcut-o cu uimire, când li te-ai dat întru atingere acelor gânduri legătoare şi altfel poate le vei chema, vreodată, privindu-le ca după o îndelungată absenţă, când taina de odată demult se va fi pierdut, nemairămânând din ea nici măcar o frântură de vis, acum fiind împietrită într-o acea amintire…

…ca într-un zâmbet ce nu se va mai deschide niciodată…

…când ştii că acele cuvinte pe care le simţeai a livra aventurii înspre care pornisei rotitoare venind spre tine un stoc de semnale şi de intimităţi care odată pierdute îţi sporeau deruta, refuzându-ţi-le şi îngropându-le tăcerii nemişcării gândurilor tale în acea clipă fără anotimp precum ai simţit-o, lepădându-le acoperământul şi dându-le privirii pedinăuntrului pe numele lor adevărat…

…pretutindeni în tine, depozitându-le fără explicaţii, pe nesimţite atât de multe adunându-se, ca nişte colete cu lacrimi aruncate în colb, în muţenie, copil uitându-te la ele, faţă în faţă cu singurătatea lor, cu teama că de acum ţi-ai pierdut privilegiile la tandreţe, aşezând între ele vis gol, supus sepulcralei evanescenţe, atingând aşterneri de eclipsă însemnând împietrirea, simţind că adevărata lor existenţă este nespusul, dar dacă ar fi să le mai exprimi vreodată ţi s-ar întâmpla alterat, cuvintele lor, ale acelor gânduri părând nişte sărmane etichete atât de incerte peste nişte întâmplări în penumbră, acolo unde acum ascultau tăcerea…

…ştiind că dacă nu le-ar mai spune nimic le-ar putea repeta oricât…

…când vei trăi toate acestea în toate chipurile, închizându-i-te fiecăruia şi spunându-ţi că ai învăţat să taci în toate culorile care ţi-ar fi spus ceva, simţindu-te ca o umbră, presimţind noaptea şi întunecându-te, amintindu-ţi de tot ceea ce ai fi vrut să îneci în uitare, despărţindu-te de acel ceva pentru care nu te-ai fi putut pregăti din vreme şi nici nu ai fi avut cum, întrebându-te de adevărata cale şi de cea rătăcită, amândouă amestecându-se în inima ta…

… atunci îţi vei spune că da, trebuie să uiţi nişte cuvinte, învăţând să nu te îngrozeşti de…

…tăcerea lor.



Anunțuri

8 gânduri despre &8222;Când nu mai ştii în unde; pecetluire cu tăcerea&8221;

  1. Tăcerea, poate mai grăitoare ne este, căci rostirea nu poate să cuprindă nici durerea nici bucuria pe de-a-ntregul, căci hotar ne suntem nouă înșine când ne revărsăm spre a ne cunoaște pe noi înșine, alte ființe sau universul. Și da, tăcerea ne este perfecta rostire, dacă ceva-ul este deja știut și acceptat…

  2. Tăcerea spune atunci când cuvintele tac… tăcerea vorbeşte fără să grăiască…tăcerea este pe măsură ce i te spui…tăcerea are semnificaţii consimţite…tăcerea aude cu ochii…tăcerea are cele mai multe necuvinte…tăcerea este certitudine fantasmagorică…tăcerea este o mare fără ţărmuri.
    Uneori tăcerea este tot din ce a mai rămas.

    • Este o instanţă omnipotentă tăcerea, iar atunci când te pecetluieşte, tu arzi pe dinăuntru pe rugul muţeniei nespusului nevăzut. Te închide în ea ca în chit fără de străpungere, doar că trebuie spartă până nu te sufocă.

  3. Când se întâmplă să te înstrăineze, unul dintre chipurile acesteia este că te va trăi altfel şi îţi va „refuza” nişte iluzii pentru a nu te mai „angaja” în altele; aş spune-o în glumă, dacă nu ar fi zâmbetul unul prea amar.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s