Când, născute sub semnul întâmplării, între ce este şi ce nu, litere de’o şchioapă devin cuvinte definitive sau nostalgice devălmăşii ale gândurilor

Motto: A fost odată ca niciodată când încă mai hălăduiai pe străzile monologurilor tale, încă îţi mai plimbai gândurile altora în tine ca pe un epic trucat, încă te străduiai să desluşeşti siluetele literelor care ar nedumeri sau dezamăgi trecând prin tine toate timpurile interpretărilor, extindere indefinită abolind realul în perspectiva unei semnificaţii a tăcerii deşi ascultai magia sunetelor în tine, a tuturor acelor cuvinte care privilegiau conţinutul pe care îl ţineai în tine învăluitor, ocrotitor, chiar dacă tu mergeai în cârji ca să îţi poţi ţine echilibrul printre atâtea „dacă” împotmolitoare şi cârtitoare, şi cu fiecare pas îţi mai lepădai câte un cuvânt dincolo de catenele nespusului căutând să găseşti altceva, acolo căzând şi regretul vlăguit de senzaţii, sleit din gânduri de atâta ascuns nedezbrăcat.

Femeia aceea care ascundea printre cutele rochiei din voaluri diafane litere înalte şi subţiri ale unor dialoguri imaginare între ea şi fiinţele fantomatice ale aducerilor aminte din vremea când începuse să trăiască dragostea, până atunci doar un cuvânt, având de ele o vagă impresie de libertate după ce isprăveau să o tulbure, cuvinte ale cândvaurilor unor desperecheate anotimpuri când fuseseră abia la literă, întâmplările de ele de mai apoi alegând, adunând şi despărţind înţelesuri, unele având răsuflarea simţită de la începuturi ca fiind una străină de ritmul răsuflării ei, aşa că aceste inexistenţe fură rapid refuzate, încheindu-le fără să mai aştepte vreun ascuns care s-ar fi putut întâmpla să ofere acel ceva căutat, până atunci un altceva revelându-i-se, un ascuns undeva ca o neştiută promisiune şi pe care ea şi numai ea ar fi fost vinovată de a-l fi compromis, însă despre ele simţise din prima clipă totul, nu apucaseră să devină o aşteptare plină de nelinişti şi de scrâşnete de gânduri şi nici o dureroasă nerăbdare nu le fusese…

…şi nici nu apucaseră să se rostească într-o frază, pentru că verbul care ar fi trebuit să fie întemeietor avea chipul violenţei unui acid, frângând numele în vocea tăcerii, nenăscutele litere devenind vedenii dintr-o limbă mută, aşa că fiecăreia dintre ele îi ţinea maxilarele încleştate, tăcerea de ele prinzând contur de urlet, şi astfel, aşezată la hotarele unui vis scurt, şi ca totul să nu tindă spre ficţiune, se despărţi în parte de fiecare literă ale unui cuvânt care ar fi însemnat nimic, orice gând legat de el fiind o risipă…

…iar acum, la multă vreme după, povestindu-şi despre ele prin filtrul esenţial care este memoria, şi le supunea cu drept de moarte şi de viaţă şi de reînviere a lor, însă doar ca apariţii fantomatice, spectrale, întrebându-se ce ar fi fost dacă atunci, în clipa întâmplării lor le-ar fi ascultat dominată de idilism şi duioşie, întâmplare a unor ani când totul era tânăr, naiv şi frumos, tinereţe cuceritoare şi abuzivă, încinsă şi îndrăzneaţă cu himerele ei bizare şi absurde, când încă nu începuse să se mişte înăuntrul ei între realitatea dură şi irealitatea ei poetică, pe alocuri melancolică, adesea agonică, şi nu îşi mai aduce aminte când a înţeles pentru întâia dată că în viaţă cuvântul face lumea întreagă

…iar lumea cuvintelor ei magică şi adevărată avea să fie din literefiinţe purtătoare de sensuri prin clipe în care i s-a întâmplat să trăiască, legat de ele, o vătămătoare defazare a memoriei şi a fanteziei, fie prin supralicitare, fie prin nesocotirea uneia dintre ele, ultima, pe cât de ispititoare pe atât de înşelătoare, iar ce putuse spune la o depărtare despre fiecare început al oricăreia dintre ele fusese că prima literă se formase în ureche, acolo unde începuseră să încolţească mai apoi şoapte de mătase curgând dintr-o vârstă al cărei nume fu al iubirii, o vârstă cu părul lung până în câlcâie, un trup cu lentă unduire şi ochi miraţi privind înspre atâtea litere care începuserăsă se strângă în jurul ei, ea îmbrăcată în rochie de înger, litere care creşteau unele din altele, străluminânde, până când într-o zi una câte una începură să pălească până se stinseră cu totul…

…din ele rămânând numai nişte ochi de noapte şi o senzitivitate feminină pârând abisală într-o linişte din lână netoarsă, spunându-şi că poate cuvântul care venise dinspre partea cu dragostea nu voise să o înveţe altceva decât că nimic nu vine la întâmplare şi nici întâmplător cuvântul ăsta prin care fiinţe fuseseră trecătoare avea să devină locul uitat şi apoi regăsit al unor nostalgii, puţini mergând până la capăt, rămânând  a fi,  dragostei…

…cuvintele altora fugind departe unde nu le-ar mai fi putut ajunge, acolo rezemându-se de împotriviri obosite de aşteptare, privind în zare până când literele care le compuneau ajunseseră să se întindă până ajunseseră nişte dâre ale unor gânduri care nu îşi mai puteau vedea viitorul nici măcar utopic, căutând cu disperare un cuvânt anume, iar negăsindu-l, tot ceea ce le rămăsese de făcut nu fusese altceva decât să probeze, cu mâini zbârcite de visuri spălate, altele ce li se ofereau…

…părând câteodată că nu îşi mai aminteau că există cuvântul care cheamă nelămurit, deşi nu ştiau prea bine la ce le-ar mai putea folosi întoarcerea, şi există aşteptarea acceptată cu uşurinţă în locurile goale cu umeri dureroşi pe care se sprijină  sensuri răsturnate,  iar când astea devin uitare, timpul aduce sufletele rostitoare în stare de umbră, cuvântul fiind semn de viaţă, astfel pierzându-se în tăcere, un fel de trecere prin cuvinte definitive, unul misterios şi de neînţeles, unul care leagă o fiinţă de o alta, citindu-se pe nerăsuflate de-a lungul unor anotimpuri îngăduitoare cu tot ce părea târziu sau mistuit înainte de a-i scoate pentru altele încă din dragoste cu uitarea, uitarea cu zile şi nopţi şterse, ştiind că nu poţi nimic ţintui, iar dacă ai crede-o, s’ar numi candoare…

…simţind cum, din dragoste căzând, ea e tot alături dar mai încolo, cu un gând îndepărtare, tu dincoace de ea spunându-i în şoaptă să te aştepte, deşi ştii că abia ai mai putea-o face odată ce toate literele de ea pe care cândva le rostisei cu sufletul la gură, simţind cum le-ai pune în o mie şi una de poveşti şi de cuvinte ca să le alungi sfârşitul, acum deveniseră prezenţe fantomatice privindu-te de pe un ţărm îndepărtat, acela de unde începe trecutul…

…de-acum cu glasul în genunchi, îmbrăcată în rochia de vânt, rugându-te ca orice întoarcere pe care o simţeai grea din amintiri, chemând, tresărindu-te, să nu te prelungească spre tine însăţi, amintiri ca nişte scripturi, cuvinte peste cuvinte ale unor contraste şi extreme stinse ţinând de un înţeles romantic, la finele anotimpului acestuia simţind cum nu mai atârni de semnificaţia lui, trup prelung hotărât să se lase cândva în voia unei clipe de lungă fericire rămasă însă neatinsă, tinereţea ei aşteptând, prefăcându-se nepăsătoare, iar cu fiecare an care trecea, durerile literelor neadunate în cuvinte devenea scurtime, gândul celor neîntâmplate fiind mult mai acaparator ca să mai încapă în ea regrete şi plutiri de nostalgii în jurul ei, iar în încăperile fiecărui anotimp atins, unele cu cearcăne, altele cu palori, cele mai multe însă ameţitoare şi superbe cu braţe netremurânde chiar dacă pe ele purtase făpturi de clipe neliştite cu spaima de-a fi cele dintâi care nu aveau înţeles…

…simţindu-se în ea câteodată ca într-un loc unde ar fi trebuit să ajungă şi de unde nu ar fi trebuit să plece, când ar fi fost vorba de inutilitatea repetării unei noi încumetări, în timp ce în lăuntrul ei, fictiv, trăia existenţe nenăscute, începu să strângă semne, cu fiecare descoperire a vreunuia, descheotorându-l, mai deschizând încă o fereastră înspre lumea sufletului aceluia în care îşi făcea, cuvânt, încercarea…

…şi-aşa se face că atât de multe adunase în jurul ei semne ale permanenţelor, ale continuităţii, ale repetabilităţii, pe care le aşeza uneori în joacă, gândindu-se fantezistă şi halucinantă, patetică şi echivocă, apropiată şi îndepărtată, înlăturând de pe gânduri zăpezile grele, răsăriturile nenăscute, porţile orbului în jurul cărora nevederea a ceea ce aşteptase cu o nerăbdare bolnăvicioasă creştea ca în ruine, cum ar fi dacă lumea asta ca o poveste a unor cuvinte despre care îţi spuneai că e îndeajuns să le deschizi pentru a înţelege totul ar merge până la capăt, cu toate nodurile umbletului, alcătuind din ele cuvinte netrăite, unora întâmplându-li-se să le strângă căptuşeala, stând să plesnească pe firul cusăturii, cuvinte cărora le era trebuitor să se stea locului pentru că oricare mişcare le-ar fi înfrângătoare şi s-ar destrăma, între ezitare şi alegere, altora fiindu-le nevoitor  să şadă pentru că erau ostenite de atâta rostire or’ anemiate deşi cu gură flămândă, pe care şi le aşezase  să îşi mai tragă sufletul pentru că păreau cuprinse de o frenezie cu pupilele fascinate, dându-le la o parte pe cele care nu mai făceau decât jocul steril al imaginaţiei, privirile nemairecunoscându-le, refuzând să le clintească pe acelea care abia aşteptau să se desprindă de pe fundalul tăcerii, gata să îşi dea drumul, suspendate deasupra ei, dar departe de sentimente, părând să curgă din ea prin mâinile prea lungi de la atâta atârnare…

…undeva unde sondăm literele oamenilorcuvinte, ale cuvintelor încheiate, unele prematur, cele care nu ne mai văd, ale cuvintelor eon, purtând neîntâmplaţii, neîntâmplatele, simţind cum descărnând cuvintele de tine, scheletizezi limbajul fiinţei, limbajul sufletesc, lepădându-le pe cele mincinoase, larvare, rămase prin buzunarele veşmintelor, acum mucegăite, purtate demult, într-un asfinţit de soare roşu cu chipul tăcerii, cel al unei nepăsări surde, când paşii lor se opriseră într-un amurg de anotimp zadarnic şi nicio privire înspre el nu mai fusese nici măcar furişă, cu refuzul cuvintelor şi îndemânarea suspensiilor…

…şi atunci când mai încercau să le atingă o făceau ca şi cum s’ar fi apropiat de spectrul lucrurilor în măcinare şi în insecuritate, iar pentru a nu trăi acea senzaţie de unde orice ar fi ireversibil, îţi construieşti un loc, un loc ce nu există pe nicio hartă, şi nici acum, după atâta vreme, nu se ştia care fusese cea dintâi fiinţă care se aşezase acolo, dimpreună cu toate amintirile pe care le vroia uitate pentru că o îmbrăcaseră în răni, şi nu se ştie nici cum ajunsese acolo, neştiind încotro să se îndrepte, o a doua fiinţă purtătoare de o altă amintire care o făcea vulnerabilă ca o rană deschisă, iar când ajunsese acolo, i se păruse un loc potrivit, şi deodată simţise că agonia dispăruse, că fiecare fibră a fiinţei încetase să-şi mai pună întrebări, că nu va mai fi nevoie de acum să fugă, pentru că de-acum acest loc însemna retragerea

…şi nimeni nu îşi mai amintea cum şi când acel loc în care uitarea era cea mai puternică şi mai sigură se umpluse de oameni, acel loc în care, dacă se opriseră, simţiseră într-un fel straniu că orice durere pe care o avuseseră încetase şi orice rană se închisese, nimeni nu băgase de seamă dacă acolo erau mai mulţi bărbaţi sau mai multe femei, dar acei care nu erau acolo erau cei care ştiau că totul trăieşte în tine atât cât îţi aminteşti, nimeni nu mai jupuia cuvinte de pe tăceri, nimeni nu se mai simţea în înăuntrul lui răscruci  labirintice cu totul împietrit unde aşteptau clipe care păreau că îşi tot amână sosirile, cu durerea drumului de până acolo,  uitând să recunoască distanţele dintre utopie şi realitate, amintindu-şi să nu uite că uneori pentru un mai departe este prea târziu şi doar puterea iluziei îl mai face posibil, amintindu-şi să nu uite ca niciodată să nu ajungă până acolo, să îl amâne, asta fiind ca şi cum s’ar amâna pe ei…

… acolo unde ea, oricât ar fi mers, ştia că nu va ajunge niciodată, deşi unora, în somn, încă le mai simţea durerea, şi deşi ştia înainte ce avea să fie fiecare cuvânt căruia i se spunea pe litere crescute pe suflet de când erau de’o şchioapă, între prima şi  cea ultima fiind toate însetatele începuturi şi sfârşiturile  şi toate întoarcerile în urme, căutând lung în amintiri, şi dezlegările de ele în marea de ele singurătate, suflet câteodată confundând distanţele înţelesurilor, apropiind ce ea îndepărtase, deşi ştia despre ambiguitatea unora şi evanescenţa altora, despre descumpănitele semne de adio pentru totdeauna ale câtorva, despre adâncile incertitudini ale puţinora, despre cele care aveau să rămână pentru multă vreme poate singure şi goale, clipele în care se rostise lor fiind ale unui trecut…

…deşi ştia toate acestea, se simţea câteodată ca dincolo de cuvinte, uitându-le, de-acolo începând, etern, romantismul ei, de-acolo începând lucrurile din ea pentru totdeauna cărora le spunea pe numele lor vechi, de-acolo le ferea unora, ca pe lumânarea adusă de la Înviere, flacăra firavă a înţelesurilor să nu se stingă, de-acolo îşi aduna dorurile neostoite pierdute în zarea anotimpurilor firave, acolo utopiile ei îşi căutau netrăie cuvinte definitive pentru a se pierde în ele, acolo le privea  cu aceiaşi ochi trăind sentimentul unei linişti ca pe o mare a tăcerii fără de ţărmuri, ultimele ca şi’ntâile, acelaşi înţeles, niciodată aidoma, deşi ştia că odată întâmplate, niciunul dintre ele nu va fi nici ultima amintire, dar poate că ultima…

…tristeţe.

Anunțuri

35 de gânduri despre &8222;Când, născute sub semnul întâmplării, între ce este şi ce nu, litere de’o şchioapă devin cuvinte definitive sau nostalgice devălmăşii ale gândurilor&8221;

  1. Așa ce poftă mi-ai făcut de lapte! 🙂 De lapte cu orez. Dar nu neapărat cel al bucătarului — așa o prostie o să pară ce zic eu acummmmm! —, ci de cel al scrierii. Mi-e teribil de poftă de vanilia, de ciocolata, de scorțișoara scrisului…dincolo de cuvinte, e întotdeauna un tărâm particular, pe care calcă doar cei care nu consideră cuvintele uși(uși de-aci!). Se împuținează amintirile, Camelia! Ce ne facem?!

    • Păi dacă’i pe-aşa, ispită să-ţi fie, dară, şi vrăjitorie curată să-ţi iasă din cuvinte, cu esenţele tuturor sensibilităţilor tale,ale lumilor tale, de spus şi de nespus,scris viu, scris pătimaş; doruri eterne astea, Olimpia?
      Cât despre amintiri, postvârstele astea ale întâmplărilor, unii, aşa ca mine uneori, devin proustieni, şi le recuperează, pe cele pe care nu vor să le dea uitării,şi pe cele de care îşi aduc aminte că nevoitor e să le uite; legat de unele dintre ele,memoria mea e tiranică,legat de altele, le păstrez într-o memorie fără de amintiri, şi mai sunt careva pe care le ţin într-un sipet de mătase la care nu umblu niciodată; memoria vorbitoare e pentru retrăirea amintirilor de neuitat mai cu seamă, eu aşa cred.
      Se împuţinează amintirile, asta însemnând că ne împuţinăm şi noi? Şi da, dincolo de cuvinte începe denespusul; o altă existenţă a lor care acelora de care spui li se arată dar li se şi sustrage deopotrivă.
      Later edit; pentru tot ce ţi-e departeaproape…

  2. …la inceput a fost cuvantul. Apoi ai venit tu si s – au incurcat toate drumurile inventand sarutul si capriciile .Orbi , rataciti la marginile Cetatii , inca mai pipaim roua pentru a numara rasariturile . Miroase a toamna si barbatul de ianuarie vinde la talcioc margele colorate pentru a- si cumpara o insula .La celalalt capat al lumii secundele mesteca plictisite amintiri si trimit sms uri sinapselor : lasa- ne -n pace , fetito !

  3. La început n’o fi fost gândul, Assabis, căzând mai apoi în cuvânt? Apoi eu, înaintea şi înapoia mea, clipa clintirii. Glumesc.
    Pentru a număra răsăriturile e nevoie să le naştem în trecut amurgurile amintirilor lor, de-acolo răsare începutul răsăritului, de-acolo amintirile încep să despartă cu trupul lor; cezuri, apoi tragem cerul peste noi cu toate asfinţindurile şi răsăriturile, fiecare în altă parte de anotimp, numărând orb de câte ori totul, cum a fost, va mai fi.Şi dacă bărbatul de ianuarie ştie că există ce vrei şi ce poţi vedea, insula e ca şi a lui, şi poate fi oriunde, chiar şi la câteva clipe de el.
    Şi nu, nu prea par secundele a mesteca plictisit amintiri, c’ar fi linişte şi întunecime, deşi ar părea calme şi inofensive, cred mai degrabă că în ele e huiet şi urlete; de-asta o fi acest „lasă-ne’n pace”?

    Un alt fel de insulă…

  4. Aşa ca şi cum ar deveni anticuvinte sau altcumva, aşa de parcă ar fi nişte năluci ademenitoare care nu fac altceva decât să ne rătăcească, asta despre cuvintele altora, oamenicuvinte, aparente, falacioase, pe care nu le poţi pipăi urlând arghezian, pentru că nu taina lumii celuilalt vrei s’o sporeşti, deoarece făcând-o, ţi-ai spori propriile rătăciri? Cam aşa?

    Later edit, ceva pentru tine.

    • Cam asa, oarecum cam asa, eu as fi zis-o altcumva, despre cum sa invatam sa revirginam cuvintele, „utopia” mea, asta. Nu stiu cum am putea face asta si cu „oamenii cuvinte”.
      Cu multumiri pentru melodie.

  5. Vladimir, oamenii mei, cei ai tuturor conjuncturilor mele, şi-aici o pun şi pe cea sentimentală, sunt cuvinte nude, aşa s-au desfăcut,litere, şi s-au închis în mine înţeles virginal, de-acolo de unde nu’i voi pierde niciodată.
    Şi, oricum, tot ce trece, rămâne.

  6. „La sfarsitul saptamanii , vulturii au coborat in balcoanele palatului prezidential si au sfasiat cu secera ciocurilor plasele de sarma de la ferestre , repunand in miscare cu aripile lor timpul impietrit in interiorul acestuia…..orasul s a trezit din letargia lui seculara sub curgerea usoara si
    blanda a unei brize care vorbea despre un mare mort si o putreda maretie.”
    Unii spun ca ar fi cel mai frumos inceput de roman si ca Marquez chiar cauta lucrul asta. Mie mi se pare un inceput de viata . Cuprinsa in intervalul care se incheie cu sfarsitul din Magicianul lui Fowles sau Doamna cu catelul a lui Cehov. Unii spun ca ar fi cel mai frumos sfarsit . De roman.

    • Am început cândva să citesc „Toamna patriarhului”, Assabis, dar nu am terminat-o, poate fusese într-un timp care excludea simultaneitatea înţelegerii, nu mai ştiu, dar am înţeles cum e cu trăirea în viaţă sfârşită într-un timp sortit pieirii, căruia îi e sortit să moară, iar legat pe celelalte două, pentru Magicianul lui Fowles am un motiv anume pentru care voi căuta să o citesc, pluteşte în aer imanenţa întâmplării de lectură, n’am încotro, mi-a stârnit cineva curiozitatea, iar despre cea Doamnă a lui Cehov voi face şi asta să-mi fie cu putinţă, să nu-mi rămână parte din absenţe ale lecturii.

      Altfel, nu cred că există un cel mai frumos sfârşit de roman, cred în scriitorii care refuză premeditarea, cred că mulţi nescriitori îşi pot echivala viaţa cu un roman, cu „personaje” el, un alţii, pentru că aşa suntem pe dinăuntru, încastraţi unul în altul, ai tuturor istoriilor noastre, tot atâţia ani pe cât tot atâtea fiinţe, unele mai nelămurite despre viaţă decât altele, toate la locul lor, nemuritoare, cred că acei care scriu despre astea o fac cu toate amintirile lor fidele şi infidele, golindu-se de viaţă, aidoma unei clepsidre, dar umplându-se de scris aşa, ca o compensare, cred în cei care parcă sunt din dinafara timpului, cu rezistenţă la travestiuri, demistificatorii, cred în cei ai reliefurilor emoţionale, cred în cei care trăiesc aşa cum scriu, de parcă ar trăi într-un roman (a se citi viaţă) care pare el cel care îi citeşte, cred în cei care n’au ţinere de minte şi încep în continuare, aşa cum mi-ar plăcea să fie astfel dragostea câteodată.
      Cred în sfârşitul intensificator.

      Mare bucurie fiecare ivire a ta, Assabis.

      • Bucuria nu mai exista , Cami , doar satisfactii consumeriste , suntem niste bieti sfinti a caror aureola a devenit catarama la cureaua cu care ne strangem burtile. Si , nu uita , totul e un fake ordinar , chiar si magarul acesta pe care incalecand ne simtim isusi , calatori inocenti intre nimicul lumii si lumea nimicului. Da , buna prietena , e nihilism de la mama lui , nietzscheian ,cu postulari de esente inca invizibile si negari de valori inca existente, ale unei lumi inca aparente .Incercam sa intram in Cetate , ocolind Golgota. Mare greseala , Nimicul nu trebuie cautat in afara. e in launtrul nostru . Alaturi de celelalte si la fel ca celelalte.Ramane doar sa l recunoastem . Ma tem de clipa aceasta.In rest , la Ploiesti e soare.

      • Assabis, eu cred că bucuria e aşa de aproape şi de la îndemână încât am şi uitat cum să o atingem, de la ivirea firului de iarbă la cea a firului de om care creşte în noi, şi noi câteodată nici nu ştim ce să facem cu ea, şi e păcat,şi nu cred că totul e înşelătorie, doar manipulare vicleană a unor sentimentalisme pe un drum pe care îl începem inocenţi,cum spui, calea către fiinţa noastră, cred că asta o pot numi cătreCetatea pomenită de tine acolo calea sfârşindu-se,şi cumva, pentru că ai pomenit despre Nimic, suntem sfârşit aflat în început, pentru fiinţă sfâşierea fiind originară, obârşia ei a primordiilor,izvorul.
        Un nihilist trăieşte cruzimea fiecărei zile cu încredere, pentru el existând un naufragiu al fiecărei zile, fiecare zi fiind un act ratat, singura salvare cea a îmbrăţişării morţii care începe din prima zi în care ne-am născut, salvarea asta fiind singura putinţă de a trăi, fericit fiind doar când ai convingerea nonsensului lumii.
        Fiecare e un iscător al unui sens personal al vieţii, neacceptând să îşi încheie sau să îşi refuze existenţe, asta fiind marea greşeală, cred eu, şi mai cred că cinesuntul, căutarea asta eternă a noastră, fie nu şi pe măgar încălecaţi,începe într-un anume sens, sfârşind cu sine, dar sunt şi sensuri care nu’s decise de noi, şi semne tot la fel, şi dincolo de ele, formă şi înţeles, începe or’ neantul, or’ devenirea, şi una şi alta chipuri ale nefiinţei, semnul fiind pecetea diferenţei dintre cele două, fiinţă şi nefiinţă.
        Dar un nihilist ar nega metafizica într-un fel absolut, nu?

        Şi e aşa cum zici, înăuntrul nostru e Nimicul dar înăuntrul nostru e şi Adevărul, iar Nimicului îi e nevoitor să îi fie îngăduit să înflorească, la urma urmei, e un nimic proteic.
        Eu nu mă tem, pentru că nu ştiu, eu sunt dintre cei care nu ştiu, iar dacă ştie cineva, e bine că ştie.
        În rest, în sufletul meu oricare contrarii au un punct de întâlnire, iar soare trebuie aşteptat.

  7. Nu ştiu, poate dezţărmurind întoarcerile, dar nu cu o dureroasă nerăbdare, simţindu-le şi îngânându-le cu propriile tale mişcări, fără să îţi spui întrebarea încotro te duc(i) şi de ce.
    Unele valuri ni se arată numai ca să dispară din nou.

  8. Razboinicii au coborat de pe cai la marginea satului. Le au cerut satenilor paine , apa si cea mai frumoasa fata pentru capetenia lor , totul in schimbul netrecerii prin foc si sabie a bietelor colibe. Satenii s au dus la cea mai frumoasa fata si au rugat o sa salveze satul. Fata nu a vrut. Au implorat o. Inclusiv tatal ei . Atunci a cedat. Fata s a dus in cortul capeteniei , noaptea tarziu …Dimneata , razboinicii s au tinut de cuvant si au plecat. Fata , sfasiata de remuscari , ratacea pierduta pe ulitele satului.Din spatele gardurilor se auzeau satenii soptind : tarfa !
    Cam astea sunt intamplarile vietii , Cami. Nici o fapta buna nu ramane nepedepsita. Chestia asta mi aduce aminte de cafenea. Cred ca singuratatea e singurul aliat loial. Ramai in tine insati si vei fi mai putin singura decat in intreaga lume nu e decat o consecinta a teoremei , uitata de mult si de multi , ca Dumnezeu e ceea ce face fiecare cu singuratatea sa…

    • Între speranţa vieţii şi disperarea morţii, un transfer de crimă, deşi nu sânge este vărsat, este ucis sufletul; târg sacrificial, sacrificiul având loc, vocaţie sacrificială fără să o ştie, fata care a salvat satul preţ de o pângărire, preţ de o moarte, simbol al bestiei,omul, cel care a pierdut sensul sfinţeniei, odată căzut în zoologic. Oamenii bestie din spatele gardurilor.
      Fapta bună poate însemna o zguduire, asta despre rămasul ei „nepedepsit”, iar după repetate zguduiri, închizi în tine caverne, nu te mai încumeţi la alte isprăvi, nu îţi mai dechizi cavernele, nu te mai laşi coborât în infern, eşti despărţire, contrariat în năzuinţele tale, pe cât ai fost cândva debineîncăpător.
      Dacă am uita de bine, Assabis, dacă am uita Binele,ar însemna că uităm natura noastră adevărată, eu asta cred; binele, una dintre aspiraţiile noastre.

      Cât despre însingurare ca aliat care nu te trădează, cred că e un exerciţiu spiritual pentru unii steril pentru alţii nu, cred că adesea ţi se poate întâmpla să o trăieşti ca pe un sentiment de singurătate existenţială, cred că în tine însuţi rămâi atât cât îţi este nevoitor pentru a înţelege că alt refugiu decât ăsta nu poţi afla nicăieri, doar că ceea ce vrei e să fii protejat şi nu închis,de-aici evadarea printre oameni. Glumesc, aşaşiaşa.
      Iar despre cafenea, a fost cândva odată, ca şi cum niciodată n’ar fi fost; n’a fost nimeni sedus de „reperele” ei, de „realitatea” acelui loc cei care ulterior au ales abandonul ei, loc în care un personaj anume şi de neurmat vroia să lase impresia că se aduce cu o densitate neobişnuită de existenţă, ademenitor în cuvinte, caligrafiind, minţind frumos, o fiinţă care gândea altfel decât trăia sau trăia altfel decât gândea; totuna.

      Nu poţi cunoaşte singurătatea altfel decât primind-o; cred că aşa cam e şi cu Dumnezeu.

  9. Pana la urma ,disperarea e o slabiciune sau un pacat ? Eu cred ca fiecare are dreptul la o prabusire interioara , la fel cum are dreptul la pierderea unei iubirii…pentru ca cel mai frumos lucru pe lume e o iubire regasita.Disperarea ne da dimensiunea Caderii. Nu e un stigmat , ci un instrument de masura a frumusetii noastre omenesti . Prin disperare ne recunoastem intre noi . Si ne regasim.
    Despre Inter ce mai stii ?

      • Asta da uimire, pentru că dintr-o întâmplare abia acum am dat peste cuvintele astea ale tale, pe’aici nu mai intru de mult timp, dar acum era de parcă ceva mă îndemna să o fac.
        Iar tu mi-ai scris azi aici, pentru că aşa a fost şi’n urmă cu aproape doi ani, asta a fost prima postare la care ai lăsat urmă.

  10. Dacă disperarea, întâmplarea asta mai departe de care nu putem înainta dar până acolo da, ar fi păcat sau slăbiciune ar însemna că i-am fi propriii autori, că ar fi ceva care nu lasă semne, nu lasă cicatrici, doar că deznădejdea nu are chipul ăsta, şi crede-mă, ştiu tot ce se poate şti despre disperare.
    Să îţi îngădui să te pierzi e regăsire, şi, oricum, suntem fiinţe labirintice mişcându-se între speranţă şi disperare, între da şi nu, ale labirinturilor cu mai multe capete, fiinţe de zigzag şi de-‘ndoseala adesea, aşa că mi-am îngăduit asta, şi a fost o „întâmplare” liberă de agonie.
    Suntem fiinţe ale căderii, mereu e ceva din care cădem, din noi mereu ceva cade,nu ştiu ce ne dă „cu adevărat” dimensiunea Căderii, dar ştiu că unul dintre adevărurile sacre e Suferinţa. Disperarea e mai mult decât suferinţă.

    Ultima oară Inter se bucura auzind că îmi scrii aici; din câte am înţeles, timpul acum îi este ca un spaţiu strâmt. Simt că îmi va lăsa cândva o urmă, cândvaul ăsta nefiind o întâmplare preacurândă, mai simt şi asta.

    • Marqueziană dinspre partea cu fraza pletorică, arborescentă, întinsă de-a lungul unei poveşti? Glumesc.Că de-asta punctele de suspensie, să o taie, instituind distanţe.
      Îţi întorc îmbrăţişarea, şi îţi mulţumesc pentru gândul de carte, doar că singurul loc în care îmi murmurul trupul de cuvinte e ăsta, aici, pentru altceva, dacă m’ar frământa să fie, mi-ar fi nevoitoare o respiraţie mult mai largă şi de virilă deopotrivă, şi nu cred că am asta.

    • Leo, iertare pentru răspunsu-mi întârziat, ceva m-a ţinut departe de locul ăsta cu tăcerea. Aşadar, şi eu tot speechless, doar al unui, altui chip de. Glumesc, aşaşiaşa.
      Şi da, e vorba de multe, mai cu seamă de rămasuri, de trecuturi, doar că tot ce trece, rămâne.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s