Irealul se trudeşte să prindă, într-o vreme bună pentru apusuri frumos despărţite pe compartimente

Motto: Oricâte sfârşituri am trăi, mereu există un vis următor, doar că trebuie să avem mare grijă cine e acolo, la urma urmei nu suntem decît singurătăţi care absorb alte singurătăţi atât cât le e dat să îşi fie.

 

A fost odată de parcă niciodată nu ar fi fost, când doi nu puteau fi decât unul, laolaltă uniţi, dar fără şansa stabilităţii, dragostea începuse să aibă vizibilitate redusă şi salvare temporară, înşelând sfârşitul doar pentru a îl amâna, când realitatea pe care o trăieşte îşi etalează contururile atât de distinct, ai avut cândva ochiul proaspăt şi credinţa în dragoste, credinţă izvorâtă dintr-o eroare, ne aducem aminte câteodată de fostele noastre dragoste, scoatem din mormintele uitării oasele lor, le reconstituim scheletul şi le articulăm sintactic, atunci când le rememorăm existenţa, nimic altceva decât o retorică a zădărniciei,

din ele au rămânând doar nişte coji albicioase fără crâcnet pe care îţi pare acum că ai fi putut aşeza orice, printre rupturile verbelor, ai putea aşeza o poveste de care să îţi rezemi irealităţi dintre care eşti liber să îţi alegi una, acum pari sărac de dragoste şi obosit, cândva în lumea ta dragostea de care trăgeai fără oprire dansa desculţă pe stradă  ca o nebună cu părul vâlvoi, acum ai putea spune despre ea atât, e de parcă nimeni nu a fost vreodată acolo,

primăvara aveai pleoapele verzi şi uitarea neîncepută, vara aveai mintea aiurea şi totul ţi se ştergea din minte, uitai cu voluptate, toamna te lăsai iubit, iarna erai distant şi nu dădeai nimic, ochii tăi erau ca doi tăciuni ce stăteau să se stingă,uitarea încremenită cu mâinile desfăcute în lături nu vorbea nu se mişca, ana de demult nu mai e acum nici măcar o umbră de nălucă rătăcitoare printr-o memorie ca o maree cu fluxuri şi refluxuri,

ana ta cea cândva dureroasă niciodată nu şi-a pierdut merele dar nu ştiu de ce, era veşnic flămândă, iar când îi era foame mânca depărtări, ana cu ochiul verde al uitării, ana privind cu ochii mari fiind destul, ana care nu se apropia de adevăr, ana care era pradă visurilor şi fantasmelor tuturor anotimpurilor, ana cea de-a lungul privirii tale şi de-a latul tristeţilor verticale, ana cea din înapoia ochilor cu care veneai în toate celelalte înainte de a i se pierde umbra în numele a ceva ce nu mai exista,

ana-are-mere a fost prima propoziţie scrisă anume ca să nu fie uitată niciodată, acum povestea e moartă, eşti încă viu, fiecare bărbat are în el o ană zidită din iubire, ai văzut ce violent arde iubirea, ai trăit-o până în marginile ei cu rombul ochiului căprui al dragostei tale, după ce te-ai curăţat de ea şi ai început să o uiţi cu brutalitate şi nici nu te mai mistuiai de regretul dragostei măcinate fără rost a devenit ana cea mijlocie pe care nu o mai trăiai de mult nici cu iubirea şi nici cu ura, ai aşezat-o la marginea unei uitări ca pe un cuvânt îndepărtat din care pieriseră toate literele, uitarea a împins-o cu dragoste cu tot în altă parte, acea parte pe care o străbat uitările, ca să

existe.