Îţi aminteşti ce îi spusesei verii, atunci când venise, mai ştii cu câtă înfrigurare o aşteptasei, cum ai fi vrut să alungi nopţile şi să goneşti zilele să treacă timpul şi să nu simţi când se întâmplă? Te aştepta un ţărm de mare şi nu aveai cum să ghiceşti că te vei sfărâma şi te vei preface în praf de cioburi şi vei fi una cu nisipul pe care îl credeai departe de a mai fi rămas himeră a castel, nu te înspăimânta ce ai fi putut clădi din el,nu mai părea astfel demult, credeai că îţi va fi certitudine, deşi simţeai o gheară de gând ce se mai strecura noaptea în trupul viselor tale şi îţi amintea că vânt din nimic şi uneori de niciunde venit ţi-o poate spulbera… Nu te întrebi de ce oare ai început demult să scrii Castele de nisip, după ce el a devenit drum fără de întoarcere?
De parcă încă de pe atunci ai fi putut şti totul…
S-a întâmplat întocmai.
Acum ia-ţi rămas bun de la vară şi de la tot ce ai mai vrea să îţi iei şi las-o în urmă; te va mai face ceva vreme să o priveşti dar nu te amăgi, cu timpul se va îndepărta şi nu va mai rămâne din ea decât o umbră peste care se va aşterne tăcerea, nu îţi va mai vorbi, nu vei mai auzi-o. Şi nici nu ţi-ai mai dori, poate, pentru că te-ar face să retrăieşti nu acele clipe de care ai vrea să îţi aminteşti, ci altele, cele pe care le-ai vrea uitate, şi peste care niciodată nu vei putea trece.
A fost odată, vara. Şi nu vei simţi niciodată că s-a sfârşit.
Pentru că ai mai fi avut ceva încă de trăit şi pentru că unele lucruri nu s-au întâmplat şi ar fi trebuit să se întâmple; în tine simţi cum niciodată nu a fost vară. Pentru că altfel ar fi trebuit să fie…doar că nu o vei şti.
Vreodată.
Sufletului tău îi este teamă de noapte; ştie că visele îl vor cuprinde şi s-ar nărui, poate, în ele…a fost clădit a le simţi şi i-a fost dat a le atinge…dar noaptea…de noapte îi e frică; întinde mâna şi le caută prin preajmă-i, şi nu sunt acelea pe care le simte…pe acelea le poartă cu el şi nu îi sunt nelinişte, nici chin nu îi mai sunt, nu îi mai sunt nici povară, căci altfel înspre ele priveşte…
…sunt cele pe care nu le va trăi niciodată; acelea pe care i le promisesei…doar că te eliberase de ele… Mai ţii minte noaptea aceea când o făcuse? acea ultimă noapte?
Lasă-i nopţile…să nu mai pribegească…alungă-i-te! Te simte pretutindeni, în fiecare ungher al lui, nu ştie însă cum te simte. Când i se face dor, pleacă desculţ şi-i umbră cernită, înveşmântată în culoarea palidă a amintirii unui vis de vară, acum…
…murit.
blogul unei Camelii 
Mulţumesc pentru gând, Angelique!
ApreciazăApreciază
Eu iubesc toamna..nu stiu iubesc fiecare anotimp 😀
Camelia,La multi ani dragei noastre Ale!Va pup!
ApreciazăApreciază
Iubire fie-ţi-ar toamna, Iulia…nu ştiu ce îmi va fi mie; ştiu ce mi-a fost odată, o toamnă îndepărtată.
Toate anotimpurile m-au înlănţuit în dansul lor şi mi-au fost, fiecare, pe rând, altceva.
Şi noi te îmbrăţişăm cu tot dragul!
https://perfectiune.wordpress.com/2010/06/01/azi-noapte-a-venit-vara/
Aceasta scrisesem în urmă cu ceva luni; trei la număr…când aşteptam înfrigurată vara.
ApreciazăApreciază
melodia m-a omorat..si vine si toamna asta..iar
ApreciazăApreciază
Îţi împărtăşesc acelaşi sentiment, Iulian.E zâmbet trist de nostalgie.
Am simţit un fel de pustiu, nu ştiu…ca şi cum ceva nu voi mai regăsi niciodată, ceva ce nici nu ştiu dacă pot să spun că am pierdut, pentru că am sentimentul că nu mi-ar fi aparţinut vreodată pe de-a-ntregul. E o senzaţie ciudată.
ApreciazăApreciază
Şi ţie, Dan, mulţumesc!
ApreciazăApreciază
Insomniac fiind, citesc aici in nopti lungi. Am ajuns prin Oana si nu imi pare rau, minunate lumi si culori.
Nu as fi scris,nu e genul meu, ma incalcesc in cuvinte, dar am gasit aici simplitatea perfectiunii si lumina frumusetii in cuvant.
Mai ploua luminos peste noi, risipitoareo!
ApreciazăApreciază
Nu te-ai încâlcit, ai dat gândului tău o rostire cu adiere de gingăşie!
Îţi mulţumesc!
„Lumina frumuseţii în cuvânt” sună sublim. Mi-aş dori să ai nopţi de vise de alb. Nu albe. Ştiu cum e cu nopţile prefăcute în zi când nişte gânduri îmi goneau somnul departe.
ApreciazăApreciază
Povestile care incep cu ,,a fost odata,, sunt vise care se repeta. Doar ce nu a fost poate sa nu fie. Dovada ca se repeta sunt aceste semne lasate de mine acum la inceput de sfarsit de vara
ApreciazăApreciază
Poveştile care încep cu „a fost odată” sfârşesc în „a fost odată ca şi cum niciodată nu ar fi fost”, dar cum suntem poveşti, ca orice poveste de om în viaţa noastră începem de mai multe ori.
Ce nu a fost, a părut să fie, cărui lucru nu i-a fost dat să fie, e poate pentru că nu i-a fost lăsat să. Dar să nu dăm vina pe vreo moiră. Glumesc.
Poveştile noastre, ale unora, sunt ale unor evanescenţe. Care se repetă.
Dar de fiecare dată când ţi se întâmplă povestea, e singura dată când ţi s-a întâmpat vreodată. Ca şi atunci când iubim.
ApreciazăApreciază
A fost o vreme cand nu credeam in destin si alte asemenea. Nici acum nu cred in minuni puse pe seama unei persoane sau personaje…mitologice. Pe vremea aceea toate se regaseau intr-o ecuatie un fenomen care se explica cu stiinta.Cu timpul anumite intamplari la care am luat parte mi-au intarit convingerea ca lucrurile stau altfel. Ecuatiile mele sunt valabile doar in spatiul meu de referinta . Pana la poarta hotarului meu am nevoie de ele dar de acolo pana la tine este nevoie de mai mult. Este nevoie de ,,limbaj de comunicare,, care a fost abandonat prin aparitia altora mai simple si la indemana(scris ,vb… semne..aparatura ) Un exemplu simplu
daca am fi fata in fata si am vorbi, in conditii normale ne auzim in afara atmosferei nu ne mai auzim. Cei care incearca sa vb cu divinitatea strigand la cer o fac mai mult ca sa-l auda vecinii. Undele lui se propaga cel mult cat tine atmosfera Dupa care imaginea seamana cu a privi un glob de stica in interiorul caruia un cineva gesticuleaza haotic si nu intelegi daca se distreaza sau este disperat.. Cred ca si tu il folosesti.
ApreciazăApreciază
Cred că eu chiar sunt un glob de cristal, dacă e să mă iau după o fiinţă pe care o iubesc, din lumea asta virtuală, Olimpia pe numele ei, aka almanahe.
ApreciazăApreciază
Eu încă mai cred că nimic nu e întâmplător, că unele lucruri sunt hărăzite să se întâmple, iar dacă e sortit să fie aşa nu vor dispărea niciodată definitiv, cred că daimonul tău de care îmi spuneai vede lucruri care nu există dar pe care le simte ca existând în viitor, şi-aşa se face că purtăm pe dinăuntru fiecare un glob de cristal, cred că numai fataliştii sunt acele fiinţe pasive care aşteaptă desfăşurări, cred că avem un mers cosmic şi el ne duce paşii.
E simplu asta cu globul de cristal; trebuie doar să îţi priveşti lăuntrul ca să auzi şi să vezi cine eşti. Aşa te poţi anticipa. Poţi începe să îţi visezi chiar ipostaze. Acum glumeam, aşaşiaşa.
Cred că sunt hotare şi hotare ale lumilor noastre, până la porţile noastre, pentru că avem mai multe, dar toate cu aceeaşi semnificaţie, a trecerii. Mai e şi statul în prag, dar cu asta e o altă poveste, e atunci când unele gânduri ne ţin în castele de gheaţă, departe de simţăminte.
Dacă am fi faţă în faţă şi am vorbi, cred că ne-am auzi şi în afara atmosferei, pentru că eu ţi-am spus cum aud, cu ce. În afară de asta, aud şi sunetele literelor, când îmi scrii, pentru că totul e vibraţie. Şi gândurile tot asta sunt…pentru că ai pomenit de unde…gândurile astea în care te călătoreşti până la mine, în cuvinte.
Cei care vorbesc cu divinitatea îşi liniştesc şi ei cum pot sufletele.
ApreciazăApreciază
Aşadar, pe-aici au ajuns paşii tăi. Rămâne de văzut dacă vor continua să meargă sau cândva se vor opri.
ApreciazăApreciază
Spui asta de parca ai pornit un cronometru si astepti sa vezi daca ma pot inscrie in cartea recordurilor. Nu trebuie sa astepti atat. Iti pot spune acum cand pasi mei vor serpui,vor merge in cerc,vor carmi la stanga sau la dreapta,in galop,intr-un picior, sau marsarier…. Cand tu vei inceta sa mai fii adevarata si gandurile tale nu vor mai fi bune
ApreciazăApreciază
Nu, o spuneam cu un fel de inexplicabilă pentru tine tristeţe şi explicabilă doar pentru mine, deoarece chiar mi-aş dori să îmi rămâi.
Cât despre acea încetare de care spui, atunci mai ai ceva vreme de aşteptat, îndeajuns încât să ştii.
ApreciazăApreciază
Monologul tau a inceput sa sufere. Vara asta este capricioasa. Meteorologii au anuntat ca vara vrea sa mai zaboveasca un pik . Cred ca ii plac castelele de nisip. Nu poti sa mai spui a trecut vara doar pentru ca au plecat randunelele si cocorii. Poate fi vara si in decembrie esentialul este sa iti placa de cine stai pe plaja
ApreciazăApreciază
Dada, vară poate fi oriunde îţi muţi lumea gândită de peste zări, acolo unde e închipuirea, în imaginar, unde îţi spusesem că totul este posibil, şi continuasem cu altceva, dar acum aş formula aşa: totul este posibil, e o lume fără margini, şi îţi spui că tot ce îţi vei închipui ar putea fi cu putinţă.
O lume posibilă.
ApreciazăApreciază