În felul ei, aflarea

Motto:…ea, copilul timpului, căutător de altceva, acel ceva doar de ea ştiut, rătăcea în neştire printre suflete, pe cărările de apă ale mării lor, răvăşind valurile, gândindu-le că nu le ştie pe toate, şi simţea că altfel de fericită nu va fi decât atunci când îl va găsi, şi căutările ei nu vor înceta niciodată până când nu îşi va atinge Tot-ul…atunci va fi cu adevărat împlinită, aceasta îi va fi zbaterea.

Era vocea adevărului ei de ea, neliniştit copil al timpului; poţi şti doar ce ai în tine…nu ştia dacă este altceva; voia să afle ceva-ul care îşi era…nu ştia dacă este altfel, altora…ştia că fiinţele de un fel le văd la fel pe cele asemănătoare lor; alte fiinţe le par, aidoma, la fel, pentru că nu ştiu să privească alt fel, altfel, dar simt că sunt un alt ceva…că, într-un fel neştiut şi neaflat lor, sunt ceva, altfel…acel alt ceva…altceva…

…voia să îşi fie, să treacă dincolo de ea de i-ar fi fost dat cu putinţă; să îşi fie cu putinţă în a o face, deşi nelinişte simţea că şi-ar fi putut fi iluzie şi să îi pară a-şi fi atât de real…ştia că aparenţa nu  certifică realitatea…nu ştia când şi dacă se va afla a fi altfel precum îşi dorea a fi…nu ştia cum se va duce până la capăt, vrând să îşi afle dincolo-ul de altfel-ul realităţii ce îşi va întruchipa, dându-i contur de vis mai întâi şi apoi frământându-l cu tot ce are în ea, în înăuntru-i, atât cât şi în afara ei…

…îşi dorea să fie, nu să se piardă în viaţă, să băjbâie, orbecăind, prin ceţurile ei, undeva, cumva, un trup pustiit şi ros de valuri; prezenţa ei în propria-şi viaţă şi-o simţea ca fiind uneori un extaz, o frenezie…şi atunci simţea o foame şi o sete nestăvilită de sine…alteori o gheară de nelinişte o sfâşia la gândul că poate nu va reuşi a-şi deveni crezul de ea, al ei, din clipa în care în credinţa ei de sieşi a ştiut că nu viaţă îşi va da, ci un destin…un drum…drumul căutării lui de ea, acela al aflării…

…îşi făcuse din viaţă aventura căutării; îşi făcuse un destin din devenirea ei, şi îşi era trudă, pe drumul omului pe care o pornise singur şi căruia simţea că trebuie să îi dezlege tainele; drumul acela nu se întreba cum şi când se va sfârşi, şi simţea că dacă s-ar fi întâmplat să îi atingă capătul, acela nu ar fi fost decât o cărare; nu drumul…

…şi ştia că o va face în felul ei; valorile lui îi erau credinţă; adevărul său…

Ştia că prin hăţişurile fiinţei ei, ea îşi era explorator, ea călăuză…ea se descoperea, ea îşi dădea la o parte bolovanii din drum, ea se înfrunta pe sieşi…tot ea era aceeaşi care se provoca, iscând întâmplări…ea era acela care îşi dădea contur, ea se zămislea cu suflet din sufletul său, ea se întrupa pentru a-şi da formă, ea se trăia pe ea ca adevăr pe care căuta să şi-l afle, acela de ea însăşi…

…ştia că nu există o clipă, există fiecare clipă…şi se dădea veşniciei fiecărui acum ea, ei însăşi; trăia fiecare clipă a fiecărui acum ca una definitivă, făr’ de-nceput şi fără de sfârşit…datul ei de sine, ei, în care se simţea ea, Omul…nu îşi mai era doar acel ceva dintr-un tot; se simţea totul…şi se dăruia cu toată fiinţa lui sieşi…ea era trăirea, pe ea se trăia întru adevăr…

…iar pentru ea, rătăcitoare în aflarea acelui ceva, acel anume ceva pe care fiecare în caută, doar că o face diferit, în funcţie de ceea ce îşi doreşte de la el şi de la viaţă, după cum vrea să îi fie parcursul, călătoria înspre aflarea de el după cum îşi vrea înalturile, viitorul nu reprezenta un mai mare mister decât fusese trecutul înainte de a-l fi cunoscut…viitorul nu îl putea prevedea, îl putea doar intui; de l-ar fi putut vedea, ar fi însemnat că deja l-ar fi trăit…

…ştia că fiecare are în faţă un destin, doar că fiecare şi-l făureşte potrivit putinţei de a o face; era făuritorul propriului lui destin; libertatea lui consta în a alege ceea ce este preferabil, dar ştia prea bine că este una relativă…în această alegere acţiona gândirea de nezdruncinat în acea convingere a alegerii, hotărârile lui fiind determinate de o voinţă de nestrămutat dar şi de întâmplări…conjuncturi…

…ştia că ceea ce se întâmplă nu este obligatoriu, cu toate că este urmarea firească a unor cauze, noi fiind aceia care cooperăm la desfăşurarea unor evenimente…ştia că nu este neapărat fals ceea ce este contradictoriu, aşa precum ceea ce pare evident nu era neapărat adevărat…ştia că două lucruri diferite nu sunt neapărat potrivnice; nu se exclud reciproc…trăia în realitate, cu rădăcinile bine înfipte în pământ, ştiind că cea utopică este cea a visului; în înăuntrul lui era veşnic treaz; visa şi nu visa…

…ştia că visele de noapte sunt evanescente; erau forme deghizate ale unor trăiri interioare ce trebuiau descifrate…unele vise erau travestite, reprezentând mascat dorinţe refulate; aveau o cheie, dar nu o interesa prea tare să deschidă vreo uşă…nu credea în ele, nu credea în vise…

…credea în visuri.

Ştia că suntem un univers de lumi; fiecare dintre noi cu lumea lui…trăită ca un caleidoscop al atingerii gândurilor care îl separă în forme de diverse mărimi şi înfăţişări…dar precum altfel decât privirea altuia o face; altceva distingând…lumea lui era aceea a creaţiei de sine şi îşi spunea mereu că pentru a cunoaşte ceea ce eşti trebuie să afli ceea ce nu eşti…realitatea lui era aceea a lumii lui; nu ştia ce realitate trăiesc orbii luminii, aceia ce şi-au murit-o, murind, dar  gândea că trăiesc undeva, acolo unde îşi dau propriile definiţii ale culorilor, îşi închipuie forme, şi le modelează, în nevederea lor fiind atât de văzători…

…nu ştia ce se întâmplă cu acei ce şi-au pierdut lumina şi nu se mai dăruiesc atingerii zărilor de senin, pentru că s-au dat îngropatului de zori, dar îşi spunea cu durere că pe aceştia nimic nu pare a-i tulbura, şi chiar de-ar fi să piară odată cu răsăritul, o vor face atât de împăcaţi, poate, şi nici măcar nu îşi vor fi amintit că au trăit…nu au avut umeri…

…cine nu are umeri, nu are nici aripi…cine nu are aripi, nu are nici visuri…

 

Nu ştia de vreodată îşi va fi acel tot al desăvârşirii interioare…ştim doar ce avem în noi…şi putem spune că am cunoscut ceva doar când acesta ni s-a relevat ca un adevăr al trăirii după ce mai înainte a fost doar o percepţie a ceea ce puteam gândi despre el…cunoaşterea cu adevărat pură este trăirea, o ştia atât de bine…

…ştia că iubirea adevărată este dăruirea de tine tuturor, aceea necondiţionată, cea care ar presupune renunţarea la ego, doar zvâcnet pur, dar într-o lume în care condiţia avea darul ubicuităţii, iubirea lui ar fi avut destinul unei eşuări…

…ştia că iubirea, ea, era fără de condiţii, noi fiind aceia care i le impunem; îi punem iubirii condiţii şi amar este că le  şi le trăim experienţa…a lor, a condiţiilor, nu a iubirii…ca şi cum am întâlni forma şi nu înăuntrul, conţinutul…şi îşi spunea că trebuie să iubească în libertate, fără de ataşament faţă de formă; de multe ori i se părea că ataşamentul era chipul strigătului  incertitudinii, al nesiguranţei…

…ştia că iubirea reală nu se schimbă; este înăuntrul nostru…ştia că iubirea uită ca să îşi dobândească puritatea; să îşi trăiască de fiecare dată inocenţa purităţii începutului…

…ştia că simţi că nu eşti singur în iubire atunci când cineva îţi vorbeşte în propria-ţi limbă, fără a suferi în vreun fel vreo traumă lingvistică…atunci când te învaţă pe dinăuntru, pe de rost, şi te cuvântă pe dinafară…

…şi îşi spunea, cu tristeţe, că de cele mai multe ori, unul iubeşte, iar celălalt este iubit.

De multe ori îşi închisese eul în nerostire; atunci sufletul fusese acela care începuse să cuvânte, şi de multe ori asculta cu ochii închişi…când o făcea, ochiul ei interior ştia să vadă ceea ce privirea nu ştiuse a desluşi…ochiul ei interior vedea atât de bine lăuntrurile…avea o altă privire, vedea ce alţii nu văd…sau cum alţii nu o pot face…

…ştia că în lumea  aceasta ne manifestăm prin particularităţi, fiecare înţelegând prin prisma lui, în mod subiectiv, în funcţie de plăcerile sale, preferinţele fiind cele care fac deosebirea, valorile cele care fac asemănarea, aducând dimpreună spirite întru comuniune; aceea spirituală…ştia că în fiinţa umană există ceva nemuritor şi transcendent, acela al spiritului, ca entitate de origine divină, acea scânteie din noi…

…ştia că valorile ei sunt preţuirile vieţii, încrederea în ele; crezul ei…valorile ei erau cele ale adevărului, iar adevărul ei cel al virtuţilor, acelea care ne făuresc lumea…al legăturilor noastre, cele ale nodurilor, fără de putinţă a fi uşor deznodate…

…iar pe drumul de ea înspre însăşi îşi era calea aflării de sieşi şi îşi era trudă întru devenirea fiinţei;  şi o făcea…

…în felul ei.

Publicitate