Stăpânitori din umbră a ceea ce ar putea fi dar nu este, însă nici imposibil

Motto: Trebuie să părăseşti acea realitate ideală pe care fantezia o zămisleşte.

 

Iluziile sunt mereu mai frumoase decât realitatea dar nu te agăţa de ele, te duc înapoi, iar înapoi e nimic, doar tu scuturi nisipul şi niciun răsărit, iluziile au fost mereu mai frumoase decât realitatea, legat, când e despre o poveste de dragoste sau cel puţin ai senzaţia asta, de acel încotro care uneori nu îşi cunoaşte finalitatae când povestea nu-i nimic altceva decât o alcătuire a inexplicitului şi echivocului, protagoniştii, ca nişte călători parcă fictivi către destinaţii care au părut a fi ceva existent, deşi discutabil,

a fost o vreme când te chinuiai să povesteşti nu despre nişte lucruri întâmplate cu adevărat, ci putând să se întâmple,  iar tu ajungeai să crezi că îţi trebuia o nouă respiraţie pentru ce injectaseşi cândva cu seringile ficţiunii când alergai după himere, pentru că acelor lucruri care s-ar fi putut întâmpla tu le vânturai nisipul anapoda măgulind simplificările, iluzionându-te asupra lor, nepăstrând distanţa faţă de ele, închipuindu-ţi-le ca pe un teatru al enigmei rezolvate, neştiind că forma lor deschisă de pe marginile mele menţinea enigma, şi ceva urma să se întâmple mereu şi să îţi răstoarne toată perspectiva,

câteodată privim iluziile ca pe ceva ce aşteaptă miracolul, acea întâlnire dincolo de real şi de posibil, câteodată lucrurile reale pot părea ca o aberaţie fantastică, câteodată, într-o poveste, începem să încurcăm lucrurile cărora le-ar trebui orizontale cu acelea ale căror cunoaşteri ar avea loc în timp, timp care să nu aibă atributul ficţionalităţii, timp ireal al unor evenimente unice şi irepetabile într-un context anume şi într-un moment anume, lumea timpului închipuirii este una fascinantă, doar că atunci când începe să îşi fixeze geometria, realitatea vine să interzică ficţiunea,

iluziile cer câteodată minciuni obligatorii, iluziile sunt câteodată gânduri nebuneşti fără nicio legătură cu realitatea, prea mult e prea mult, orbim greşind câteodată prin adaos, când iluzoriul depăşeşte marja admisibilă, aşa că ia  fiecare iluzie în parte şi scutur-o zdravăn şi îndelung până când din ea ar cădea orice vedenie, după o vreme din ele nu va mai rămâne decât un vagabondaj mărunt şi inofensiv, nu poţi să ai decât ceea ce există, nu poţi da unor lucruri mişcare când verbele sunt la

altcineva.