Iernuindă şi fără mlădieri, despre lumi prinse sub priviri, despre oameni şi interioarele lor dedalice

Motto: Nimic nu vine la întâmplare şi nici întâmplător.

Un început de iarnă în care femeia cea cu ochi voalaţi de candoare şi tăceri care îi încercănaseră scotoceşte cu febrilitate de zici că îşi rupe degetele prin scrinul din podul sufletului, acolo unde, pe lângă amintiri şi nişte lucruri însemnând vechimile ei, ţine de câţiva ani nişte zâne, deşi asta e cam greu de crezut, căutând ascunsuri împânzitoare, ca păianjenii, cu aţele lor călătoare, ascunsuri rămase nedeschipuite până acum, de parcă n’ar fi şi asta tot la fel de greu de crezut, că încă mai trezeşte din moţăială nişte gânduri cu răsuflare scurtă, încă le mai atinge pe unele cu tristeţea că nici măcar nu le-a început şi se vor isprăvi, încă mai aşază în litere nedumerite şi nedezmeticite stângaci cuvinte unele peste altele, mergând prin urmele din ea, atingând cu evlavie amintiri sacre păstrate în tainiţa sufletului, ocrotindu-le pe acelea în care s-ar fi afundat cu durere cândva, promiţându-le, când va fi, spovedania impasului, şi încă o dată cerându-le iertare pentru tot ce au măcinat în altcineva, punând  flori în decembrie în camera cândva cu balauri din care nimic nu se mai aude pentru că totul a fost mărturisit şi fără şovăială,

încă mai stă în tăcere lângă unele pe care le lăsase să doarmă somnul uitării, o uitare de-a dreptul catarctică, purificatoare, încă îşi mai spune că le-ar deschide ochii, trezindu-le astfel trecutul pe care îl adormise cu o vrajă, aşa ca în poveşti, doar ea poveste mai putându-le trezi moartea, încă le mai îmbulzeşte pe unele într-altele cu o frenezie pe care nu o mai credea cu putinţă, încă îşi mai spune că există întâmplări la o întindere de mână de noi, doar că undeva, ceva le întârzie, aşa că neştiind când se va mai întoarce în ea, în urme care ar fi descrescut până ar fi dispărut sau în cele cărora le-ar fi sporit înţelesurile, cel mai frumos loc în tine fiind cel care te atrage cel mai mult, cel pe care îl mângâi cu dragostea, care te tot face să te întorci iar şi iar, pentru că nimic nu rămâne la tine la întâmplare şi nici întâmplător, după cum şi vine, din ea prelingând cuvinte reale sau ireale pe care le prindea cu cleştii simţurilor, cuvinte care s-au trăit pe ele, trăind-o, şi care se hrăneau cu ceea ce nu va conteni, nu se va termina, cărora le amplifica înţelesurile, revenire după revenire, cu alte infuzări, cu alte invocări, ceva mereu fiindu-le izvorâtor, cu atât mai fascinante cu cât erau mai greu de pătruns, îşi spunea, fără sentimentalisme, despre dorinţele cu umerii goi şi numai câtea ceasuri înaintea nopţii, despre cele ascunse de după înfrigurări,

despre cele de care trebuie să tragi uşor, pentru că altfel s’ar rupe şi nu s’ar mai putea ivi din cuvinte febrile, iar dacă le-ai tăcea ar însemna să calci pe nerăsărituri, despre serendipitate şi despre alte lucruri, acelea în care câteodată s-a simţit ca în miezul unui mister, al unui nonsens, rătăcită şi înspăimântată, gingaşă fragilitate, despre zilele şi nopţile fără hotare când, nimic venind la întâmplare, începi să îl trăieşti cu o insomnie fecundă, crescând în tine dar fără exaltări care să le lărgească, înţelesuri cu o nelinişte sufletească lipsită de ferestre de-a dreptul viscerală, nelinişte căreia i te pui de-a curmezişul ca să nu facă din tine un sceptic fundamental, şi asta pentru că ai fi încetat cândva să crezi, cu nepăsare aparentă, în tot ce poate insemna posesiune iluzorie, nenăscutul, doar puţin mai departe, doar că ce va fi mai departe nu te întrebi, în oricâte chipuri ţi l-ai imagina, ştiind că doar într-unul singur va fi acolo, în cel neînchipuit,

despre căutarea fericirii neîntâlnite, depărtând-o pe măsură ce şi-o apropiau, a unor fiinţe a căror viaţă pentru ea nu trecuse neobservată, viaţă care începuse din clipa în care i se întâmplaseră, sfârşindu-se atunci când nu mai fusese nimic de vrut, înainte de a-i pătrunde în oase, în sânge şi în zvâcnet de suflet, fiinţe cu putere de despicare şi dezarticulare, despre alţi rătăcitori apropiaţi de atâtea lucruri dar fiinţe străine de suflet, despre cei pe care, nu îşi mai aminteşte cum şi când, îi întâlnise între mori de vânt mişcătoare, asemenea unui zid, departe de o lume pe care şi-o refuzaseră neputincioşi şi cu greu atunci când înţeleseseră că nu pot continua un joc plin de viclenie atunci când pentru unul e aventură iar pentru celălalt statornicia în convingeri şi astfel, neîncumetându-se, nu le mai rămăsese decât să se preschimbe în marii şi definitivii solitari, marii singurateci,

despre lumile pe măsura ta ale celorlalţi, fără limite şi fără refuzuri, despre oamenii insulă, sacri şi paradisiaci, ultimii pribegi purtând îi ei o demonie a visătorului şi romanticului călător, dând ocol unor lumi ale lor în care nu îşi mai despărţeau fantasmele de reverii, apropiindu-şi lumile utopice de cele reale, poate câteodată nenimerind geografiile corecte, cele sufleteşti, oameni netrecători, oameni ai cuvintelor definitive, pe care nicicând nu îi va acoperi de tăcere, oamenii ei cu ochi limpezi, întâmplânzii ei şi cei neîntâmplaţi încă, acei care încă hoinăresc prin lume, undeva, altundeva de ea, dar pe care îi simte cu aşteptarea, şi nu dintr-aceea care nu va întâlni nimic la capătul ei, despre dragostea uneori ca un  minotaur pe care îţi doreşti să îl ademeneşti pe tăcutelea, pe nevăzutelea, cu binişorul, până îţi cade pradă, fără a fi înspăimântat că apoi te vei rătăci prin labirinturile ei, fără a te înfricoşa că va dispărea într-o zi, spunându-ţi că odată luându-te în posesie poţi ori să o trăieşti, ori să îţi fie teamă, teama ta neavând nicio raţiune, abia atunci înţelegând că eşti cu adevărat speriat, dar neîntrebându-te de ce, pentru că la urma urmei, dragostea aşa începe să ţi se întâmple, încolăcindu-te cu gânduri iraţionale de mâini şi de picioare din clipa în care, depunându-se pe membrana fiinţei tale, fiecare fibră vibrează pe frecvenţa ei, despre dragostea flămândă, dragostea care se dă pentru a se lua, despre dragostea revenită ca o strigoaică, atunci când o credeai sfârşită, tu murind în lucruri murinde, înainte de asta privind-o ca şi cum ai fi avut înaintea ta veşnicia, întoarsă din moarte nemaiînsemnând decât amintirea a ceva ce n’ai trăit, despre tot ce ai vrea să uiţi, nemaiprivindu-l în faţă,

despre cum nu ai vrea să dai timpul înapoi pentru că ai face aceleaşi greşeli, dar câteodată ţi-ai dori să poţi forţa măcar o hernie, una perforată, a unor clipe care să curgă în prezentul ăsta pe care îl trăieşti ca pe unul pur, singura ta instanţă temporală, timpul tău  subiectiv, ca şi cum în altul nu ai fost vreodată, şi el să contamineze vremea unui trecut, iar pe acel timp care te-a însângerat să îl desfiinţezi, să îl dizolvi, doar pe unele lucruri să le poţi face  să revină, despre dragostea ca ultim liman, după întâmplări de avatare sentimentale, despre dragosteasuferinţă în rochie deşirată de stambă ca şi ceea ce ai trăi astfel, tot mai friabil şi mai zdrenţuit,

despre acele poveşti care au sfârşit aşa cum au început, analfabete, când au avut neputerea potrivirii cuvintelor măcar în parte sau într-un singur sens, facerea lor rămânând netrăită, iar neputerea  devenită statornică, şi-atunci neputându-se face ceea ce nu sunt încetează să fie şi ce erau, nemaitrăgându-şi seva din ficţiuni echivoce şi realităţi închipuite, despre alte poveşti care ştiu cât visează, ochii lor văzând cât ştiu şi care, mai cu seamă, replămădesc visări, acele poveşti în care ţi-ai înnodat dorinţe şi visuri pe care nu le-ai fi putut trăi pe deplin decât prin mijlocirea unui alt visător ca şi tine, cu sentimentul că ajungând în adâncurile tale te-ar întâlni, neînceput, ca pe o amintire a trecutului dar pe care o dormi într-un somn adânc trezindu-ţi-o doar atunci când acel de tine visător care te purta înăuntrul lui ca pe o nălucă fără de nume te va chema pe singurul tău nume dăinuitor, despre cele câteva memorii prin care exişti, una dintre ele fiind cea a visului,

despre fiinţele care, ademenitor, se strecoară noaptea pe sub pielea lui, călătorind prin visul altora, trezirea întorcându-i iar altundeva, departe, de tine, fiinţe pe care îi închizi sub pleoape, adunându-le cu starea de visare, aducându-ţi-i din oriundele în care s’ar afla, acolo unde tu ai fi vrut să te afli dintotdeauna, închizându-vă labirinturile lumilor misterioase unele într-altele ca şi cum nu ar mai exista nicio cale de ieşire, despre ceea ce te ispiteşte atunci când rămâi singur după o iubire transfiguratoare pe care ai trăit-o ca şi cum ar fi refăcut unitatea androgină, înaintea primelor clipe de singurătate, atunci când îţi aduni nişte fărâme de amintiri, ascultându-le ca şi cum ai vrea să se mai întâmple ceva dar nu se întâmplă nimic, dar simţi cum dacă te-ai mişca din ele te-ai împiedica de o neputinţă, mai zăbovind acolo până nu te-ai simţi ameninţat cu sufocarea, despre toate secundele când ţi-ai fost interogaţie speriată, hăituită, incertitudine, sigur doar pe nesiguranţele tale, ştiind de unde şi cum începi, neştiind şi cum şi dacă vei ajunge acolo unde tinzi, înspre o finalitate, simţind că în tine drumul este unul pierdut, acelaşi drum peste care ai dat după atâtea cărări, cărări care poate te-au aruncat în diformitate, rătăcitor şi orbecăind prin tine, deşi lucid, blestemat de lucid, în confuziile amestecurilor fără rost, aşa, la voia întâmplării,

despre revărsările  pe care poate ţi le-ai reprimat atunci când le-a fost vremea, deşi atunci păreau nesupuse, cele pe care mai târziu le-ai simţit ca împrăştiindu-te, îndepărtând apropieri, metamorfozându-le până la nerecunoaştere, şi aşa, rătăcit, poate nu te-ai mai putut pătrunde, rămânând  doar poartă pentru existenţe inchipuite, taina deschiderii fiind dincolo de aparenţe, spunându-ţi să nu uiţi vreodată, altădată,  să alegi acumul întrebător şi nu pe cel incert, acolo ştiind că dacă nu vei  ipostazia niciun lucru în opusul său, nu vei deveni contrariul tău şi îţi vei alia toate antonimiile, despre clipa în care oamenii înghesuiţi în orizonturi adânc dezamăgitoare când nici măcar în distanţe nu mai visau, deşi erau dintre acei căruia niciunui vis nu i se ascundeau, purtând în el tot ce aveau ca imaginar mai realist şi mai genuin, niciunuia cuminţi, niciunuia precauţi, de trupul fiecărui vis visceral lăsându-se înghiţiţi cu ardoare carnală, pentru că visătoria curgea prin sângele lor, începuseră, întorcându-se în ei ca nişte ireali, fragili şi derizorii, să încerce să îşi afle unde le mai sunt romanticele concentrări de cândva,

gândind că poate e timpul, dacă nimic pentru tine până acum nu a fost destul, să ai din ceea ce ai trăit suferitor înţelegere, şi nu resemnarea, să nu crezi că oricâte vini ai avea sau ţi-ai croi din orice şi oricând există o scandenţă inexorabilă, să accepţi că oricât ai avea nişte dorinţe şi nu legiuni întregi mergând prin tine cu tălpile goale unele pur şi simplu nu se pot împlini, asta neînsemnând că trebuie să rămâi ţintuit în nefericire, ci doar că e nevoitor să treci dincolo de ele, să nu fii în unele lucruri fiinţă a definitivului, ci a căutărilor, izbutind atât de bine să vezi de parcă ţi-ar fi crescut ochi peste tot, să nu uiţi că atunci când te simţi din sine ca fără de ieşire, singura scăpare atârnă exclusiv de tine, eliberator,

să nu îţi întorci timpul trecutului prea adesea cu degetele încleştate în pământului lui, oricât l-ai trăi ca pe unul protector, încât astfel să simţi că cel al prezentului ţi se restrânge, să accepţi că există clipe pe care mâinile tale le vor atinge pentru ultima oară cu dragostea trecutului întoarsă, îndepărtându-l în lumea străvezie a umbrelor, însemnând sfârşitul definitiv a ceea ce a fost şi nu va mai fi niciodată, nu se va mai întoarce vreodată, să îţi fii, înaintând, înspre toate utopiile tale, pentru că, fireşte, există o realitate utopică, a ta şi numai a ta, acolo unde nimeni nu îţi persecută fantezia, ştiind că undeva, ceva cu ochi nevăzuţi te ascultă, ferindu-te însă de fantasticul realităţii aberante, să nu încetezi în gânduri să îţi deschizi lumi, lumi de frumuseţi liniştite, de cuvinte care pentru prima oară te sperie fără să li te împotriveşti însă, lumi de dragoste

nemaiîntâlnită.

Anunțuri

149 de gânduri despre &8222;Iernuindă şi fără mlădieri, despre lumi prinse sub priviri, despre oameni şi interioarele lor dedalice&8221;

  1. Realitatea își are hachițele ei, precum și fantezia. Gândul e un misterios, nu știi care ușă va deschide și către ce. Nu mai zic de capriciozitatea lui, când n-ar deschide nimic. Ca acum. Când, deși ar deschide toate ușile, fiindcă nu s-ar putea hotărî care-i o ieșire, nu mai deschide nimic și se uită pe fereastră.

    Eu nu îmi întorc timpul trecutului, timpul prezent îl întâmplă…
    Ei, uite, eu nu prea mă mai împac cu gândul care are ca scop orice altceva decât am avut eu în vedere când l-am produs, când s-a format în chimia din interiorul meu.

    • Când realitatea e sărăcită, realitate pe care câteodată o motivează imaginaţia, or’ invers, or’ totuna în clipa când le confundăm; totul ne e la îndemână, mai cu seamă resemantizarea.
      Fantazăm labirintic realităţi mistificate. Glumesc, aşaşiaşa.

      Cât despre labirintul ăsta cu mai multe capete, al gândurilor nestăpânite, zi-le alora de vor altcevauri despre desferestruiri, şi mai zi-le despre cele ce ar păstra, fie că ştiu, fie că nu, doar enigme ale imanenţei.
      Adesea când întoarcem trecuturi e ca şi cum clamăm în deşert.

      Later edit, Alma mea…

  2. Sasha , iubita lui Volodea , ii spune acestuia , intr – una din scrisori , ca si – a dat seama ca nici o carte mare si nici o opera de geniu nu sunt despre iubire. ” Numai lasa impresia ca sunt despre iubire , ca sa fie interesante . Dar , de fapt , sunt despre moarte. In carti , iubirea e un fel de scut , mai bine zis , un fel de legatura peste ochi. Ca sa nu vezi. Ca sa nu fie asa infricosator ” Citindu te pe tine, Cami , mi am dat seama de adevarul eroilor lui Shishkin. Tu stii ca nu exista paradis , dar te comporti ca si cum ar exista . Porti valul Mayei ca pe o esarfa si ne o oferi , lunar , zambind complice si rugandu ne sa o asezam langa ratacirea lui Descartes in padure , reflexia infinita kierkegaardiana , pestera nietzscheana a lui Zarathustra sau inlantuirea in chingile limbii ale lui Wittgenstein , antifilozoful , cel care considera ca filozofia nu mai trebuie sa explice sau sa fundamenteze nimic . Ea are doar o functie terapeutica , poate fi echivalata cu tratarea unei boli . Stii lucrul acesta , Cami , si scrii pentru oamenii insula , tu femeia nisip , risipa si risipitoare …Langa fiecare Robinson e intotdeauna un Vineri.

    • Măi, Assabis, actualmente castanman, ce de mai pogoane de cuvinte ai lăsat pe aici faţă de cum te-ai strâmtat acum la vorbă, de când ai blog şi de când nu mai conteneşti cu flirturile, că acum ai cu ce, tomnatecule şi însuratule,că asta am aflat-o mai târziu, să nu’ţi fie de deochi.

  3. Assabis, da, dragostea (e) ca o ficţiune ce ar putea deveni o iluzie credibilă, dar răspunde-mi, chiar ai vrea să îi dai la o parte vălul, înlăturând iluzia, şi să trăieşti precum un iluminat? Şi dacă nu despre iubire e vorba, după cum spune eroina, ci despre moarte, atunci înseamnă una într-o infinită varietate a formelor sau dragostea, moarte prin senzaţia de infinit a unui sentiment absolut, cum îi răspunsesem unei fiinţe în povestea cealaltă.
    Tu se pare că m-ai despicat cu nişte înţelesuri, şi neînşelătoare, iar asta e vrăjitorie de-a dreptul, că nu te-ai rătăcit în ele, oricât aş fi eu de femeie mangroviană, încâlcitoare, dezvăluitorînvăluitoare, şi îngăduie-mă să îţi răspund, legat de paradis, că dacă el există, e cel cunoscut la marginea lumii noastre, dincolo de ea, deopotrivă real şi fantasmatic, părând a fi utopie odată ce e simţit ca pe un loc imposibil de împlinit şi de abandonat totodată, şi ceea ce mai ştiu eu e că sunt fiinţe care au în ele o demonie creatoare de edenic. Ele sunt dintre acelea care ştiu că există ce vrei şi poţi vedea.
    Iar ca să mă întorc la dragoste, poate că tocmai când ajungi să te îndoieşti tot mai mult de existenţa ei ţi se întâmplă să apară ca dintr-un neunde şi să te privească ţintă.

  4. Dragostea nu apare niciodata de niciunde. Exista intotdeauna motivatii launtrice si determinari contextuale de natura sa justifice ” atacul ” indragostirii , Cami…Nu putem motiva , insa , niciodata , transformarea dragostei in obsesivitate. Aici e pericolul. Spune Pascal pe undeva: „atasamentul pentru unul si acelasi gand istoveste si ruineaza spiritul omului. De aceea , pentru solditatea si durata placerii de a iubi, trebuie , din cand , sa uiti ca iubesti. Nu e infidelitate, caci nu iubesti pe altcineva. ” Si acesta e unul din paradoxurile triste , care ne guverneaza existenta. Iubirea nu ne ofera libertate . Nici macar bunatate.

    • Assabis, oricât ai chema-o în gândul pe care ochiul îl vede, aşa, ca o visare, pentru că fiinţele aspiră la dragoste prin vis, prin reverie, care deschide lumea lumilor, oricât ai aştepta-o cu pâine şi cu sare, cu argint, cu smirnă şi cu tămâie, dragostea, ca orice act magic, vine de unde vrea ea, ca dintr-un neunde, şi ca oricărei întâmplări magice, pentru că dragostea e o întâmplare, putându-ţi-se întâmpla sau nu, îi ia timp, de-asta câteodată suntem ispitiţi să nu mai credem în ea, de-asta, dacă i-ai întreba pe unii despre amintirile legate de ea, ar năluci, atât de îndepărtate le sunt.
      Oamenii vor să creadă în dragoste, chiar şi cei plini de secătuiri, în cea pe care o cresc în limpezime, fără suferinţe, dureri şi căderi din ea, iar atunci când o trăiesc, simt cum îşi ies din ei în căutarea identităţii cu celălalt, esenţialul tău; cred că asta e singura ei „motivaţie”.
      Şi mai ştiu că dragostea asta, un joc al contrastelor în clipele reale sau iluzorii ale suveranităţii ei, are puterea de a uita, pentru a-şi dobândi puritatea începuturilor.
      Dragostea leagă cu libertatea, iar cine nu a înţeles încă asta, se a alege cu o dramă. Oricum, din dragoste, nimeni nu iese prea teafăr; glumesc, aşaşiaşa.

      Later edit…

    • Fee, ce magică potriveală, să mi te iveşti acum, la început de iarnă, dar de ce oare nu mă miră, că ştiu cam de ce sunt în stare zânele, astea de la care am nişte praf pe care îl suflu uneori peste nişte întâmplări, dar care tot mă bodogănesc atunci când le car în călătorii neplăcute şi obositoare. Chiar, unde s-a mai pomenit zână să istovească, spune şi tu, suflete, unde?
      Mulţumesc pentru magic, Fee, şi fie-ţi iarna cu tot ce visezi în stâpânire! Şi unde nu mai pui că mai cu seamă ai bagheta magică.

      Later edit.

    • De unde ai putea-o şti, suflet drag, că eu nu ţi-am spus-o vreodată, că mâine mă întâmplu unei anume zi, că’i ziua mea de naştere? Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc, Assabis, şi mai scrie-mi, spune-mi cum e cu sărutul; şi dacă credinţa e că sărutul meu nu sunt eu ce fac, pendulez între credinţă şi tăgadă?

      • Pendulezi , ca si mine , Capricorn ratacit in lumea ta virtuala , intre remuscarea de a nu fi zei , ca si cum ar fi fost vreodata in puterea noastra sa devenim si remuscarea de a fi muritori , ca si cum asta ar fi urmarea ignorantei noastre…Ti am spus ca sunt ratacit pe aici si pentru a ma scuza fata de vechii tai prieteni , pentru a nu strica randuielile stabilite in cursul anilor. A incerca o calatorie spre fiinta unei femei e un lucru fermecator , dar mai periculos decat calatoria spre mine insumi.Asa ca o sa incerc sa nu deranjez .

      • Assabis, întâi şi’ntâi, scuzele astea de zici de ele eu ţi le îndepărtez, deoarece nu-şi au rostul, pe’aci, pe la mine, nu există rânduieli; sunt un loc de cuvânt în lumea asta virtuală de abandonat pentru unii, pentru alţi, cei care mi-au fost rămâietori, de rămas, pentru alţii care mă simt ca pe un cu totul altceva pare-se că’s unul atrăgător. Glumesc.
        Eu am un timp al meu în care îmi trăiesc nişte oameni cu intensitatea şi în durate sufleteşti, şi îngăduie-mi să îţi spun că mi te-am aşezat celorlalţi, cei care pentru mine au rămas vii şi neuitaţi, chiar dacă arar, poate câteodată sau poate deloc, îmi lasă câte o urmă.

        Tu, Assabis, eşti o fiinţă de adânc, ale cărei cuvinte le aştept, pentru că ce laşi tu să cadă din gânduri e ca un fluviu heraclitic în care’s atâtea adevăruri şi taine pe care mi le deschid cu înţelesurile şi tălmăcirile mele, nu ştiu dacă aşa mai mult sporindu-le, iar dacă tu spui de rătăcire, iau cuvântul labirintic şi îţi răspund că toate fiinţele nu’s altceva decât nişte rătăcitori între da şi nu, între contradicţii indisolubile.
        E atâta sălbăticie în lumea din afară, Assabis, aşa încât atunci când o fiinţă ca tine se „rătăceşte” în lumea mea e ca şi cum fără să caut, am găsit ce căutam, aşa că ţie îţi mulţumesc pentru clipa în care s-a „întâmplat”.
        Iubesc fiinţele care neobosesc, iubind orice întâmplare.

        Cât despre zei, de ei ne-am îndepărtat cu cât am început să devenim mai oameni, minunea de-a fi oameni.
        Iar despre drumul înspre fiinţa unei femei, spectaculoasă explorare, către adâncurile ei, asta’i metafizică, nu alta.
        Glumesc, aşaşiaşa.

      • Assabis, faci ca Inter, şi pe el îl apucase odată chestia asta, că nu vrea să-mi „sperie” prietenii virtuali, el ştiind prea bine ce anume înseamnă pentru mine.
        Chiar, când ţi-e ziua, îmi spui şi mie ca să ştiu? Te rog mult.

  5. Citind -și nu numai în această postare, se simte o oboseală. Cazul de față, reprezintă un labirint irosit, are numai un etaj, de unde Icar se aruncă, iar din cauza lipsei de înălțime aripile nu prind volume mari de aer: cade și-și frânge gâtul.
    Dedal obosit privește pasărea moartă:
    „Oooo! zei, unde sunt banii lui Minos, falitul, de m-a lăsat cu-un singur cat!”

    • Nu’i nicio oboseală, Scorchfield, nu ştiu cum şi de unde s’ar simţi asta, dacă frângeam monologal despre alte lucruri poate, dar nici măcar atunci. Când e să se lase cu irosiri, întindem labirinturi pe verticală, verticalul ăla despre care ţi-am zis cândva că nu’i decât un orizontal avântat, şi punem gândurile să se aşeze runic în cuvinte pe dinăuntru, şi de-acolo, din adânc, să străbată la suprafaţă frânturi şi frânturile să cadă în cercul unei morţi, dar să fie al zăpezii care purifică. Deh, fie şi tragic. Ş-apoi mă pun pe căutări ale rămasului din ce a fost avântare. Or’ rămăşiţelor aripilor. Glumesc.

      Later edit…

  6. Saru-mana, Camelia!
    LA MULTI ANI iti doresc… sa ai parte de fericirea si de bucuriile pe care ni le transmiti inclusiv prin intermediul povestilor tale atat de bine alcatuite. Toate gandurile de bine pentru tine intr-o asemenea zi frumoasa! Si nu doar…
    Cu deosebita consideratie,
    Adrian

  7. Ziua mea cu câteva zile înaintea celei tale, doi săgetători, doi visători, aşa’i? care încă mai cred că pot face şi desface lumi; glumesc?
    Mulţumesc pentru gânduri, Adrian, şi tot ce pui în ele fie ca să nu îţi scape vreodată, să nu îţi fie insomnie cele tulburătoare, nimic să nu-ţi destrame povestea care eşti.
    Când noi suntem poveşti.

    Cudeosebitaconsideraţie asta a ta mi-ai smuls un zâmbet, aşadar, vrei să ţi-o întorc sau să semnez cu dragul amintirii unui timp al demultului?

  8. Nici nu incape indoiala, Sagetatorii construiesc lumi, povesti, au aceasta putere, inteleg timpul.
    Nu vreau sa mi-o intorci, este o ocazie fericita pe care mi-a dat-o viata… sa te cunosc 🙂 Deci, eu nu spun altceva decat ceea ce cred! La Multi Ani sa-ti spunem multi, multi ani de acum inainte.

    • Şi că s-a întâmplat aşa n’a fost deloc întâmplător, dar asta tu o ştii, iar chestia cu întorsul o zisesem pentru că sunase un pic cam încorsetat, cam protocolar, aşa, şi vroiam să o scutur de, de-aici zâmbetul florii de decembrie presate cu amintiri, astea care ne aduc pe noi înapoi celor în care ne-am lăsat gândurile.
      Mulţumesc încă o dată, Adrian.

    • Domnule Crişan, mulţumesc pentru neuitare, pentru păstrarea amintirii şi pentru intoarcere, fie ea şi pentru numai o zi, pentru că ştiu de la Adrian că v-aţi îndepărtat demult de lumea asta virtuală.
      Să aveţi parte de visuri care să alerge oriunde, să nu se oprească nicicând şi nimic să nu le oprească întâmplarea!

      Later edit, ceva pentru domnia voastră…

      Cu drag mereu.

  9. Purtam in noi intamplari, lucruri, oameni, stari pe care n-avem cum sa ni le scoatem din suflet, chiar daca, aparent, au ramas undeva-departe … Multumesc frumos pentru Canon! Chiar daca suna cam protocolar, si din partea mea, reala consideratie, Crisan

    • Aşa e, nu îi putem uita pe acei în care ne-am lăsat gândurile, îi aducem din acel demult înduioşător „undeva-departe”, şi cât de multe departeundevauri adunăm câteodată, nemaifiind nicăieri dar pretutindeni în noi.
      Cu stimă şi preţuire, domnule Crişan, şi încă o dată, vă mulţumesc pentru ceea ce mi-aţi dăruit.

    • Katia mea dragă, păi atunci să fie şi asta ceva care să îi aducă mereu înapoi pe cei de care zici, dar fără urme de la cineva comentariile nu ar exista, iar oamenii din ce în ce mai mult am băgat de seamă că îşi închid cuvintele în tăceri.

      • Tacerea e salutara si auster indicata celor care mint cu naturaletea cu care respira. Cei care au Cuvantul in ei si cu ei, sa vorbeasca, omul traieste si din cuvinte.

  10. Ăştia’s injectaţi cu voluptatea ei, Katia, condamnarea la tăcere le e de-a dreptul schingiuitoare; celor care mint nu li se va întâmpla vreodată istovirea catalizatorului, când se minte cu aprindere.
    Şi da, aşa e legat de cuvinte, cuvintele astea care fac tot ce’i cu putinţă pentru noi.

  11. Iernuindă, fără milă, sub ninsoare te-ai ascuns,
    fulguind în întrebarea ce-a rămas fără răspuns,
    dragoste şi suferinţă, univers în ochi de fată,
    tu râzi noaptea pe la colţuri cu rochia deşirată
    şi mă-nvălui în oglindă cum eram şi nu mai sunt,
    iar când soarele răsare, tu vei fi plecat demult.

    Și pentru că, citind aici, am aflat, îți doresc să fii așa mereu. La Mulți Ani, Camelia!

    • Femeie de o sensibilitate tresăritoare, am nişte zei ai naibii de ostili, nu vor să lase poezia să se desfăşoare neam sub cuşma lor,îţi spun asta pentru că mi-aş fi dorit să îţi răspund aidoma, mulţumindu-ţi mult pentru ce mi-ai dăruit.
      Legat de întrebările astea rămase fără răspunsuri, eu cred că începuturile lumii unora le sfârşesc pe altele, mai puţin pe alea care aveau în ele deja sfârşitul, şi care răspunsuri oricum ne-ar fi sleit sau ar fi făcut din noi chin, asta dacă nu ar fi fost din cele fatale, dar eu cred în cele care nu că nu au rămas fără răspuns, ci doar că în ele sunt cuvinte decisive, cuvinte cu tot ce trăiesc, iar astea au câteodată un final îndelung suspendat.
      Cât despre plecări, ştiu că nu poţi face să stea ce e făcut să plece, că nimic nu’i ţintiut ca să rămână, dar mai ştiu că nu există încheiat, sfârşit, când ceva a fost menit să se întâmple;mereu va fi ceva în continuare, ceva se va auzi mereu, trebuie doar să ştii cum să asculţi tăcerea.

      Later edit…

  12. Ianuarie ,18 , om al crepusculului, cel mai catastrofal exemplu in a oferi si a primi fericire , om al derivelor si al impietririlor, pasionat al saruturilor cu neantul , necredincios intr un dincolo si suspect de serviciu al naivitatii..asta sunt eu , Cami.Nu pot trezi curiozitatea atat timp cat esti inconjurata de acesti oameni superbi.Avraam i l intreaba pe Dzeu cati oameni buni sunt necesari pentru a salva de rau o cetate ( era vorba de Gomora) . Acesta ii raspunde : macar zece…Mi s au parut foarte putini la inceput. Mai tarziu am realizat cat de mult pot fi zece oameni buni. Eram , insa , deja , prizonierul vietii.

    • Assabis, chestia asta numită curiozitate ştii de ce anume e mai degrabă preocupată? De a vedea. E aşa, un fel de pretutindeni şi nicăieri, nu prea e interesată să zăbovească pentru înţelesuri, deşi e convinsă că nimic nu’i scapă înţelegerii, că nimic nu îi este inaccesibil, numa’ că ea priveşte şi atâta tot, şi asta din dinafară, înăuntrul rămânându-i ferecat, că nu asta vrea ea, aşadar, tu nu curiozitate stărneşti, ci dorinţa de lăuntru, asta după cum fiecare poate da un sens, fie el şi întârziat, urmelor lăsate de tine în cuvinte.
      Acum, despre altele pe care le simt eu despre tine, tu ai în tine o nesfârşită putere de a iubi, deşi poate ţi-afost ruinată sau pierdută, şi nu cred că nu ai vocaţia fericirii, cred că ai aptitudini pentru ea, iar descrierii tale cred că i se potrivesc atâtea şi atâtea fiinţe, fiinţe tot aşa prizonieri, captivi ai vieţii, locul ăsta închis în care ieşirea e iluzie, că tot ai pomenit cuvântul ăsta şi o să îl mai pomenesc şi eu de vreo câteva ori, locul ăsta închis între nesfârşit şi neunde, prizonieri între pereţi sau între puncte cardinale, căteodată pioni ai întâmplării, condamnaţi să fim liberi, cum zice Satre, prizonieri cu iluzia ferestrelor spre absolut, utilă, deh, şi închipuirea, dar controlat. Glumesc.
      Un dincolo cred că există, Assabis, pentru că atunci la ce bun atâta chin. Şi fireşte că există, ca orice inexistenţă care devine existenţă din clipa în care începem să vorbim despre ea.

      Mulţumesc pentru ştiutul de acum al zilei tale de naştere. Şi pentru omul care eşti, aşa cum mi te-ai arătat.

  13. Da, cred că putem mulțumi intra-zânele, mulțumind mai întâi tuturor balaurilor care ne dau târcoale, dar în același timp, eu nu cred că există locuri în noi, cel puțin nu unele dedicate. Eu cred în locurile din ceilalți care miros a noi, cred că și alea din noi, tot alter-locuri sunt, pe care le construim special după fiecare interacțiune, pe unele le mai vizităm, pe altele le abandonăm, dar ele sunt oglinda tutror experiențelor noastre. Insomniile fecunde fac posibile dormirile conexe, adică cele pe care le dormi împreună cu o lume și, mă rog, le trezești împreună cu aceeași lume. Partea care nu se trezește în același timp sau nu adoarme în același timp, ești chiar tu. Adică aici te poți diferenția. Te-ai gândit că alternanța somn-trezire produce un fel de furtună vibrantă pe care poți s-o simți dacă trăiești fiind puțin mai atent în jur? Omenii insulă sunt cei mai de necucerit oameni sau oamenii cu care pot să te simți singur și fericit sau oamenii care te îngrădesc. Există o mie de sensuri și chiar mă gândesc la care dintre ele te-ai gândit. Eu am o vagă idee, dar nu sunt convins. Dar genul ăsta de oameni nici nu știu dacă pot fi cartografiați, pentru că ei se întâmplă izolat tocmai pentru a nu fi în bătaia puștii, dacă mă pot exrima așa. Dar da, poate au geografii alternative, azi sunt aici, iar mâine pot fi tot aici, doar că nu mai ești tu să-i vezi.
    Mă gândeam și la teama fără rațiune și mi-am amintit de absurdul de care-ți ziceam că mă prinde din urmă și sunt nevoit să-l trăiesc pe bune, să vezi atunci ce înspăimântător este, chiar dacă ți l-ai dorit mereu alături, dacă pot spune așa.
    Ei, chiar dacă e nevoie de asta, lucrurile nu se uită, se transformă. Așa ne-am dori să fie, uitate, șterse complet, dar nu se prea poate.

    Și da din nou, acceptare e o virtute mult prea ignorată din păcate. Prin acceptare poți învăța foarte multe despre tine, acceptând mai des, faci să se întâmple mai des.

    • Da ‘chiar, cui trebuie să îi mulţumesc pentru neaşteptat dar râvnita ta ivire, fermecătoare Şosetă, fantastică Şosetă care prin ceea ce deşiră din ea creează cui o citeşte, fie şi doar o iluzie, eliberarea din captivitatea unor limite?
      Astea fiind zise precum cuvinte de întâmpinare, cu ce să încep eu mai întâi şi mai întâi ca răspuns radiografiei tale, catagrafierii tale, despicării tale, puterii tale de a lua în inventar înţelesuri, că nu cred că e vreunul în faţa căruia să ai vreo şovăială?
      O să încep cu uitarea, să mă ierte zânele, oricum la ora asta nu prea stau deloc, le aud tamponându-se, parcă ar fi nişte muşte în pahar, aşadar eu zic că totul se uită, rămânând încatenări într-o memorie fără amintiri, dar ceea ce am vrea noi şterse cu nopţi şi cu zile de către uitare sunt acele amintiri pe care dacă le-am trăi, pentru că totul trăieşte în noi atâta timp cât îţi aminteşti, am rămâne pentru veşnicie îmbrăcaţi în răni, vulnerabili ca o rană deschisă; astea sunt răni cu un singur sens, George, nu se închid vreodată, nu se cicatrizează.
      Despre alt fel de amintiri, cu vremea devin neputincioase, iar cei care le caută cu violenţă sunt acei ai unui trecut care pentru ei a fost protector, şi mai sunt cele de neuitat, cele pe care le-am vrea aşa, astea mai că se iau la păruială care să ne trăiască mai întâi.
      Câteodată ne întoarcem într-un loc din noi ca să regăsim intensitatea unui trăit pentru întâia oară, a unor începuturi. Insulele începuturilor noastre.

      Unele întâmplări de oameni insulă sunt un adevărat destin.

  14. Uitasem să-ţi mai zic ceva, George, legat de oamenii insulă; în lumea oamenilor insulă, deicticele pot fi mereu reinterpretate, asta despre acum, aici, atunci, acolo, omul insulă e un creator de lumi, deşi având condiţiile de adevăr suspendate, asta despre lumile posbile, insula lor e refugiul, fie şi al visurilor ridicole.
    Atunci când am ajuns în dreptul cuvintelor „ei se întâmplă izolat tocmai pentru a nu fi în bătaia puștii”am avut senzaţia că le-am mai citit undeva, că mi le-ai mai fi spus cândva, de parcă le-aş fi avut în mine într-o memorie ancestrală. Straniu. Sau poate că nu.

    • Mulţumesc frumos pentru cuvintele atât de atingătoare, Magda; iar ţie să-ţi fie iarna asta şi oricare alt anotimp ca o nesfârşită fericire, fericirea asta care „cere” atât de puţin.
      Dragul meu să te ajungă acolo, departe.

  15. „Je vais au hasard , mais mes pas me ramenent toujours , immanquablement , sans que je le veuille , au quartier des prostituees: il
    doit y avoir de la metaphysique la dedans” spune Montherlant in „Un voyageur solitaire est un diable „. Am pastrat forma originala stiind ca ai oarece afinitati cu lb. franceza. N am pus accentele , nefiind prea priceput. Incerc sa inteleg , in prag de sarbatori , spiritul moscraciunuluicocacola si sa cuantific ipocrizia din jur. Tu , Cami , in ce te refugiezi ? Exista in Evanghelia dupa Toma un indemn : fiti trecatori ! si realizez ca noi nu suntem contemporani cu prezentul nostru, nu il traim , noi suntem traiti.

  16. Moşcrăciunulcocacola e unul pe care nu îl recunosc, Assabis, nu-mi asum naivităţi catastrofale, legat de asta cât şi de altele, altfel, în vremea asta sunt luată în stăpânire de un duh ludic, sunt aşa de-o copilărie şăgalnică. Şi nici nu beau cocacola, că’i corozivă.
    Ipocrizia nu’i lesne de cuantificat, răspunsul e să fii stâncă, încercăm să înţelegem întrebându-ne nesfârşit, fiinzi trecători solitari între refuz şi motivare, finzi visând cu ochii deschişi trăind sub hainul timp, şi pentru că el e cel care ne are, nu noi pe el, e precum spui, noi suntem trăiţii, trăiţi de parcă n’am fi fost niciodată, mai puţin când e vorba despre timpul nostru subiectiv, cineva mi-a spus odată că eu am o poiană cu flori, acolo în văzul nevăzut al tuturor m-am aşezat eu insulă, acolo pot eu să-mi încalţ pantofii reveriei, acolo’s atemporală, acolo îmi neg eu stihiile, acolo sunt acel „voyageur solitaire” peregrin prin propriile-i negaţii, acolo îmi trăiesc lucruri în durate inobservabile, acolo generez eu metamorfoze şi reconfigurez realuri, nu realul. Glumesc, aşaşiaşa.
    Refugiul e acel loc în care vrei să fii adăpostit dar nu închis.

    Îndemânul ăsta pe care l-ai pomenit mijloceşte clipe de meditaţie, cred că e sortit oamenilor în raport cu eternitatea.
    Iar despre un alt Moş Crăciun, unul căruia i-am scris şi eu câteva netrimise scrisori, el ştie că în noi e dinainte totul.

  17. Raspunsul tau m a convins ca nu existi in realitate si ca sub identitatea ” perfectiune ” se ascunde o chestie virtuala care pune morfina , amfetamine sau alcool printre pixeli si toti naucii care ajung p aici se servesc cu ce au nevoie. Am urmarit commurile pe care programul „Cami” le initiaza de cate ori este accesat de tot felul de personaje si am ajuns la concluzia ca o fiinta umana nu poate duce in spate un suflet atat de mare, fara riscul prabusirii. Esti prea frumoasa sufleteste pentru a fi reala.Daca printre muritori exista cineva care poate proba existenta fiintei „Cami” , I’ll rog sa taca .Imi place sa cred in continuare ca este o himera .

    • Cu adevărat că decembrie e magic, mereu cu un altfel de miracol, ivirea ta aici, Innuenda, îmi întăreşte credinţa în asta, şi’apoi ar mai fi şi chestia asta legată de cum te-ai simţit citind pe care mi-a mai zis-o încă cineva nu demult. Aşadar mulţumesc pentru „întâmplarea” asta de tine.
      Cu drag.

      • Legat de orizontalul – vertical al Innuendei -„Campia nu e decat o multime de varfuri apropiate ” – Sorescu. Primesti cu uratul , Cami ? E timpul in care ne amintim ca avem ceea ce pierdem , ramanem cu ceea ce am dat in cursul anului. Mi e dor de un colind prin zapada , de gutui la geam , de iubirile tip Esenin si de dezamagirile inecate in vodca.

  18. Avem ceea ce pierdem,cum bine zici, pentru că tot ce trece, rămâne, rămânem cu ce am dat ca să adunăm sau să să despartă, vroitor, potrivitor, dupăcum am simţit când i-am trăit fiecărei întâmplări clipa, şi atunci când vreau, totul e în faţa mea, Assabis, timpurile mele toate, şi fireşte că primesc cu uratul, eu cred că asta e bucuria de a spune, şi nu una ca oricare alta, ci răscolitoare.
    Şi mie îmi e dor de colindatul prin zăpadă, dar unde’s zăpezile de altădată, vorba aia, şi viaţa care altfel curgea prin noi când păream a fi una cu alţi oameni de zăpadă ca într-o fericire? Mi-e dor de vremea când izbucneam ca o flacără dar trăiam în momente eterne, mi-e dor, mult în urmă, de bananele alea pe care le înveleam în ziare că doar, doar, s’or coace odată, dar cum nu eram pe-atunci nici prea mult şi nici prea de aşteptătoare până la epuizare, sfârşeam prin a le mânca aşa, mi-e dor de lumânărelele din bradul de Crăciun, alea pe care le prindeam în nişte clipsuri, şi de vata de pe crengi şi de bomboanele cu lapte şi de pierderile mele de vreme, de toate exuvierile mele mi-e dor şi mi-e dor să mă uit în cineva cu totul, deşi asta nu cred să mi se fi întâmplat vreodată, aşa că e dinspre partea cu dorurile de întâmplări neîntâmplate.

    • Nu stiu , spre rusinea mea , sa postez clipuri. O sa incerc sa iti povestesc despre muzica mea , cea pe care , in incercarea de a mi achita datoriile muzicale , incerc sa ti o ofer cu acelasi drag. Voi incepe cu Sonata 111, ultima sonata pentru pian a lui Beethoven, cea in care , in plin lirism , pianul incepe sa urle si sa loveasca , gest de razvratire impotriva lumii …apoi , ti as posta sfarsitul Simfoniei a cincea , cu acele caderi si ridicari interminabile , ambele bucati fiind de ajuns pentru a justifica trecerea noastra pe pamant .Nu incerc sa fiu snob . Astea mi au picat acum , ar mai fi muzica filmului „Va place Brahms? ” , ” Nebunul de alb ” al lui Imre sau inceputul „Invierii” lui Tolstoi , care e tot muzica pentru mine ( zece ani a stat batranul pana a gasit inceputul acela cu indiferenta lumii la sosirea primaverii).Muzica e o alta iluzie. Un prieten de al tau , intreba , corect , de cand fata morgana e ceva bun , plecand de la premisa ca ea ucide , nu salveaza suflete. Voi incerca sa I raspund apeland la argumente nietzscheiene . Chiar daca ratacim in pura iluzie , ceea ce ne insala e mai important decat adevarul. Substanta faptelor noastre e data de scopurile in care ne am cheltuit credinta .. nu trebuie sa fie adevarate pentru a fi efective.

      • Zău dacă asta e vreo ruşine, Assabis, e frumos aşa, cum ai încatenat povestea despre muzica ta, nepreţuită fericire, muzica, atunci când faci pereche cu ea, e ca un mâner pe care îl răsuceşti ori de câte ori sufletulsimte să intre pe poarta clipelor ei, când clipele ei trec prin tine aşezându-ţi-se peste tot, depunându-se pe membrana fiinţei tale, pentru mine muzica e aşa, Canonul lui Pachelbel, Air, aria lui Bach, Adagio al lui Albinoni, Beethoven uvertura la Egmont, Saint Saens Carnavalul animalelor, ca să îţi spun şi eu câteva la prima venire, şi când ascult e ca şi cum trupul s’ar elibera de mine, e câteodată sau mai mereu în clipele astea când mi se pare că înţeleg totul, că nu mai am colţuri, nu mai am muchii, sunt rotundă ca tăcerea, ating raiul ori de câte ori am nevoie de el, apoi îl pot pune deoparte.

        Un AltAn de multe înţelegător, Assabis, unul ca niciodată până acum, ale cărui clipe să le înnozi cu pricepere, orice taină de vis să aştepţi răbdător!

        Ceva pentru tine, cu drag, şi cu un mulţumesc pentru amintirea acestui film.

  19. N-am venit sa povestim despre muzica, ci-am venit sa colindam: Florile da-al-be… Craciun fericit, iar Anul nou cu bucurie, sanatate si aceeasi inspiratie filosofico-poetica! LA MULTI ANI! Cu admiratie, Crisan Carpen

    • Încă sunt umblet colindătoare unor amintiri, domnule Crişan, mi se întâmplă mereu în vremea acestui timp, timp sacru, păcat că începând cu nişte ani din urmă lucruri s-au pierdut şi continuă, nu mai cresc în profunzime, cele cu semnificaţii adânci, de astea zic, cele ce sunt cufundate în acele străvechimi mitologice; aruncăm în derizoriu, asta despre colinde.

      Un AltAn plin de semnificaţii, unul trăitor de emoţii, că făr’ de ele am fi doar nişte oase umblătoare, tot ce vă e dorinţă să prindă trup, orice întrebare cu uşurinţă să îşi găsească răspunsul!
      Zile binecuvântate, domniei voastre. Şi îngăduiţi-mi să vă întorc vorba cu admiraţia.

      Pentru dumneavoastră ceva; nu’i un colind, dar mie îmi atinge sufletul într-un fel nespus.

  20. Flori mai albe, flori cu bine,
    noaptea cu ninsoare vine
    să-ţi aducă de Crăciun
    daruri multe şi-un Moş bun
    şi iubire să-ţi împartă,
    Anul Nou de-ţi bate-n poartă,
    tu deschide-i c-un gând bun
    scris în noaptea de Ajun.

    Crăciun Fericit, Camelia! Să-ți fie sărbătorile dalbe și tainice! La Mulți Ani! 🙂

    • Frumoasă femeie a mării, anul ăsta nu i-am mai scris vreo scrisoare lui Moş Crăciun, mi-am zis că alea trei din anii trecuţi au fost îndeajuns, nu i-aş fi cerut nimic, oricum el ştie că eu stau la pândă pentru totul, aşa că aş crede că şi-a râs în barbă şi mi-a permis orice joacă mai cu seamă în zilele astea care au fost ale lui. Anul ăsta moşul a sfârşit depărtări, a adus fiinţe dragi împreună.
      Iar de Crăciun am simţit cum mă recreez din Nou, pentru că asta de fapt e Crăciunul, pentru cine mai ştie, mai poate şi mai vrea să înţeleagă această taină.

      Mulţumesc frumos pentru urări, iar ţie îţi doresc un AltAn cu degete de celemaifrumoaseneîntâmplateamintiri prinzătoare, cu degete de nespuse fericiri tăind miraculos timpul dintre tine şi omul de tine iubitor, de el, de celdeparteaproape, timp pe care ţi-l trăieşti în durate sufleteşti.
      Un AltAn cu dragoste, acea în care să îl chemi la nesfârşit!

      Later edit, cu tot dragul…

    • Zăpada chiar şi-aînceput povestea de iarnă, ghicise ea chiar dinainte de a veni cum e cu odihna sufletelor şi cu zgomotele unor clipe, cu gustul lor.
      Un AltAn cu desfăşurări învăluitoare în frumuseţe şi fericire clipă după clipă!

  21. Sarbatori frumoase, femeie de decembrie! Am gasit cararea ce duce sub bradul tau impodobit cu stele si cuvinte de sarbatoare. Am poposit sa imi astampar setea de de cuvinte. Am luat cateva cu mine de pe o crenguta si am pasit alaturi de urmele in zapada, lasate de Mos Craciun. Zile magice si pline de bucurii . Cuvinte frumoase si ganduri bune sa iti lumineze sufletul!

    • Mulţumesc, niciodatărătăcitorule, se pare că (încă) mai nimereşti drumul, e drept însă că nu’s noiane împotmolitoare care să te poarte îndărăt, să îţi întoarcă drumul, şi dacă tot zic de drum, apăi să îţi fie cel din AltAn unul presărat cu oricare pietricele ale regăsirii vei vrea să priveşti la răstimpuri, să te ducă încotro vei dori şi teafăr; ăsta de zic de el vezi că’i cel al inimii.
      Cuvinte frumoase şi tulburătoare să prinzi şi să porţi şi să adaugi mereu de-a lungul clipelor şi uimite fie-ţi de cele ce li se întâmplă!

    • Un AltAn cu iubire, Adrian, clipe de tine să îşi împreune degetele cu dragostea, tot ce visezi să ştie să te poarte, nimic să nu îţi fie târziu sau grăbit!
      Cu drag, suflete.

    • Mulţumesc pentru cuvintele urătoare, Sofia; nu ştiu cum va fi, dar ştiu că ce va fi, va fi acolo, unor lucruri le-aş grăbi pasul, asta dacă, deh, n’aş face-o cam stângaci.
      Ţie îţi doresc un AltAn, de fapt o viaţă întreagă, cu romantism, cu tot ce ştii că-ţi este hrană, cu nimic potolit din ce nu vrei să potoleşti, cu alunecări departe în care să afli ce cauţi!

  22. N-am mai trecut pe-aici.. a fost si ziua ta de nastere, au fost si sarbatori, iaca-ta am trecut si intr-un nou an. La multi ani frumosi, draga Camelia, si un An Nou minunat, cu tot ce crezi tu ai nevoie sa-ti aduca! Va fi un 2015 atat de frumos si de bun, cu atat de multa dragoste, ca va trebui sa avem grija ce facem cu tot ceea ce primim :). Poate bat campii, dar… lasa-ma sa visez!

    • Aşa va fi, Roxanacuochiaurii, tu nu ştii oare că cele mai frumoase amintiri pe care le-ai trăit sunt cele care urmează să ţi se întâmple? Aşadar, va fi precum profeţeşti, precum visezi, şi fie-ţi 2015 un vis de care să nu te îndoieşti, şi hai să batem câmpii împreună, să îndrăznească, dară, careva să ne întrerupă, şi fie-i anului ăstuia în care trecurăm destinul dragostea, ameţeala asta căreia i ne zvârlim, chiar şi dacă ne mai trânteşte câteodată la pământ.
      Clipe ameţitoare să ai, Roxana, şi mulţumesc pentru ivire.

  23. Şi pentru că azi e ianuarie, 18, asta însemnând că e ziua lui Assabis, lasă-mă, D., să încerc nişte dorinţe, măcar una dintre ele s’o potrivi, aşadar îţi doresc să fii cât mai departe în oricare ceas de ceea ce hotărăşti să laşi în urmă, dar nu să fugi, îţi doresc să nu duci nicăieri ceea ce simţi că ţi-ai întoarce în fiecare clipă, îţi doresc să ţii strâns tot ce îţi pare mai devreme decât te-ai aşteptat, îţi doreşti să nu priveşti înspre nimic ce se duce lung şi trist.
    La mulţi ani, cu drag!

  24. Şi mă întrebam de ce oare înţeleg preabine îngerii, iar ţie nu ţi-a luat nici măcar o veşnicie pentru a (mă) înţelege. Glumesc, Assabis.
    Mulţumesc încă o dată pentru că nu te-ai oprit să-mi vii aici.

  25. Mi e teama de cuvintele tale. Stiu ca nu poti rataci decat singur , in doi alegi deja o directie. Si mai stiu ca purtam si ninsori si iubiri in suflet…Multumesc frumos pentru urari (pentru toate urarile) . . Si i raman dator lui Inter pentru ca mi a oferit sansa sa te cunosc.Incerc sa te descifrez si nu reusesc.Nu stiu ce poate fi dincolo de cuvinte ,Pe hartile vechi , tinuturile necunoscute erau inscriptionate cu „Aici sunt lei „.Navigatorii le ocoleau si ajungeau cu bine la destinatie.Altii , nebuni , neavand ce pierde ,incercau sa afle ce se ascunde dincolo …Despre ei istoria nu povesteste nimic.

    • Esti o femeie deosebita . Intr o zi ma voi indragosti de tine. Apoi ne vom vinde sufletele..Ne vom uita unul pe celalalt si ne vom uri. Dar doar pentru a ne regasi. Poate ne vom face loc si pentru moarte.

      • Într-o zi vom citi ce-am scris pe-aici, cu nostalgia trecutului, şi vom zâmbi când vom ajunge în dreptul acestor cuvinte spuse părând a fi fără nicio ezitare,aşadar nicio alegere.
        Cât despre regăsiri, în ele mai mereu se împarte ceva, cu moartea vom vedea noi cum ne vom învoi.

  26. Pentru cei care au vazut in ultimul meu comm o declaratie de razboi , voi incerca o eschiva: glumesc , asasiasa…As fi de un egoism infernal . Cami nu va fi rapita. Si nici asediata. Nici macar nu exista. Cuvintele ei nu sunt decat o marturie ca viata nu e suficienta.Ai grija de ei , Cami!

    • Asta cu glumesc aşaşiaşa e într-atât încât să pară derută, şi cred că şi-a dat lumea seama că în adâncul sufletului tău asta doriseşi, să mă nerăpeşti, nu ăsta e scopul tău, oricât ar nădăjdui careva să îl desluşească, asta dacă ar fi vreunul, aşa că nici pomeneală de asediu, de metereze, de stat la picioare de turn închipuindu-şi că e pe coama întăriturilor,pentru că la urma urmei Cami nici măcar nu există sau e ceva greu de definit, acum toată lumea e liniştită în această privinţă îndeajuns.
      Glumesc şi eu, aşaşiaşa, Assabis.

  27. M am intors . Eram ferm convins ca spusesem tot ce trebuia pe aceasta pagina. De ce nu am reusit sa plec de pe insula ? E un joc cu reguli sau un ritual pagan in plina desfasurare ? Cine esti ? Fie ti mila , Cami , arunca mi busola si o tigara…

    • Păi îţi răsărise gândul plecării, Assabis? Cumva, asta simţisem, cât despre celelalte întrebări, au chipul unora cardinale, şi-ţi pare că pe insula asta e nevoie să te joci cu tot felul de vrăji?
      Cine’s eu? O femeie pe care a ales-o întâmplarea; întâmplarea care a adunat, a ales.
      Îţi arunc busola, Assabis, o azvârl cât mai departe de tine, oricum ştiu eu că tu nu te rătăceşti, te iei mereu după nordul tău sufletesc.

  28. Fiinta careia I se cauta sensul nu este fiinta fiintarii , cea la care se poate ajunge lansand o interogatie, si nici acea entitate privilegiata care este omul, spune Heidegger incercand sa explice insuficienta limbajului rational in determinarea diferentei ontologice , dintre fiind -fiintare (ceea ce esti tu , Cami ) si fiinta. Metafizica timpului nostru a redus fiinta la o simpla prezenta ,la un obiect . Ori asta face imposibil mesajul vechilor greci , care spuneau ca adevarul nu e decat o adecvare a gandirii la fiinta. Sunt ,probabil ,mult prea serios , incerc sa anulez ludicul din ultimile commuri si incerc sa confirm o alta teza , cea conform careia pe masura ce se dezvaluie (adica ce am facut eu ) , fiinta se ascunde in fiintare…istoria nu e decat o uitare a fiintei.

    • Nu’i rău dacă ne mai lăsăm câteodată (şi) bântuiţi de duhul ludic, Assabis, pentru că ştim care’s două dintre atitudinile pure pe care le avem în faţa vieţii, sau pe care ar trebui să, astea două fiind gravitatea şi seriozitatea.
      De ce am pomenit de viaţă? Pentru că aici viaţa mea, crâmpeie din ea, a devenit cuvânt, iar cuvântul are fiinţă, ştii asta, aşadar, cuvintelor mele, scrisului meu la capătul căruia e doar lectura, tu le-ai răspuns cu gravitate şi cu seriozitate, iar dacă te-ai jucat mai apoi, precum şi eu am făcut-o, nu înseamnă că mi-a scăpat înţelegerii ceea ce era de înţeles.
      Fiinţa şi fiinţarea pot avea înţelegeri sau ceva le paote rămâne de neînţeles, sau înţelesul poate fi doar al unui, celuilalt rămânându-i din asta doar neînţelegerea, iată un adevăr, mă întreb ce-ar spune cel cu „Fiinţa şi timpul” despre asta, cel de tine pomenit.

      Cât despre întrebări, o întrebare este o căutare, aşadar, cum eu sunt o fiinţă a căutărilor şi nu a definitivului, cred că nu există un ultim răspuns, nu există o ultimă întrebare, adică nimic nu este încheiat, închis, legat, asta despre cum că ţi se păruse că spuseseşi tot ce ai fi vrut şi ai fi avut de spus pe pagina asta a mea.
      Gândul întrebării face cu putinţă fiinţarea cea întrebândă în cel din care a izvorât, în fiinţa aceluia; Dasein. Lumea fiecăruia, înăuntrul ei, şi desluşirea fiinţei fiinţării care doar acolo e cu putinţă.
      Fiinţare suntem deopotrivă, şi tu şi eu. De ascuns nu o facem, nu punem cevauri în faţa altor cevauri, eu aşa zic.

      Putem vorbi apoi oricât legat de acel „cine sunt” eu, tu, doar avem fire călăuzitoare întrebările, nu?
      Asta ca să închei rotund.

    • Daca am luat 10 pentru postarea anterioara, inseamna ca n am luat nota de trecere pentru altele. E un lucru absolut normal, explicabil prin principiul indeterminarii al lui Heisenberg: cu cat determinam mai precis pozitia unei particule, cu atat mai indeterminanta ramane viteza. Si invers. E o lege a materiei, orice masurare intrinseca a unui fenomen ii altereaza din principiu caracteristicile. Scorchfield, la cat de caustic l am citit p aici, cred ca a fost ironic. Pe tine Cami, te am descoperit si cu viza de flotanta prin filozofie. Daca si poza e adevarata, avem de a face cu o minune.

      • Există mulți ce apucă spre Rai. Coada-i lungă, mulțimea agitată. Sunt ca la moaște. Ca muștele. Și totuși puțin rămân, restul fug mâncând norii. Toți trec printr-un tunel în care se oglindesc lateral. Cei care la ieșire fug care încotro țipă: Eu nu sunt ăla ! și nu mai văd nimic înainte, ratează intrarea. Puținii care intră, își recunosc puținul.

      • Nu, Scorchfield poate vroia mai cu seamă pentru postarea cu pricina să îţi dea 10 şi nu s-a putut stăpâni să nu ţi-o (şi) spună, şi crede-mă, nu’i ironic, e ultimul lucru de care l’aş bănui, mi-a luat ceva până să îl înţeleg, parcă mă zbăteam într-un ocean vâscos.
        Şi da, acolo în poză sunt eu, poză adevărată şi nu făcută.

  29. Scorchfield, cei care îşi recunosc puţinul nu apucă înspre rai, agonizează, nu ştiu cine sunt, aşadar nu ştiu încotro se îndreaptă, iar legat de asta eu cred în acei care ies de pe drumul pe care alţii merg, mai toţi.
    Ca să apuci spre rai e nevoie să îi faci loc acelui lucru ca „apucatul” să ţi se potrivească, asta una, a doua la mână e că doar în oglindă te cunoşti pe tine însuţi şi nu printr-o umbră, asta’i calea, şi-aşa nu poţi rata intrarea. Cât despre cei care nu putuseră să treacă pur şi simplu asta însemna că nu aia era calea, o greşiseră.
    Oricum, raiul încearcă să ne amăgească. Şi iadul face la fel.

      • Viata e o poveste nemernica, Scoch..Oglinzile nu se sterg , se sparg.Iar legat de rai , pe la anul 1000 , Sei Soganon scria acest haiku: ” Raiul.Drumul corabiilor. Ibovnicii.”

      • Singurele oglinzi între care nu m-aş aşeza sunt cele moi; între oglinzi moi. O ziceam doar aşa.
        Ţie legat de ce îţi sări ţâfna? Glumeam.
        Şi, Scorchfield, ceea ce sunt nu se termină niciodată,pentru că mă cresc la infinit. Acum iar glumeam, aşaşiaşa.

  30. Ma bucur , Camelia , pentru ca nu m ai lasat prada lui Scorchfield ….Glumesc. Cineva trebuie sa fie capul limpede in devalmasia asta de ganduri. Nu stiu mai nimic despre tinuturile din care vine. Iar faptul ca ti ai asumat poza o sa te coste si o sa ma coste.Nu pot accepta risipa de frumusete.

    • Scorchfield trăieşte pe meleagurile copilărimii mele, cele pe care eu le-am părăsit cu multă vreme în urmă, vine dinspre vest, dacă intri pe blogul lui îţi dai lesne seama din nişte urmă.
      Cât despre poza mea, am luat aminte, cer îngăduinţă şi iertare, mă bate gândul să o înlocuiesc poate cu o alta, cândva Inter m-a mustrat blând că arăt acolo revoltător de tânără, doar că am nişte ani, destui, adunaţi până acum.
      „Risipei se deda florarul”.

  31. Ajung și eu acum aici, după atâta timp, doar ca să înțeleg că experiențele omenești nu sunt chiar atât de diferite ! Și că, atunci când căutăm în interioarele noastre dedalice după amintiri, mulți dintre noi găsim iubiri trecute, dureroase sau (aproape) absolute, iubiri care au fost, sau care n-au fost, dar ar fi putut să fie (lucru chiar mai dureros!), iubiri pe care acum nimeni afară de noi nu le mai știe…
    Diferența dintre noi este poate doar aceea că, în dedalurile mele, iubirile stau acum frumos aliniate, frumos încrustate, și nu mai dor. A rămas doar esența din ele, ceea ce a fost frumos… sau n-a fost, dar ar fi putut să fie ! Oricum, e demult trecut timpul durerilor. Știi, se spune că la sfârșit vom avea doar esența, iar durerea nu e o esență, e doar un produs secundar.
    Îți doresc să ajungi să intri și tu în dedalurile tale fără durere… doar cu bucuria amintirii !
    Te îmbrățișez cu drag, și La mulți ani de ziua tuturor femeilor !

    • Suntem atât de asemănători, deosebitori doar ca intensitate, eu asta cred, cât despre amintiri, nu am fost niciodată dintre acei care fac din ele un război,toate sunt acolo, niciuna nu sfârtecă în carne cu durere, nimic în ele nu a rămas neliniştit, atunci când faci drumul înapoi, toată setea de ele mi-am potolit-o, am scris această cea de pe urmă poveste cu gândul la toate fiinţele de pe pământul ăsta, chiar dacă nu ştiu umbletul şi respiraţia tuturor, în toţi însă unele lucruri întâmplându-se aidoma.
      Mulţumesc pentru urmă şi fie ca tot ce trăieşti chiar dacă pare a fi durere să nu îţi fie altceva decât o binecuvântare deghizată!

  32. draga mea. Au trecut 3 luni de cand n-ai mai scris nimic, cuvintele tale atat de dragi mie, par a duce o mare povara in spate: lipsa de prezenta.

    hai, scris, scrie, scrie ! caci sunt aici sa te citesc !

  33. draga mea, te rog din suflet. Macar recomanda-mi o carte, un autor, care sa scrie atat de frumos si asemanator ca tine ! Pana ce scrii tu ceva nou, sa-mi pot mentine in forma mintea. Si sufletul.

  34. Dulcea mea, de scris mi-am sfârşit cuvintele aici, dar sub un alt chip şi sub un alt nume le am în altă parte, altfel şi în mai puţin ca întindere, dar zic eu, la fel de pline de miez. Oricum, e altceva, acolo însă mai puţin lirism, mai mult aspru realism.
    Locul îl vei găsi lesne, ţi-am lăsat o urmă pe blogul tău. Şi mulţumesc pentru că nu m’ai dat uitării.

    Later edit
    Îţi răspunsesem altfel, am şters şi am pus altceva în loc.

  35. No, bine ! Si eu, muritor de rand, care nu am vreun blog pe care sa poti (eventual) lasa o urma? Cum te mai pot citi? Ne-ai lasat singuri aici si ai sters-o…Glumesc, desigur…
    Dar acum o spun serios – mi-a fost tare dor de cuvintele tale.

  36. Paul… acolo e locul cel nou unde mi’s eu în cuvinte, e lesne de găsit.
    Chiar, nu te-am întrebat vreodată, dar de locul ăsta cum ai dat?

    Later edit
    Acum cred că deja ai găsit locul, aşa că pot şterge urma în care îţi pomenisem despre.

  37. Multumesc !
    Da, am gasit locul, am si zabovit putin acolo. Astazi o fac mai pe-ndelete.
    De locul asta am dat din intamplare, nici nu-mi mai amintesc cand,cum. Si gandeam aseara…daca din nou te-as fi gasit din intamplare, oare te-as fi recunoscut. Parca da, parca nu…

  38. DulceS, tăcerile însingurate nu au de-a face cu mine, e o fată căreia poveştile mele i-au mers la suflet şi care a postat fragmente din ele, pe blog ţi-am lăsat o urmă, precum spuneam, eu sub un alt chip, cu un alt nume, ia-te după urmă.

  39. Camelia. Vreau sa stii ca modul cum scrii aici este complet diferit de felul cum scrii pe noul blog. Aici e pasiune. Dincolo este poveste. Aici este emotie incandescenta. Dincolo sunt descrise situatii existentiale.

    Aici esti tu, cu ardoare si pasiune. Asa cum te cunosc de multa vreme.

    Dincolo este altcineva…Sau poate inca nu m-am obisnuit cu noul tau mod de a fi…

    • Şi acolo sunt tot eu, eu, o alta, acolo, câtuşi de puţin lirism, mai mult dur şi aspru realism,mai spintecătoare, aşa, nu mai sunt poetica pândită de sentimentalism, asta neînsemnând că am dat-o din mine deoparte pe cea pe care o ştii şi sensibilitatea ei feminină, ci doar că scriu despre altele.
      Aşadar, acum ştii locul, pot şterge cuvintele care îl arătau.
      Ca şi numele blogului nou, aidiul de care întrebai.

  40. Buna ziua, Camelia !
    Nici nu stiu cu ce sa incep……………..
    Iar ca sa nu gresesc, iti marturisesc cu toata sinceritatea ca,
    IMI LIPSESC COMENTARIILE TALE ! 😦
    Daca incetarea DIALOGULUI nostru VIRTUAL se datoreaza mie,
    chiar daca NU STIU de ti-am GRESIT sau nu cu ceva ,
    IMI CER public SCUZE ! 😦
    Dumnezeu sa te Binecuvanteze si Binedispuna !!! 🙂 🙂 🙂
    Cu stima si respect,
    Aliosa.

  41. Domnule Alioşa, eu aici mi-am dus poveştile până în marginea gramaticii,am pus aşadar punct, de-aici toate încetările, pe blogul ăsta aproape că nici nu mai intru, o fac doar atunci când îmi mai lasă, rar, careva vreo urmă.
    Nu ştiu de ce v-a trecut prin minte că mi-aţi fi putut greşi cu ceva, chiar mă întristaţi.
    Dumnezeu să vă aibă în pază!
    Cu aceeaşi consideraţie, domnule.

  42. Sunt si visele urme din viitor? Am invăţat de la tine ” să nu mă încred in cei care cer” .. urmez şoapta luminii din vis . ..

    • Sunt dintre cei care nu înfăptuiesc, asta era continuarea. Şi da, unele vise de acolo vin, dar dintr-un viitor deja întâmplat, aşa că atunci când ceva ţi se va întâmpla vei şti cum să îl recunoşti, ascultând în tine.
      Bucurie urma ta lăsată, Liviu.

  43. Uite ceva potrivit legat de dor, cel de care să preasculţi şi nu pentru doar o foarte singură dată, e cel care te poartă pe drumul inimii.

    Cred că deja ai ajuns în locul unde tetrimiseseră cuvintele aşa că acum pot înlătura urma pe care ţi-am lăsat-o cu un rost, îl vei desluşi tu.

    • Eu am o teorie a mea despre DOR .. cred că este ROD .. adică un fel de cale drum nevăzut pe care-l parcurgem in care raţiunea traduce durerea si sufletul este Rodul.. dar un rod cum merele de aur acele rodii sau gutui rămase, că si timpul schimbă locul, omul şi mai cred eu că nu trebuie să fugim de dor .. el ascunde esenţa, perla, TIMPUL.. el se vrea în vrerea lui îmbrăţişat pâna Re-Devine ROD.. nu întâmplator am venit in această ţară ROmânia care acum este in DOR, o durere mută ce vrea să trezească inimile ce DORm.. ştii ?cuvintele ..bine ştii sunt tronul realităţii ar fi nedemn să le folosim fără iubire .. fără iubire.. mai cred eu că lipsa iubirii este lipsa adevărului dar nu spun nimic nou doar simt, Multumesc Camelia pentru cuvinte, gânduri si dezvăluire .. clipele din marea clipă se regăsesc întodeauna e o muzică neauzită si uneori văzută care le aduc in hora eternităţii.. iţi mulţumesc cu toată inima! Bucuria este şi ea un glas al eternităţii.

      • Dorul, rodul nostalgiilor noastre după ceva ce a fost şi nu va mai fi, după cea ce ai pierdut şi poate nu vei mai regăsi niciodată sau dimpotrivă, dorul ca speranţă a regăsirii a ceea ce ţi-ar putea părea pierdut, dorul ăsta care e slobod la toate chemările, între prima şi ultima lui literă, şi’s numa’ trei, fiind toate începuturile şi sfârşiturile noastre.
        La rândul meu îţi mulţumesc, Liviu,pentru sufletul cuvintelor din care te-am adunat.

    • Am ajuns, mulţumesc incă odată cu bucurie, chiar ieri gândeam că „ROST” tradus din portugheză poate insemna si chip, faţa omului si noi mai spunem „toate îşi au un rost” sunt însufleţie dacă ne amintim unde este oglinda sufletului.

  44. Candva te-am iubit. Tu, sau necuvintele tale. Mi-a fost dor sa-ti vad lupta cu ele, mi-a fost dor sa le simt din nou cum musca. Si iata cum, dupa …ani…esti si ramai aceeasi soapta. Si iata-ma.

  45. Poate aşa a fost, sau poate ţi s-a părut că, dar dacă aşa a fost, au fost cuvintele, astea care fac tot ce e cu putinţă pentru noi, restul e din tăcere, faţa nevăzută a lor. Exasperantă tăcere.
    Tot ce trece, rămâne, Mihai, bine ai venit, după ani şi ani adunaţi!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s