drumuri înapoi | blogul unei Camelii

Motto: Tinereţea e o aşa pasăre călătoare, să nu rămâi lângă ea cu braţele desfăcute, pentru că va veni o vreme când îi vei uita până şi culoarea şi zgomotul ei nu îl vei mai putea îmbrăţişa.

A fost odată, de parcă niciodată n-ar fi fost, când rezemam gardul tinereţii, tinereţea de azi pare obosită înainte de vreme, aveam sufletul numai iarbă nu despicat de mori de vânt, nu tocit, aveam douăzeci şi ceva de ani, nişte amintiri ale unor vremuri stinse, lacome de întâmplări, când totul era joc şi îndrăzneală şi o gaşcă de neadormiţi care se despărţeau greu de nopţi, izvor de insomnii, care vorbeau despre orice mai puţin despre durere, nu sunase încă ora ei pură, gaşcă neistovită care umbla prin clipe ştiute numai de ea şi de ea de zi-noapte, de noapte-zi, era vară, totul mirosea încins a soare şi marea era departe şi gândul meu se ducea înspre ea şi am întrebat, ridicând ochii înspre zare, care vrea să meargă acolo, vedeam cu ochii, iar ochii mei deja zăceau cu aripile desfăcute pe malul ei,

cu câteva zile înainte Cristi ne spusese că se duce acolo cu dorul de a se pierde de tot şi de toate, Romeo şi Julieta chiar au existat, numele lor era Daiana şi Cristi şi familiile lor ale unor vrăjmăşii cu înverşunare crescândă, Cristi şi Daiana s-au luat fără să dea de ştire nimănui, nici nouă măcar nu ne-au spus-o, Cristi şi Diana au murit împreună pe când se întorceau cândva dinspre mare, după moarte părinţii i-au despreunat, îngropându-l pe fiecare în alt cimitir, totul nu se sfârşeşte însă dincolo de o cruce de lemn, abia apoi îşi întinde aripile suferinţa,

în vremea când povestesc Cristi era acolo să-şi sature dorul de mare sau poate îi era dor de ceva dar nu ştia nici el de ce, avea nevoie câteodată să rătăcească în doruri ca să nu se rătăcească de ele, l-am găsit acolo parcă puţin obosit, puţin plictisit, s-a mirat de noi, ne ştia acasă şi fără gânduri de ducă, i-am răspuns că ne întoarcem diseară dar am încurcat zilele, am stat acolo vreo trei şi n-aveam decât hainele de pe noi, foamea ne-o potoleam cu raze de lună şi răsărit de soare, Cristi şi-o potolea, în necontenită fierbere, cu misterul mărilor trupurilor de eve cu ochi ce scânteiau aprins dispărând în ceaţa lor, sexul,

pe atunci Cristi nu o întâlnise încă pe femeia care să îl ţintuiască în dragoste, înainte de ea prea multe i se întâmplau şi prea repede, ziua în care ne-am despărţit de el atunci, la mare, a fost ultima în care l-am văzut, marea era cenuşie, valuri înalte aruncau alge negre la ţărm, în mine de fiecare dată amintirea asta, oricât ar fi de îndepărtată, vine din nimic şi de foarte aproape, în amintirea asta mă întorc şi o pornim toţi iar împreună spre mare, acum am fi prea

puţini.

Motto: Renunţase la fugă, predarea în necunoscut nu o mai paraliza precum nici sfârşitul armurii, dragostea dormea la picioarele ei, aşteptase de demult în ea, toate erau acum simple şi exacte, nu pentru mult timp, evident.

Se ia un profil de pribeag şi nişte depărtări incoruptibile, se ia o uşă, irezolvabilă ca orizont, se ia un da sau un nu, pentru a face balamalele uşilor să se deschidă sau să se închidă, se dă frâu dorinţei de a spune tot, se ia o disperare înainte de a o duce la capăt când se lasă cu ameninţarea dispariţiei, şi nu se renunţă chiar dacă nu se spune ce trebuie, ceea ce trebuie era şi este altceva, se ia o amintire, ca o haină prea mult purtată, dar nu se atinge, ca să nu o tulburi, deşi ai întinde mâna înspre ea să o aduci spre tine, dar asta ar însemna să îi apeşi prea tare una dintre margini în carnea sufletului tău,

se deschide o uşă, uşile, securităţi conştiente şi inconştiente, şi se intră, dar se rămâne pe loc,întunericul se deschide în faţa ta, se ia un departe în jurul căruia nu e nimic şi se apropie cu mişcări oprite cândva, amintirile neîntâmplate îşi opresc arătătoarele, eşti cel care cândva închidea o amintire fără să deschidă o alta, refuzurile tale nefiind niciodată însă gesturi gratuite,

se ia o amintire, de fiecare dată chemată în întregime, şi se începe joaca de-a nesfârşirea, după ce se fac uşile să tacă, se ia un cuvânt definitiv, prin care nu vrei să fii trecător şi un da care îţi va stăpâni răscrucile, când îţi vei fi dincolo de pereţii oricăror reţineri, oricăror filozofii, şi când unele lucruri ar înceta să mai conteze pentru tine şi nu ţi-ai mai căuta finalităţi, pentru că oricum totul se destramă,de parcă totul ar începe cu sfârşitul, ademenitor fiind doar accesul până la ele, se ia, semn de dragoste, o frică de a termina un pas şi se dizolvă în întrebarea dacă asta nu ar însemna a rata un drum,

se ia o clipă fără timp când începi să crezi în năluciri când te ia cu sete de ele, că te muşcă de ochi, ameţitor răscolitor, iei drumul cel mai scurt spre ele, aşa crezi, când te fapt totul nu e decât un zadarnic ocol, se ia un adio şi o nălucă, dar ce contează încă o nălucă în plus, când a fost despre năluci, n-ai avut niciodată ţinere de minte, cât despre fantomele versatile ale fanteziei tale, s-au săturat să îţi tot asculte invocările,

se ia un mai înainte şi un mai departe înainte de un nimic îndepărtătându-se mereu de el însuşi de parcă nu ar avea sfârşit, se ia o adversitate oarecum paşnică şi i se sfărâmă hotarele deşi totul ar putea părea apoi provizoriu, incert, ambiguu, dar mai ales evanescent, se ia multul sau puţinul şi lumea ta va începe din nou, vei sfârşi să mai cauţi drumul către rai, raiul, o exprimare metaforică pentru nişte întrebări, dintre care unele prohibitorii, se ia acel lucru numit dragoste înăuntrul căruia există două fiinţe, se ia cuplul de adverbe înăuntru-afară, antiteză,şi se înaintează înspre începutul care te va absorbi

irezistibil.