Irealul se trudeşte să prindă, într-o vreme bună pentru apusuri frumos despărţite pe compartimente

Motto: Oricâte sfârşituri am trăi, mereu există un vis următor, doar că trebuie să avem mare grijă cine e acolo, la urma urmei nu suntem decît singurătăţi care absorb alte singurătăţi atât cât le e dat să îşi fie.

 

A fost odată de parcă niciodată nu ar fi fost, când doi nu puteau fi decât unul, laolaltă uniţi, dar fără şansa stabilităţii, dragostea începuse să aibă vizibilitate redusă şi salvare temporară, înşelând sfârşitul doar pentru a îl amâna, când realitatea pe care o trăieşte îşi etalează contururile atât de distinct, ai avut cândva ochiul proaspăt şi credinţa în dragoste, credinţă izvorâtă dintr-o eroare, ne aducem aminte câteodată de fostele noastre dragoste, scoatem din mormintele uitării oasele lor, le reconstituim scheletul şi le articulăm sintactic, atunci când le rememorăm existenţa, nimic altceva decât o retorică a zădărniciei,

din ele au rămânând doar nişte coji albicioase fără crâcnet pe care îţi pare acum că ai fi putut aşeza orice, printre rupturile verbelor, ai putea aşeza o poveste de care să îţi rezemi irealităţi dintre care eşti liber să îţi alegi una, acum pari sărac de dragoste şi obosit, cândva în lumea ta dragostea de care trăgeai fără oprire dansa desculţă pe stradă  ca o nebună cu părul vâlvoi, acum ai putea spune despre ea atât, e de parcă nimeni nu a fost vreodată acolo,

primăvara aveai pleoapele verzi şi uitarea neîncepută, vara aveai mintea aiurea şi totul ţi se ştergea din minte, uitai cu voluptate, toamna te lăsai iubit, iarna erai distant şi nu dădeai nimic, ochii tăi erau ca doi tăciuni ce stăteau să se stingă,uitarea încremenită cu mâinile desfăcute în lături nu vorbea nu se mişca, ana de demult nu mai e acum nici măcar o umbră de nălucă rătăcitoare printr-o memorie ca o maree cu fluxuri şi refluxuri,

ana ta cea cândva dureroasă niciodată nu şi-a pierdut merele dar nu ştiu de ce, era veşnic flămândă, iar când îi era foame mânca depărtări, ana cu ochiul verde al uitării, ana privind cu ochii mari fiind destul, ana care nu se apropia de adevăr, ana care era pradă visurilor şi fantasmelor tuturor anotimpurilor, ana cea de-a lungul privirii tale şi de-a latul tristeţilor verticale, ana cea din înapoia ochilor cu care veneai în toate celelalte înainte de a i se pierde umbra în numele a ceva ce nu mai exista,

ana-are-mere a fost prima propoziţie scrisă anume ca să nu fie uitată niciodată, acum povestea e moartă, eşti încă viu, fiecare bărbat are în el o ană zidită din iubire, ai văzut ce violent arde iubirea, ai trăit-o până în marginile ei cu rombul ochiului căprui al dragostei tale, după ce te-ai curăţat de ea şi ai început să o uiţi cu brutalitate şi nici nu te mai mistuiai de regretul dragostei măcinate fără rost a devenit ana cea mijlocie pe care nu o mai trăiai de mult nici cu iubirea şi nici cu ura, ai aşezat-o la marginea unei uitări ca pe un cuvânt îndepărtat din care pieriseră toate literele, uitarea a împins-o cu dragoste cu tot în altă parte, acea parte pe care o străbat uitările, ca să

existe.

 

Anunțuri

34 de gânduri despre &8222;Irealul se trudeşte să prindă, într-o vreme bună pentru apusuri frumos despărţite pe compartimente&8221;

  1. Stiu ca stii mai multe decat pretinzi a sti despre mine, dar prefa-te in continuare ca nu stii, caci chiar daca nu ar avea sens sa stii ceea ce nu stii, sensul s-ar pierde printre alte sensuri ale nu stii.

    Happy New Year, Camelia !

    Esti o comoara pentru sufletul celor ca mine…sper ca 2017 sa scoti la iveala multe alte cutii plin de diamante.

  2. Păi n-am pretins că aş şti ceva, dacă din întâmplare nimeresc, e pentru că la răstimpuri mai am zvâcniri de magic, câteodată mi se mai deschid porţi de-astea. Hai că glumeam. Mulţumesc pentru cuvinte, voi încerca să fiu pe-aici stătătoare,pentru sufletele care măcar într-unul lucru se aseamănă unele cu altele.
    Un Alt An cu aşternuturi, aşterneri de înţelesuri pentru care să merite să ne vindem sufletele. Glumeam şi cu asta.
    La mulţi ani în dragoste!

  3. La multi ani, multi si frumosi ani Camelia! 2017 sa fie pentru tine un an in care cei care te stiu sa nu ureze ce cred ei ca nu iti prisoseste. Un an in care prieteni si cunoscuti sa isi doreasca sa te imbratiseze si sa iti spuna cat de minunata esti.

    • Acu’ îmi vine să râd, dar nu’ţi zic de ce, însă îţi mulţumesc pentru gândul cu ghiduşenii, ăla din mintea mea, şi să ştii că sunt o minunata, nu contenesc să mă minunez, să mă mir şi să mă uimesc, încă mai ating lucruri aşa, încă n’am sfârşit de vânat absolutul.
      La mulţi ani, prieten vechi, îndrăzneli şi prudenţe, dar nu pe măsură!

  4. Viata e o „desartaciune” rational sentimentala spatio-temprala superba,punctata de clipe de agonie si extaz într-o ciclicitate infinita a metamorfozei (evolutiei) fiintei,spre noi dimensiuni (nivele de cunoastere) si perceptii mai elevate,mai profunde spre …Abolutul Etern !(:
    Un an nou si fericire,înbogatit de iubire !

    • Viaţa nu ştie de nimic altceva decât de trăire, cheltuindu-şi într-un mod tainic misterele şi ştiind să şi le refacă, noi suntem ciclicităţi, despre metamorfozele fiinţei căutătoare pe-aci, prin lumea întâmplărilor probabile sau posibile sunt atâtea de zis, dar n’are nicio legătură cu subiectul postării mele, gânditorul mistic e stăpânit de pasiunea Absolutului, cu majusculă, fără a fi acel captiv al simţurilor, aci, în poveste, dacă ar fi vorba, dar nu e, ar fi despre lumea în spiritul autonom.
      Un Alt An îmbogăţit de iubire, cu m înainte de b sau p, după cum vrea Măria Sa gramatica, şi domniei voastre!

      • „…si ne iarta noua,eratele noastre…” draga doamna Camelia !
        Recunosc,sunt un agramat si ma „pocaiesc” de acest „pacat”!

      • Lăsaţi, domnule Iosif, fără apelativul „drag”, că ar suna cu ironie, sigur veţi avea prin ce să vă mântuiţi, n’am vreo îndoială.

    • Eu nu văd vreo artistă pe’aci, îmi contest „vocaţia”, cât despre realităţi, dragule, există alea poetice, simbolice, magice, parabolice, o sumedenie, aş zice, numa’ potenţial să ai, ăla al comuniunii dintre astea două, ireal şi real, dar acum glumesc, aşaşiaşa.
      Eu practic realismul aspru.

  5. Eu unul, predicat, sunt sărac, domniță, dar trudesc să îmbogățesc obraji cu lumești culori și, poate, un suflet cu divine cântări.
    Ce curios, mereu sunt sunt predicat, cât m-o mai răbda verbul colorând adjective pentru subiectul meu preferat.
    Așa mi-o plăcut de tare!

    • Tu eşti cuvânt, Bogdane, care odată gânditor, simţitor şi trăitor, devine atât de viu, trist e cu verbele când sunt fie la noi, fie la altcineva, şi nu în acelaşi timp,când e despre geneza lumii lui a fi,şi atunci se lasă cu timp himeric, dar, în rest, ne trăim câteodată cel mai mult prin adjective. Mă bucur mult că ţi-a plăcut povestea, mulţumesc.

    • Dragostea e o poveste cu oameni, poveştile sunt ale evanescenţei, ale lucrurilor pieritoare, dragostea nu moare, mor doar poveştile într-un ritm nici egal şi nici previzibil, nu că ar avea ca limită şi fundament moartea, dar cam aşa se întâmplă, poveştile „cele mai tari” sunt mai tari ca moartea dragostei, merg înainte, rezistă din inerţie.

  6. Nu ştiu, bre, cum a fost cu mărul, n’am fost acolo, îţi pot doar povesti despre altfel de mere pitoreşti şi firul poveştii începute demult şi ane sau eve sau despre gândul de măr sărăcit şi resemnat.

    • Povestea nu mă poartă pe mine, şi nu îl poartă nici pe vreun el din viaţa mea, oricine se poate recunoaşte în poveste pentru că fiecare e un „eu” care spune multe despre alţii, cât despre acea ană despre care pomeneşti cu uitarea şi iertarea, ar fi bine dacă odată cu uitarea ar veni şi iertarea, dar ce te face dacă încă nu ai uitat, când totul nu e şters din fiecare atom al memoriei?
      Şi e aşa cum spui, ana e un loc, evele nu au vocaţie sacrificială, cel puţin eu una nu o am, e locul în care el, adamul, nu se mai poate întoarce niciodată, ia-l pe cel din poveste ca pe unul de analiză, ca pe un eseu, o introspecţie şi retrospecţie, ca pe o simplă naraţiune, fără nimic conjunctural.
      Zâmbesc, pentru că ştiu mai mult decât aş lăsa să se vadă, şi tu mai mult decât dai de înţeles.

      Nu sunt îndrăgostită de cuvinte, sunt smerită în faţa lor, pentru că ştiu ce putere au şi ce putere le dăm asupra noastră,. Gabrielei Hornoiu i-a murit fiica, a răpus-o o boală cruntă, de-aia atâta durere în fiecare literă a ei, pribabil scrisul e vindecător, eu nu ştiu dacă aş avea puterea asta, să îmi trăiesc şi pe dinafară ce mă sângerează pe dinăuntru, că rana asta e una cu sens unic, nu se închide niciodată.

      Una peste alta, eu pe Ana din poveste, poveste de data asta însemnând ficţiune, deşi ea, Ana, cât se poate de reală, o văd acum împăcată, cred că are şi ea acea seninătate a fiinţei care a traversat dureri.
      Mă bucur mult că mi-ai scris, sunt convinsă că poate e cineva la care ţi-e gândul, iar acel cineva probabil că deja trăieşte în pereche cu o cineva, doar că aceea nu sunt eu.

      PS „Simplu”, am ascultat de dorinţa ta, ţi-am pus cuvintele de aici, altundeva.

  7. Măria Sa, regele, e cititorul, mă bucur să am cititori ca tine, asemeni celor câţiva pe care îi ştiu, e tot ce pot să spun. Cât despre noi, noi suntem poveşti, dar nu de-alea care scot şi includ ficţiuni, exceptând imaginarul nostru regenerator, când tot sfârşim, ca poveste, ajungând la un capăt, şi o tot luăm de la altul, desueţi, inocenţi, de’astea.

  8. Taine, prietene, taine, se cere prudenţă când încerci să explici taine, mai mult de atât nu pot să zic, şi da, eu sunt cea care, şi realităţile mele, unele apropiate, altele îndepărtate, le recuperez dimensiunile.
    Dacă o mai zici pe aia cu artista, te mânânc cu fulgi cu tot.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s