Motto: Iubim, urâm, iertăm, iertăm, iubim, urâm, iubim, suntem ciclicităţi cu din ce în ce mai multe detalii.
Suntem poveşti care dacă nu s-ar spune n-ar fi, pe cât ne e în putinţă scriind povestea înspre care tânjim, suntem poveşti după sfârşitul cărora nu-ţi mai rămâne decât să tragi aer în piept şi să îţi spui că măcar pe ultima ai mai fi ţinut-o puţin, încă puţin, cel mai greu este să sfârşeşti frumos o poveste bine începută, câteodată suntem poveşti în care ne spunem prozaic, sumar, fără costumaţii inutile, trene şi anexe, poveşti în care ne întrebăm dacă vor dura sau vor fi unele trecătoare,
suntem poveşti copleşitoare care se petrec în cea mai mare măsură nu în afara noastră, ci în noi, suntem poveşti cu timpul îndurerat, poveşti ale unor repetabilităţi, unite prin derivare şi asemănare, suntem poveşti care uneori se sfârşesc neaşteptat deşi le credeai neclătinate, suntem pentru alţii poveşti ocazionale din care nu mai rămâne niciun fir ce ar putea lăsa în urmă fie şi o dâră firavă, semn slab înspre care să ne îndreptăm atunci când începem să simţim că nu mai avem convingeri ci doar învingeri,
la unele poveşti ne gândim ca la o sublimă şi tristă fecundare, una doar fictivă, asta despre perspectiva însămânţării, suntem poveşti ale închipuirilor în căutarea realităţii, poveşti la sfârşitul cărora dăm vina pe un trecut uitat, suntem poveşti ale unor dorinţe înfipte adânc în carnea sufletului, poveşti în care închipuirile scot şi includ realităţi, poveşti pe care le deschidem la întâmplare, dar încolo totul e cum trebuie, poveşti nenumite care se petrec atât de repede încât nu ne rămâne mai nimic de regretat la urmă, când sfârşim de aranjat amintiri, acolo de unde încep imaginile noastre de umbră,
suntem poveştile anotimpurilor arderilor erotice târzii când pasiunile incendiare ale tinereţii năvalnice şi-au pierdut poate dinamica aia extraordinară, dar nu intensitatea, sângele fiindu-ne la fel de fierbinte, suntem, abandonând orice cifru, poveşti de dragoste de la răsărit până’n asfinţit şi de la capăt, etern amestec al extremelor, în loc să trăim o poveste încercăm să o înţelegem, trecem câteodată prin faţa noastră ca prin faţa unei poveşti pe care nu avem cui să i-o
spunem.
blogul unei Camelii 
desenezi atat de frumos cuvintele.
ApreciazăApreciază
Mulţumesc, vreau să îmi iasă atât de adevărat, nu neapărat frumos.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
mare grija, caci poveştile anotimpurilor arderilor erotice târzii se continua de regula cu poezia unei psihologii de dincolo de fantezii 🙂
ApreciazăApreciază
Ţi-o spui sau mi-o spui?
ApreciazăApreciază
Mai suntem semințe care pot rodi în alte inimi, asta despre însămânțări, iar acolo dăm naștere la povești și pasiuni, dacă găsim un suflet pereche precum un pământ roditor, căruia la rândul nostru îi oferim găzduire și sol fecund, proiecțiile noastre încep din noi, se împlântă și cresc în celălalt, precum o plantă cățărătoare.
ApreciazăApreciază
Nu cred în povestea cu sufletele pereche, cred că în fiecare, cu fiecare altă poveste, îl adulmecăm cu ochii sufletului pe acel ultim întreg de cealaltă parte a întregului nostru, ca pe un ultim adevăr, fiecare poveste având magia ei.
ApreciazăApreciază
Nu este neapărat vorba despre acel suflet-pereche unic, himeric, la care speră lumea, în general, ci de spre rodul întâmplării care ne pune alături, la un moment dat. Iar acesta nu trebuie, neapărat, să fie efemer …
ApreciazăApreciază
Dacă unii îşi permit ambasada acestei iluzii, să continue să spere, când nu vor mai spera nici nu vor mai dispera, glumesc, aşaşiaşa, am priceput că ziceai de starea de pereche, aia în care alături de celălalt încercăm potriviri, cât despre efemer, atât cât îi ţine veşnicia, nu poate fi decât o întâmplare magică.
ApreciazăApreciază
@ Camelia
Suntem umbre, in cele din urma.
Umbre cu focul inca arzand, dar umbre…
ApreciazăApreciază
E nevoie să le îmblânzeşti, să le calci, să le treci, umbrele astea de care zici.
ApreciazăApreciază
omul fără umbră nu există
inevitabil trecutul urmărește punctele slabe
jumătăți găsești la tot pasul
dar trebuie să alegi corect pe cel ce te împlineste,
cel lângă care mereu să te regăsești
și nu doar când ochii tineri îți stălucesc
ci și când ești,” o femeie de apus cu ochi mari şi rochie aspră din cânepă şi lână netoarsă, aşa începuse să se îmbrace, rochia atârnându-i greu pe trupu’i gol şi firav, la fel de greu ca zilele şi ca nopţile trăie în cruce, atunci începând să se preschimbe pe nesfârşite în femeia asfinţindă cu tălpile paşilor sufletului tocite pe care niciun cuvânt din cele în care crezuse cândva nu o mai ajungea din urmă.”
( Deși e o postare recentă mi s-au părut potrivite cuvintele să exprim plastic ideea că femeia trebuie iubită și dacă e suferindă .Altfel nu e jumătate…nu completează nimic)
ApreciazăApreciază
Eu cred că întregi găsim la tot pasul, nu jumătăţi, că toţi suntem pe de-a întregul atunci când cu adevărat găsim pe cineva în care asezându-ne ca într-o matcă simţim cum fără rest, ne întregeşte, în rest încercăm potriviri. Partea cu femeia suferindă n’am priceput-o, nicio suferinţă veche în amurguri, dacă ştii cum să le dai drumul la vreme, că dacă nu, calci pe nerăsărituri, şi tot despre femeie, pe femeie nu „trebuie” să o nimic, e despre nevoinţe, nu despre trebuinţe, cât despre femeia de apus, nu e despre ani, ci despre multele care au asfinţit în ea.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
tu scuză-ma folosești metafore complicate nu tot omul le cunoaște înțelesul.Eu spun direct ce am priceput la o primă citire…poate greșesc eu, poate tu te refereai la altceva.În următoarele zile chiar de n-am școală multă voi încerca să aprofundez istorisirile tale.Ești plină de o tristețe doborâtoare la 2-3 istorisiri simți nevoia să te oprești să ieși din starea care te întristează.Dar scrii frumos felicitări!
ApreciazăApreciază
Eu nu’s plină de nicio tristeţe cum dealtfel nici această poveste nu este, cum dealtfel nici alte „istorisiri”, mulţumesc pentru apreciere, eu zic că scriu adevărat, nu frumos, am fost cândva o calofilă, nu mai sunt.
ApreciazăApreciază
🙂
ApreciazăApreciază