Dorinţele, ca nişte demoni neîndestulaţi, iar tu voltaireană

Motto: Să nu te pună pacostea să trăieşti vreo dorinţă pustiitoare fără întrerupere rostită şi mearsă până la ultima consecinţă numai dacă ai antrenamentul suspinului.

 

Am nişte dorinţe de vânzare, dintr-alea care nu mai locuiesc de mult într-o aşteptare ca reper fix, timpul lor s-a rărit până când a devenit subţirime de fum, s-au întors pe acelaşi drum pe care plecaseră sau pe altul, ca nişte drumeţi lamentabili cu gesturi mecanice către o destinaţie, una singură, nu mai are importanţă, am câteva  cum nu ai văzut niciodată în viaţa ta şi nici n-ai să vezi, le dau mai pe degeaba, costă doar câţiva crăiţari, în niciuna nu mai tremur de încordare, niciuna nu mă mai înfioară, au crescut la întâmplare, au acceptat totul însă n-au dat nimic, au acceptat totul deşi nu le-a trebuit niciodată nimic din ce au primit,

hai să îţi cântăresc una, am una una singură care îmi rupe mâinile de grea ce e, pe-asta aş vrea să o dau şi să mă scap de ea, umblă mereu flămândă că am lăsat-o să flămânzească, zicându-mi că se va usca pe picioare dar nici până acum nu şi-a dat duhul, umblă zăludă leandra şi îmi tot vorbeşte de anotimpuri nepetrecute,  uitându-se la mine cu ochii ăia care îmi amintesc de toate cele care nu au fost pentru că n-am îndrăznit să cred deşi trăiam sub o religie a dragostei,  şi atunci ochii i se lărgesc lacomi, dorinţa asta niciodată nu are ezitări între departe şi aproape şi nici între realitate şi irealitate,

nu te uita înspre aia din marginea ochiului tău, e în ea un loc veşnic sterp, pe locul ăla nu mai creşte nimic, pustiul total e mult mai cumplit decât moartea, dorinţele alea au avut cândva un trecut sălbatic, vieţile lor s-au despărţit demult de el, acum nici măcar ca praful nu mai trăiesc, văd că priveşti înspre dorinţele alea stinghere care încearcă să rămână aşezate, sunt de-alea conştiente de risc, grămada aia din dreapta sunt dorinţe de plumb, dacă te interesează, metal din adâncul incandescent al romanticilor, nu mă privi aşa mirat, am fost cândva o romantică, asta înainte de a-mi da seama că romantismul e pentru chinuiţi,

bag de seamă că pe una o tot priveşti necontenit, te priveşte ademenitor, refuză să muşti momeala, dacă o vei lăsa să trăiască în tine, vei rămâne prins în capcana ei cu desăvărşire, aşa să ştii, mai bine uite colo nişte visuri, trei la leu, le dau ieftin pentru că au început să se usuce, eu le-am uscat, zi, le iei sau nu le iei, nu-mi zâmbi stins şi lasă vorbele că oricum nu le poţi desface pe înţelesul meu, nu ai ce întrebări să pui despre visurile astea, mi-am pierdut dorul de a mă pierde în ele,

chiar, un dor nu vrei, am acolo, în dreapta, veşnic, o grămăjoară, dar mai bine lasă, că unele sunt chin şi fac din tine un suspin îngenuncheat iar genunchii tăi de obicei se rup pe la jumatea drumului dintre tine şi ceeea ce te poartă, când tot ce porţi, te poartă, aşa că mai bine lasă, nu îndrăzni doruri pentru că pe drumul  câteunuia vei plânge şi vei fi trist şi la ducere şi la întoarcere, ştii de ce vei plânge, vei plânge de frică, de frică să nu te doară, dorurile dau dureri fioroase, dureri care nu se opresc niciodată pentru că nici dorurile nu obosesc, nu se odihnesc

vreodată.