A fost odată, de parcă niciodată n-ar fi fost

Motto: Tinereţea e o aşa pasăre călătoare, să nu rămâi lângă ea cu braţele desfăcute, pentru că va veni o vreme când îi vei uita până şi culoarea şi zgomotul ei nu îl vei mai putea îmbrăţişa.

 

A fost odată, de parcă niciodată n-ar fi fost, când rezemam gardul tinereţii, tinereţea de azi pare obosită înainte de vreme, aveam sufletul numai iarbă nu despicat de mori de vânt, nu tocit, aveam douăzeci şi ceva de ani, nişte amintiri ale unor vremuri stinse, lacome de întâmplări, când totul era joc şi îndrăzneală şi o gaşcă de neadormiţi care se despărţeau greu de nopţi, izvor de insomnii, care vorbeau despre orice mai puţin despre durere, nu sunase încă ora ei pură, gaşcă neistovită care umbla prin clipe ştiute numai de ea şi de ea de zi-noapte, de noapte-zi, era vară, totul mirosea încins a soare şi marea era departe şi gândul meu se ducea înspre ea şi am întrebat, ridicând ochii înspre zare, care vrea să meargă acolo, vedeam cu ochii, iar ochii mei deja zăceau cu aripile desfăcute pe malul ei,

cu câteva zile înainte Cristi ne spusese că se duce acolo cu dorul de a se pierde de tot şi de toate, Romeo şi Julieta chiar au existat, numele lor era Daiana şi Cristi şi familiile lor ale unor vrăjmăşii cu înverşunare crescândă, Cristi şi Daiana s-au luat fără să dea de ştire nimănui, nici nouă măcar nu ne-au spus-o, Cristi şi Diana au murit împreună pe când se întorceau cândva dinspre mare, după moarte părinţii i-au despreunat, îngropându-l pe fiecare în alt cimitir, totul nu se sfârşeşte însă dincolo de o cruce de lemn, abia apoi îşi întinde aripile suferinţa,

în vremea când povestesc Cristi era acolo să-şi sature dorul de mare sau poate îi era dor de ceva dar nu ştia nici el de ce, avea nevoie câteodată să rătăcească în doruri ca să nu se rătăcească de ele, l-am găsit acolo parcă puţin obosit, puţin plictisit, s-a mirat de noi, ne ştia acasă şi fără gânduri de ducă, i-am răspuns că ne întoarcem diseară dar am încurcat zilele, am stat acolo vreo trei şi n-aveam decât hainele de pe noi, foamea ne-o potoleam cu raze de lună şi răsărit de soare, Cristi şi-o potolea, în necontenită fierbere, cu misterul mărilor trupurilor de eve cu ochi ce scânteiau aprins dispărând în ceaţa lor, sexul,

pe atunci Cristi nu o întâlnise încă pe femeia care să îl ţintuiască în dragoste, înainte de ea prea multe i se întâmplau şi prea repede, ziua în care ne-am despărţit de el atunci, la mare, a fost ultima în care l-am văzut, marea era cenuşie, valuri înalte aruncau alge negre la ţărm, în mine de fiecare dată amintirea asta, oricât ar fi de îndepărtată, vine din nimic şi de foarte aproape, în amintirea asta mă întorc şi o pornim toţi iar împreună spre mare, acum am fi prea

puţini.