Fata din gânduri

Sunt fiinţa din cleştar transparent, cea care se ascunde în cristalul de lacrimă câteodată, fata din gânduri de dragoste din nisip şi vânt, opal halucinant de foc, sunt poveste fermecată, râd, plâng, strig la ziduri şi aud doar ecoul indiferenţei, ţip, bat cu pumnii în pereţii albi ai sufletului meu, plâng în lăuntrul meu durerea, acolo unde nu mă vede nimeni…ştiu că cineva, acolo, sus, mă iubeşte, cineva, aici, pe pământ, mă aşteaptă…îmi împreun palmele a rugăciune, umblu cu tălpile desculţe prin trupul sufletului tău şi paşii mei te înfioară sub atingere; îmi simţi pătimaş urma…iubesc aprins, dezlănţuit, răvăşitor, îţi răscolesc jarul mocnit, tremur, tresar, tresalt, te fac  să zvâcneşti, să vibrezi, îţi sunt freamăt, îţi zbucium gândurile, îmi colinzi visele, te străbat a şoaptă pe dinăuntru, mă pătrunzi a fior…aud iarba cum creşte, îmi împletesc coroniţe din flori de câmp…

…când iubesc devin paradigma dragostei, când am deziubit m-am simţit precum o evă izgonită din rai… nu ştiu să urăsc, nu am acea neagră încrâncenare a sufletului hâd schimonosit de nimicnicie, sunt azur, sunt serenă, sunt senină în mijlocul oricărei furtuni, nu te ating cu gând de mătrăgună când priveşti viclean spre mine, când simt cum mă pândeşti din umbră, cred că în mlaştinile cu noroi pe fund nu cresc niciodată nuferi…nu cred în vise, cred în visuri…nu cred că dragostea moare…cred că fluturii albi pier spre sfârşitul verii, cred că toamna e anotimpul plecărilor, atunci când murim părţi din noi, cred că o singură dată suntem invincibili; întâia oară, apoi învăţăm să murim…

…cred că iarna îngerii îţi aşază fulgi în palmă şi suflă peste ei şi căzând pe pământ în acel loc se ivesc ghiocei, cred că dacă îţi smulgi un ciob de vis din talpa sufletului, vis pe care l-ai sfărâmat călcând pe el, din picătura rubinie se iveşte o petală albă, cred că primăvara e un anotimp surghiunit la capătul lumii celorlalte trei, cred că în cel de-al cincilea  mă va mântui iubirea, voi descătuşa robia aşteptării mele mesianice a aceluia, a lui şi doar a lui, a  celui ce va să fie…nimeni altul decât el…

iert, nu uit, nu vreau să îmi mai amintesc, cred că amintirile care ne-au lovit şi ne-au prefăcut în bucăţi, ne-au sfărâmat, tăind în carnea adânc, sfâşiindu-ne, acelea care ne-au ucis, sunt cele pe care nu ni le putem îndepărta iar de câte ori privesc înspre ele, şi nu pentru că aş vrea să o fac, ci pentru că mă încolţesc, forţându-mă să întorc capul spre ele, sfredelindu-mă cu privirea, simt iarăşi fierul încins, se întâmplă din nou, uneori poate la fel de intens, alteori ceva mai difuz…dar mă pătrund… simt cum intră în înăuntrul fiinţei mele cu toată puterea şi nu vor să mă scape din strânsoare, nu vor a-mi da drumul, mă desfid, strigându-şi trumfător supremaţia…

…aceste amintiri ne vor a fi ale lor; vor să pună stăpânire pe noi şi să ne aducă aminte de clipa când le-au devenit robi…ele ne-au fost stăpânii calamităţilor sentimentale, cândva…sunt diabolice, şi vin cele dintâi atunci când memoria cheamă, şi sunt atât de grăbite să ne amintească un trecut peste care ştiu că poate niciodată nu vom trece; amintirile blânde sunt delicate, stau acolo până dai tu de ele şi îţi zâmbesc a azur senin când te văd venind spre ele din depărtare şi te iau de mână şi te privesc în ochi şi îţi spun că ele te iubesc şi vor fi mereu aici pentru tine, aşteptându-te ori de câte ori vei dori să te întorci…au au un loc al lor şi nu te copleşesc; aşteaptă să vii tu la ele, nu vin nechemate…

…cred că avem sufletul în ochi, cred că în ochii mei, dacă ştii să citeşti, vei vedea poveşti nescrise iar dacă ştii să mă auzi, mă vei trăi…iubesc cuvântul, cred în el, cred că o privire poate vorbi cu glas de tăcere, cred că o atingere îţi descătuşează nerostite gânduri şi îl înveţi pe celălalt citindu-l în braille; îl simţi cu vârful degetelor şi îl scrii apoi în trup, cred că a face dragoste cu sufletul celuilalt e divin, cred că un bărbat şi o femeie sunt făcuţi să se soarbă unul pe altul cu nesaţ, inhalându-se unul pe celălalt ca pe un drog în patima simţurilor, contopindu-se într-o singură culoare; cea a sângelui, curgând unul prin venele celuilalt; cred că voi fi mereu cea dintâi femeie a întâiului meu bărbat, acel care va veni…

…cred că de fiecare dată când iubim e prima oară când am iubit vreodată…

…cred că dacă cineva nu te iubeşte aşa cum îţi doreşti aceasta nu înseamnă că nu te iubeşte cum poate el mai bine…

…credeam că niciodată nu mă voi mai îndrăgosti; cred că niciodată nu trebuie să spui niciodată…cred că nu există decât o clipă, fiecare clipă, cred că nimic din ceea ce se întâmplă nu este întâmplător, cred că totul se petrece cu un rost desluşit mai devreme sau mai târziu, cred că fiecare roată e o întoarcere, cred că destinul ne joacă uneori feste când lasă la îndemâna noastră alegerile, cred că actele noastre, uneori, sunt sursa suferinţelor noastre…

…cred că mai întâi trebuie să te pierzi pentru a te putea regăsi, cred că drumul devenirii de sine este unul sinuos, şerpuitor, plin de meandre, şi e în spirală de trepte, cred că trebuie să trăim în armonia trup-spirit-suflet…

….cred că sufletul nu moare, ci pleacă într-o călătorie înspre câmpiile elizee, purtându-te cu el; sufletul e un eu…duce mai departe amintirea fiinţei, a celui sau a celei care ai fost, şi se opreşte la o răscruce…e o răspântie de drumuri, viaţa…la dreapta, de o iei, vei ajunge la un izvor păzit cu străşnicie de doi străjeri; acel izvor peste care vei da curge din lacul Mnemosynei…îţi va fi sete, dar străjerii neînduplecaţi cu tine vor fi…îi vei îndupleca spunându-le că îţi este sete de moarte , ai început să te usuci… nu eşti decât umbra celui ce a fost odată, şi atât de multe urme de umbră în tine porţi…pe drumul din stânga de vei apuca, vei întâlni în cale-ţi alt izvor; curge din lacul Lethei, al uitării…sufletele, bând din el, uită de ceea ce au fost odată, continuând cercul, intrând în alt trup, deşert tânguitor, tânjind după un suflet…

…drumul sufletului tău spre tărâmul fericirii de dincolo e presărat cu capcane şi împotriviri… vor părea multe a-ţi fi potrivnice…poate şi tu, odată, astfel îţi fusesei ţie însuţi…vei întâlni prima răspântie; aceea îţi va fi şi cea mai grea încercare, pentru că se va dovedi a fi crucială…îţi va fi răscruce; aceea de a trebui să îţi alegi calea, iar acolo cel mai mult îţi va zăbovi sufletul şi va sta pe gânduri poate neştiind încotro să o apuce, pentru că ştie că va trebui să ştie să o facă,pentru că ceea ce va urma, îl va urma…memoria a tot ceea ce a fost, a neuitării vreodată, sau uitarea pe veci…

…cred că în spirit zace forţa universului tău când trupul ţi-l simţi nevolnic, cred că suntem ceea ce simţim; gândeşte-te la acest lucru când simţi că ura îţi dă târcoale, cred că josnic gândim despre cineva pentru că josnicia zace în plămada noastră, cred că suntem rezultatul dorinţelor noastre, cred că dacă crezi în tine şi ai încredere în credinţa de sine îţi vei fi împlinire şi izbândă, dar îţi vei fi trudă să te afli, cred că toată viaţa acumulăm cunoştinţe dar poate niciodată nu vom ajunge la cunoaştere…

…cred că înţelepciunea este ştiinţa de a nu cădea în toate gropile, decât în cele mari, inevitabile, ştiinţa de a nu da prea tare în zid cu capul…

…cred că suntem drumuri, călătorii ale sufletului înspre aflarea de noi, la capătul lor ne întâlnim cu înşine…purtăm urme de paşi ale altora cu care ne-am încrucişat şi apoi am mers împreună înspre acelaşi încotro, o vreme…apoi, paşii s-au despărţit, mâinile s-au despreunat şi fiecare a pornit într-o cu totul altă direcţie, înspre un alt încotro…

…cred că iubim uneori legaţi la ochi; atunci când ne dezîndrăgostim ne recăpătăm vederea…vreau să iubesc un muritor, şi nu un zeu, şi uneori mi se pare cu putinţă…cred că zeii sunt vicleni; muritorii au primit darurile zeilor, printre care şi viaţa, dar şi moartea…cred că moartea de tine însuţi este refuzul creaţiei de sieşi, cred că suntem poveşti de  lumini dar şi de  umbre suntem, cred că undeva, în înăuntrul nostru, altcineva din noi aşteaptă să se ivească…întotdeauna va fi cineva; suntem mai mulţi unul într-altul, doar că nu ne-am aflat încă…nu ne putem anticipa…cu ce drept şi cu câtă aroganţă pretindem că i-am desluşit pe alţii pe de-a-ntregul! nici pe noi nu ne ştim măcar…

…cred că yin nu poate trăi făr’ de yang, deşi în aparenţă cele două jumătăţi se opun una alteia cu înverşunare; sfintele sacre aparenţe…dar nu pot exista una fără de alta, nu pot trăi; fiecare poartă în ea o părticică din cealaltă…cred că fiecare pe pământ îşi caută potrivirea în care să se aşeze ca într-o matrice de când zeii au despicat sfera ce avea drept alcături  bărbatul şi femeia în două jumătăţi, aruncându-le pe pământ, pentru că se temeau că o asemenea perfecţiune a formei le-ar putea lua locul şi de atunci, se spune fiecare jumătate îşi caută cealaltă jumătate…vreau să cred că într-o zi mi-o voi găsi pe a mea…

…cred că orice om este o poveste ce a trăit cândva, dureros, un a fost odată, cred că oricare a privit măcar o dată înapoi cu mânie înainte de a face pace cu el şi cu sufletul lui, cred că viaţa trebuie trăită uitându-te înapoi peste umăr dar privind şi păşind către înainte, cred că uneori peste un trecut trebuie să laşi să se aştearnă praful şi să nu-l răscoleşti sau să îi dezgropi morţii, cred că din când în când ni se întâmplă să vrem să mai deschidem atât sertarul cu vise cât şi pe cel cu visuri şi să nu o mai putem face; şi unul şi celălalt a rămas înţepenit de când nu le-am mai atins, cred că un vis, odată devenit realitate, trebuie trăit…

…cred că nu ai dreptul să judeci viaţa altcuiva pentru simplul fapt că paşii te-au dus într-o cu totul altă direcţie decât l-au dus pe el, pe cu totul alte cărări, cred că întrebările se pun din două motive;  dintr-un motiv anume sau dintr-un anume motiv, unul singur fiind cel real, cred că atunci când îţi piere entuziasmul ţi se pare că nu a mai rămas mai nimic de murit din tine, cred că toţi ne mai simţim câteodată hoinari pe străzile oamenilor, atât de singuri, cred că solitudinea la care ne osândim uneori, în propria noastră sihăstrie, departe de zbucium şi dezlănţuiri e plină de nelinişti metafizice şi de întrebări existenţiale, cred că întotdeauna paşii vor cunoaşte drumul spre înapoi, cred că fiecare întâmplare are o vreme, şi îi va fi dat să se întâmple nici mai devreme nici mai târziu, ci doar atunci când îi va fi dat să fie.

Cred că suntem dragoste.

Clipă în nu-sfârşitului cer; putinţa de a fi albastru

Motto: Trebuie a te descâlci fir pentru a şti cum să te poţi lega de altul cu nod.

 

Fiinţa însingurată din ea alesese sihăstria în îndepărtarea de celelalte suflete pentru că ştia că atingerea acestora îi poate fi urmă în gândurile ei, iar unii i-ar fi putut fi chipuri înşelătoare a amăgire, alţii i-ar fi înălţat dorinţele şi le-ar fi pus cunună albă, şi mai ştia că trebuie să fie făr’ de nimeni deoarece cunoştea secretul oamenilor; cei ce nu văzuseră niciodată şi nu trăiseră atingerea desăvârşirii vor cuvânta a neostoit dor şi vor desena forma şi conturul în curcubeu; cei ce nu o vor fi văzut niciodată vor povesti despre cum ar fi fost în închipuirea lor; cei ce îi văzuseră lumina albă şi o pătrunseseră dezlegând taina, nu se mai întorseseră niciodată printre muritori, nu se mai regăseau şi nu se mai potriveau urmei ce îşi fuseseră odată…

… iar făptura simţea în ea o vibraţie şi ştia că vine din adâncul ei; era glasul acelei lumini a răsucitoarei forme perfecte a spiralării, şi învăţase să se ferească de umbrele întunericului, pentru că pe drumul care îşi era simţea din ce parte o pândesc pâclele negre ale fantomaticelor învăluiri şi îşi purta tot timpul cu ea, în pumnul strâns, pietricelele recunoaşterii şi ale regăsirii, şi atunci când vânturi potrivnice se iscau, se adăpostea lângă stâlpul pe care şi-l sculptase a columnă din vis de opal, aşa încât nu o puteau dărâma, îl clădise din granit dur pe piedestal de hematit, minereu greu purtând închisă în el puterea şi forţa pământului.

Ştia cine este atât cât îşi devenise cunoaştere până acum, şi cât poate, cât îşi poate fi sieşi, atât şi altora, rezistase multor samavolnicii, se clătinase, dar nu se dezrădăcinase, şi fără de ură de urme, doar cu înverşunarea de sine de a se ţine cu putere şi credinţă în ea cu mâinile de trupul plăpând al trudei care îşi era sieşi, îşi încleşta gândurile…

În timp ce aşteaptă pe un ţărm mult prea îndepărtat, fiinţa sihastră din tăcerile mele aude uneori în suflet cum încep spinii să crească şi în mărăcinişuri pare a-l fi sfâşiat, în timp ce odată, într-o noapte, fugise înspăimântată din calea unui gând rătăcitor ce pe acolo îşi pierduse paşii.

Şi căruia îi şoptise cu glas de tăcere…

…mă vei simţi pătrunzând în tine fior de  suav alb  şoptind a albastru îngemănată a ne-cer cu pământul, căci nu pot exista fără de el aşa cum nu pot trăi fără de gând de safir în care, ca într-o reflexie, îmi simt durerea sacră a neputinţei unde îşi află hotarele amintirile întâmplărilor neîntâmplate petrecute odată, demult, din vremea acelor timpuri netrăite a amândoi în care am început să aud în mine glas şi înspăimântată m-am trezit din visul în care te strigasem; şi atunci am ştiut că vei intra în viaţa mea, atingere a chip nevăzut dar nu necunoscut, şi sufletul meu era chemare, şi te chemase la el ca şi cum te-ar fi ştiut pe nume; iar numele ţi-l şoptea în tăcerea din îndepărtarea care îţi eram, din niciodată atingerea ce îmi fusesei.

Parte a fiinţei mele nu mă poartă ocrotitor şi mă iscă a dezlănţuită urgie, mă răscoleşte a nelinişte şi mă duce undeva, pe câmpuri de luptă cu stihii şi sunt fără de apărare în spatele zidurilor înverşunării mele de a nu-ţi fi, căci poate îmi va fi să mor, dar voi muri o rădăcină în iubirea pământului, cu partea de cer din mine oglindă de gând  aquamarin pe care, firav, il aud pătrunzându-te a mine ca întrupare în credinţa de a mă înfăptui din vis  a înrădăcinare, şi chiar de mă vei smulge din tine şi mă vei sădi în mare, voi fiinţa şi în nisipurile ei, căci dinspre acolo am venit făptură în orizonturi mundane, din adânc necunoscut m-am întrupat, şi am privit spre ochi nevăzuţi, dar  pe care îi simţeam de undeva că mă vor căuta şi vor şti să mă vadă, vor şti să mă desluşească a armonie şi adevăr, pentru că de atâta amar de vreme negrul din tine a uitat să vadă albastru; înlăuntrul fiinţei tale ai înnodat împletitură de pământ şi celest în îngemănarea  zborului,  care îţi va fi înfrângere, de vis nu îţi va fi; fără a mă rosti te vei pierde în dezarticulări pe tărâmul în care nu îţi cuvântă nimeni tăcerea de tine, însingurării fiindu-i dat hoinar şi pribeag pe drum neştiut încotro a grea amărăciune, suflet deşert tânguitor, şi în neştire vei rătăci până când îmi vei afla sălaşul care îmi este ascuns între tine şi umbra gândurilor mele, şi atunci când atingându-l, îl vei pătrunde a înţeles, îţi va fi aleanul unei dureri şi începutul alteia; acea a depărtării.

Şi în nu cer mă vei auzi, noaptea, în reverie, căci pe pământ poate ne vom fi cu neputinţă; iar atunci când vei deschide ochii, îţi voi fi fiinţa transparentă de cleştar pe care o vei simţi între vis şi adevăr prelingându-se în trupul tău, şi în tine voi curge a învierea sufletului încărunţit de mult prea îndelung străbătute drumuri a durere în tine, şi nu mă vei mai putea tăcea, şi vei începe să mă rosteşti şoaptă albastră.

Poate vei sfârşi prin a fi istovit de atâtea ceruri înspre care vei privi, simţind cum începi să nu mai vezi clar întunericul prin transparenţa pământului tău; vei trăi umblând cu mâna  întinsă printre stele şi uneori îţi vei simţi palma deşartă, dar le vei auzi cum îţi răsar din vârful degetelor atunci când îţi vei învrăjbi tenebrele, şi o vor face pentru a te călăuzi în atingerea drumului luminii, în tine luptându-te cu gândul rătăcirii în umbre, ce te va răzvrăti, pentru că vei asculta spinii cum încep să crească  pe arcada efemerităţii clipei şi i te vei împotrivi ei, vremelniciei, şi o vei lua şi o vei preface în veşnicie.

Pentru că totul este sfârşit;există doar o clipă, fiecare clipă, răsfrângerea ei în nesfârşit, trăieşte-o! este la un hotar pe care îl simţi câteodată că îl pierzi, alteori că îl regăseşti,  hotarul dorului, dor de întâmplări neîntâmplate.

Când simţi că încă mai răvăşeşti valurile, gândeşte-te că nu le ştii pe toate, învaţă să le asculţi…acela care şterge urma pentru că nu a ştiut a o recunoaşte, aceluia desluşeşte-i zbuciumul; atinge-i-te nisipului, fărâmă de suflet şoptindu-i din tine, lasă-te pătruns de umbra încă nedezlegată de gând a pasului,împreunează-te învăluit în amurg cu lumina răsăritului, nu îţi mai ridica privirea a nu cer, calcă pe cerul pământului, atinge-i durerea neîntâmplărilor şi gândeşte-te că acolo, în pământurile tale translucide, exişti doar prin zbuciumul şi neliniştea ta, prin străbătânde fioruri, prin chinuri, prin tristeţi, prin alean şi fericire, deşi chiar şi fericirea poate fi traumatizantă, dacă e creatoare de falii în continuumul identităţii; dacă dizlocă, dezarticulându-te, altfel eşti nisip,nici măcar iluzia clădirii nu îţi eşti, eşti praf; vântul te va risipi în cele patru zări…fiinţa care vibrează este cea din înăuntrul lumii tale albe, îţi eşti tot.

Fiorurile noastre ne stârnesc lumea, ne iscă, născocindu-ne, fără de ele, nimic ne-am fi; ne suntem străbateri şi le cuvântăm în atingeri când sufletul întâlneşte trupul, ne rostim în închegări nestatornicia aparenţelor în desişul amăgirii, ne cutreierăm labirinturile din lăuntrurile noastre şi uneori ne pare că încă nu le-am desluşit, ne lăsăm pradă născocirilor spaimei; teama de sfârşit…şi uneori simţi cum  fericirea te sfâşie mai mult decât a făcut-o poate deznădejdea.

Putinţa de a fi albastru, a nu te împotrivi străbaterii fiorului opalului halucinant de foc, aîl lăsa să îţi cutreiere nervurile negre ale marmorei reci, uitându-şi teama de sieşi şi alungându-şi spaima că într-o zi poate îl vei desţeleni din pământul celest al fiinţei tale, în încleştarea de a-i închide tainele ascunse în cerul din ochii tăi, poveste nescrisă în nesurghiunul dorinţei…

…de alb.



Eşafodul îngerilor

Motto: „Atâta m-am gândit la tine că nici nu mai sunt”.

 

Dacă niciodată ar fi mâine…azi m-ai iubi? dacă printr-o absurdă întâmplare nu va să se întâmple vreodată…dacă niciodată nu ar mai fi mâine…azi, te-aş muri…mi-ai spune? l-ar fi întrebat ea, sufletul alb…

Sunt o plăsmuire a unui tărâm al neîntâmplatelor poveşti unde fiinţele par a fi mai degrabă abstracte, deşi rupte din trupul vieţii sunt…te alcătuiesc în  şoptite  atingeri de străbătânde doruri în descompuneri de gânduri ale neîntâmplarilor; nu mai ştiu care dintre noi l-a născocit, iscându-l, pe celălalt… în care un suflet pribeag visător în straie ţesute-ntr-un război cu iţe încurcate în labirinturi  şi tivite cu descâlcite închipuiri, în chip adamic trăieşte visul de la începuturile lumii, atras de adâncul pătrunderii în tenebrele umbrei, nelinişte viscerală căutătoare de unghere ascunse…câteodată simt cum îţi înlătur umbra…şi atunci trupul mi se încovoaie sub povara coroanei de spini împlântaţi în mine din hăţişurile de la marginea mărăcinişului sufletului tău…şi  îmi sfâşie tâmplele…

…mă rostesc dragostei ca unei rugăciuni şi mă închin ei cu patima  sângelelui meu curgând prin vene albastre a tine…

… iar apoi cea necunoscută ţie şi abia aflată mie, urcă pe eşafodul îngerilor, înveşmântată într-o solemnă tăcere, ca şi cum în ultima clipă i-ar fi fost dat să înţeleagă că în curând va pierde ceea ce îi mai rămăsese…ultimul secret pe care nu i-l dezvăluise nimănui, pentru că dacă ar fi făcut-o şi-ar fi atras mânia cerurilor…iar dacă vei cuteza a mânia divinitatea, îţi va lua înapoi darul, pur şi simplu ţi-l va lua înapoi la fel precum ţi l-a dat;  şi nu i te vei putea împotrivi…

…zeii nu oferă gratuităţi…

…cât îi mai simţi braţele celuilalt suflet ţinându-ţi-l pe al tău, pătrunde-i-te în adâncuri, încât cu greu să poţi fi smuls…deşi şi de acolo se va putea dezrădăcina de tine, dar nu înainte de a-şi sfârteca bucăţi de pământ din el.

Şi nevrând mânia zeilor să o atragă asupra lui, sufletul alb  nu îşi trădase niciodată taina…nu voise să moară în el…aşa că, urcase pe eşafodul visurilor purtând ca însemn heraldic în pumnul strâns nişte petale albe de care nu se lepădase nici o clipă a caducităţii firavelor lui străbateri în pustiu.

Nu voia să moară în el…nu voia să piară pe eşafodul visurilor; trăise, odată,  decapitarea fără vreo execuţie de dinainte anunţată; fusese retezat scurt, printr-o mişcare precisă, fără nici o tresărire de regret, când încă mai dormea pe perna celuilalt suflet…şi nu şi-l putuse feri; nu îşi putuse salva visul…îşi amintea doar că se zvârcolise câteva clipe, şi în ochi îi putuse citi toată durerea sfârşitului de lume, întrebând de ce…dar nu mai avusese timp să audă răspunsul…iar acolo, unde urma să plece pentru că ştiuse cum să moară , înşelătoarele răspunsuri le-ar fi călcat în picioare de ar fi putut, le-ar fi strivit sub talpă cu mânie, pentru că ele îl iscaseră…şi tot ele îl curmaseră…

…şi singurul lui regret fusese candoarea cu care îşi exhibase virtuţile…dar nimeni nu ştiuse, fără de prihană, a i le preţui…iar lui, să se deghizeze în alte ipostaze, i-ar fi fost cu neputinţă; nu reuşise a-şi masca fragilitatea.

Îşi alesese să fie ucis cu sabia… aceea pe a cărei lamă luceau semne runice ale puterii magice; aceleaşi rune pe care le păstrase odată strâns în palma făcută căuş…şi în tot acest timp se gândea că poate, de ar fi fost să îţi fie, ţi-ar fi fost înger al desăvârşirii o clipă cât o veşnicie…şi ai fi simţit, nemaifiindu-ţi fiinţă, că vei rămâne restul veşniciei…

…fără nimeni.

Urmă de vis în praf de corn de inorog


Motto: Şi de ar fi ştiind, i-ar fi spus, în visul ei şi al lui,  că  îi va fi cu putinţă să nu se lase pradă disperării…să nu se mai agaţe cu mâinile de ceea ce ar fi vrut să plece din viaţa ei, căci dacă asta e întâmplarea, e toată cu un rost…şi într-o zi paşii rătăcirilor îşi vor auzi drumul spre înapoi…şi că puterea e înlăuntrul ei. Şi să nu se mai amăgească…nu există alt timp în afară de cel de acum şi nu înspre vreun alt încotro trebuie să mai privească a căutare, căci nu va găsi ceva ce nu ar putea şti.

Şi că ceea ce caută, deja cunoaşte.

 

Ştiai că inorogul e un animal solitar, făcut din gânduri spiralate? ca şi treptele turnului din piatră de amurg de vise…i-ar fi trebui mâna ta ca să spulbere, una câte una, neliniştile singurăţăţilor de a fi fost doar ea…legenda spune că trăieşte în pădurile acelea ascunse din lăuntrul nostru, acelea în care ne căutăm înţelesurile…răspunsurile pe care nu le dădusem întrebărilor potrivite…întrebările cărora le răspunsesem demult, doar că le rostisem cu glas de tăcere; le şoptisem în gând…şi că îl vei vedea atunci când se va întoarce; şi o va face când noi, fiinţele telurice din praf celest, desfidătoare de anateme, ne vom atinge în puritate sufletele…

Ştiai că niciodată toamnei nu îi va fi dat să iubească iarna? iar timpuri încă nenăscute pentru voi nu sunt; nu ai cum să o trăieşti acolo… nu existaţi…vă atingeţi doar  în vis. Ştii că în vis ne întoarcem în sine? suflete de cleştar pure şi transparente, lăsând lumina să treacă; opaluri halucinante…ai privit vreodată printr-un cristal de cuarţ? vei vedea ca printr-un efect de prismă, o aură…sufletele de cleştar sunt învăluite într-o aură, iar când te privesc, văd înlăuntrul tău; îţi vorbesc în cuvinte neştiute, atingându-te în litere născocite aievea pentru tine…ţie poate îţi va părea cu neputinţă să le silabiseşti…şi ţi se va întâmpla să vrei să pleci; nu ţi se vor împotrivi…şi te vor purta de mână până la hotarele fiinţei lor, unde îţi fusese sălaşul; în cel mai sacru lăcaş…

…nu poţi face  să stea ceea ce este făcut să plece.

Sufletele de cleştar îţi vor spune că visul, odată devenit realitate, trebuie trăit…cât îi e dat să fie vis, te poartă ca drum al urmelor de paşi…ştii că purtăm în noi toate străbaterile ce alţii ne-au fost…şi îţi arată  conturul unui chip a ceva ce ţi-ai dori să îţi fie întrupare; este dorinţa…din acea clipă neliniştile îţi devin metafizice, te înlănţuie tenebre şi te strivesc şi unghiile ţi le înfigi a urlet în carnea sufletului.

Ştii ce se întâmplă intr-un final de fantezie? dragostea chiar şi în vise are un sfârşit şi consimţi fără de împotrivire inevitabilul, chiar dacă o vreme ţi-a fost evadare şi refugiu; era locul tău pe care ochii altora nu îl puteau vedea…iar atunci când îi vezi finalul, ca un fel de am văzut sfârşitul înainte de a începe poţi păstra povestea neatinsă de înşelătoarea himeră a amăgirii că unor întâmplări nu le este dat să se întrupeze în trăiri…o păstrezi în virtualitatea visului; nefiinţată, existenţa ei pare a fi atât de reală…deşi imposibil de atins, paradoxal…iar singurul loc în care o putem face este acolo unde nu există; în vis.

Ştii cât te oglindeşte iubirea în celălalt? ştiu că o face în tine însuţi…şi chiar şi atinsă undeva, în imaginar, trăieşte;  himeră, plăsmuită din dorinţele tale.

Te-a invocat în şoaptă; te-a căutat în trupul visului…îşi făurise nişte rune din jad şi cristal; s-a gândit că îi vor arăta drumul…doar că nu ştia a citi în ele, iar timpul o sfâşia nemilos…căuta cu înfrigurare răspunsuri şi poate că i se va întâmpla ca într-un târziu să înţeleagă că nu ar mai avea ce face cu ele; nu ar fi decât vânare de vânt…iar cineva îi spusese să se teamă de runa albă; era cea a nedesluşirilor.  Nu ştia unde îţi este malul; răscolea încă printre valuri, răvăşindu-le…nici unul nu venea să o poarte; nu ştia a-i recunoaşte urma…şi în timp ce păşea pe nisipul ţărmului ei prea îndepărtat, gândea că vremea voastră va fi atunci când se va întoarce unicornul. Încă mai credea…

…că se va întâmpla.



Într-un fel, suntem copaci…

Motto: Sunt ramură de jad a gând de copac fremătând în rădăcini.

Mă gândesc la oameni ca la copaci; creştem în lăuntrul nostru, îi auzim pe alţii cum cresc în noi, suflete întrupate în visurile noastre, gânduri…rădăcini din dorurile noastre nestrăbătute…uneori îi smulgem din fiinţa noastră şi o facem cu pământ cu tot; o vreme dor crăpăturile, când pe acolo se strecoară amintirile…altădată îi simţim pe ei cum se desţelenesc pentru că nu le-a fost dat să fie  împământenire; nu a fost să fie…îi poartă vântul a vânare…suflete călătoare străbătând alte suflete a şuier, a vaiet tânguitor, negăsindu-şi vreodată gândul în care să rămână…

…paşi de nesfârşit drum cât mai departe de freamăt…nu lasă urme; nu îndeajuns încât să devină amprentă după care să îi recunoşti că le-ai fi aparţinut cândva; mor şi reînvie din fărâmele ce au mai rămas din ei.

Suntem drumuri din înăuntrul nostru spre înafară; ne şoptim în lăuntrul nostru şi vrem să ne răzbată tăcerea pe dinafară, rostindu-l pe celălalt…şi în sanctuarul sufletului nostru îngenunchem şi ne împreunăm palmele a rugă de noi şi de alţii; la fel ca noi, copaci ai drumului spre ei înşişi…şi împreună alcătuim păduri; suntem alcătuirile sufletelor arborilor oameni pe crengile cărora creştem a verde speranţă…şi uneori veştede visuri ne sfârşim, dureri gârbove…şi în pădurile adânci de înţelesuri ne pierdem şi în ele ne rătăcim de gânduri deşarte şi ne căutăm sălaş al uitării de locurile pe care le simţim ale nereîntoarcerilor noastre…

…acolo, în pădurile nostre devenim sacre mistere ascunse în umbra nopţii, în care întunericul întâlneşte răsăritul, atingându-i lumina, simţindu-l cum îl pătrunde, îngemănându-se cu el sub mângâiere  de praf de stele,  învăluitor veşmânt a taină.

Acolo, în pădurile tale, departe de dezlănţuirile lumii, este locul în care nu te află nimeni…acolo uneori te regăseşti când te-ai îndepărtat prea tare de tine însuţi; te întorci în pădurea ta; în sieşi…locul doar de tine ştiut; o amintire…un gând neîmpărtăşit nimănui, rostit doar în şoaptă…un vis din care nu ai mai vrea să te trezeşti, iar când ţi se întâmplă ai impresia că totul a fost atât de real încât, întinzând mâna, ai senzaţia că l-ai putea atinge…o dorinţă pe care ţi-ai pus-o suflând într-o lumânare care apoi s-a stins…şi tu ai tot aşteptat ca acea dorinţă să ţi se împlinească, crezând în întruchiparea ei aşa cum ai crede în tine…căci pentru asta sunt dorinţele, nu?…ca să se împlinească…şi tu tot acolo eşti, tot aşteptând şi sperând şi crezând…

o speranţă, chiar dacă e fragilă şi nu îndrăzneşte prea tare , dar s-a ivit timid…ţi s-a întruchipat, nu e vânare devânt, nu e iluzie, nu e himeră, nu e părere de nisip…deşi efemeră îţi pare şi îţi este teamă să o atingi…o lacrimă pe care o simţi că nu ai mai putea-o stăpâni şi atunci o laşi să curgă înspre pământ..şi nu e nimeni care să o culeagă…o atingere a unei mâini, împletindu-ţi degetele de degetele mâinii celeilalte şi lăsând fiorul să îţi pătrundă în trupul tremurând; închide ochii şi ascultă cum pătrunde în tine mângâierea…o privire, chiar dacă ţi-e privirea din oglindă şi chiar de oglinda îţi pare spartă în sfărâme caleidoscopice şi îţi reflectă răvăşirea din suflet…Câteodată îmi pare că nu noi trecem prin viaţă, şi că viaţa trece prin noi.

Ne scurgem în fiecare clipă a ei…ne prelingem în câte o lacrimă…ne pierdem în rătăciri…sau ne pierdem în iubiri… uităm unde ne-am pus…sau uităm de noi înşine în extazul pierderii în contopirea unor trupuri dezlănţuite a pasiune…ne afirmăm ca definiţii…ne interzicem a constrângeri autoimpuse…ne exilăm câteodată în noi  şi ne uităm acolo astfel încât intoarcerea la înşine devine câteodată cu neputinţă…ne închidem în noi, aruncând cheia atât de departe încât nimeni să nu o mai poată găsi vreodată, pentru că nu vrem ca să mai deschidem cuiva uşa sufletului nostru…ne înconjurăm de ziduri de apărare…ne însingurăm în castele de fildeş, la înălţime şi la depărtare de tot ce ne-ar putea atinge şi ne-ar întina imaculatul alb…ne agăţăm de pai, cu disperarea înecatului…ne amăgim fără să fim legaţi la ochi…oftăm de multe ori a dor şi plângem a durere în interiorul nostru, acolo unde nu ne vede nimeni…Iubim.

Înainte de a fi drumuri înspre înfară suntem călătorii pe dinăuntru…în înăuntrul nostru.

Înainte ca cel care creşte în noi –  auzindu-ne cum zvâcnim în el a rădăcină, cum îi pulsăm în tâmplele  sufletului şi apoi simţim cum începe să ne curgă  prin vene şi devenim o singură culoare şi  ni se pare că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui nostru – să ne fie palmă; să poată primi în ea vis de om… ne este călătorie în interiorul nostru prin labirintul de noi înşine.

Şi uneori ni se întâmplă să  vrem să uităm drumul înapoi; spre cezura de dinainte de ei…ei…acei ce cresc în noi copaci din rădăcinile noastre pe care le simt în ei.

A dragoste.




„Sunt şoaptă de iarnă… întrupare albă într-o noapte de început de decembrie…clipă de a fost odată…aşa încep poveştile, când noi suntem poveşti…iar amintirile crăiesei spun că începuse să ningă în anotimpul magic în care fusese aruncat pe pământ un vis, în iarna ei…o prinţesă de zăpadă; un gând de drum spre lumină albă”.

6 decembrie.

Mulţumesc acelora de lângă mine pentru că există… datorită cărora viaţa mea nu are nevoie de podoabe; îi are pe ei!

Fiinţa cea mai frumoasă

Cea mai frumoasă fiinţă este cea care te priveşte în ochi şi începe să te înţeleagă de ce îi ocoleşti privirea, de ce cobori ochii în pământ, şi te iartă, cea mai frumoasă este cea care te înţelege tocmai pentru că s-a oprit, şi nu doar pentru o clipă, ci pentru mai multe, şi a vrut să ştie cine eşti, ca să poată mai apoi alege dacă rămâne sau pleacă mai departe, cea mai frumoasă fiinţă este aceea care a surâs atunci când poate îi era greu să o facă, şi poate că înăuntrul ei plângea, dar a ales să zâmbească, pentru că nu voia să îţi rostogolească bolovanul din sufletul ei în al tău, nu voia să te împovăreze, deoarece era povara ei şi putea să o ducă aşa cum a mai dus şi altele, fără un strigăt de ajutor pentru că s-a descurcat singură.La urma urmei, este viaţa ei, nu? Şi nu are nevoie de nimeni pentru durere sau suferinţă sau tristeţe, doar de ea.

Cea mai frumoasă fiinţă este cea care nu te lasă să intri cu bocancii în sufletul ei, îţi spune ea dacă vrei să ştii ceva…este îndeajuns să întrebi şi ea îţi va răspunde, dacă vrea, dacă ea consideră că tu meriţi să o ştii, cea  mai frumoasă fiinţă este cea care priveşte fiecare anotimp ca făcând parte din viaţă, deşi este unul pe care îl preferă, întotdeauna va fi unul pe care îl va prefera şi pe care îl va alege dintre cele patru; anotimpul în care iubeşte şi pe care îl trăieşte cu toată fiinţa ei,

cea mai frumoasă fiinţă este cea mai delicată creatură cu putinţă, are sufletul fragil iar uneori  se sparge, dar îi lipeşte bucăţile, printre crăpături o înfioară câteodată când simte strecurându-se  câteodată amintirile, zâmbeşte  când pe cel de lângă ea îl copleşeşte tristeţea şi se lasă pe ea deoparte, şi uită că şi ei îi este greu, şi gândeşte că lui îi este poate mai greu, şi îl ia de mână şi îi poartă paşii, şi plânge când nimeni o nu vede, şi nu că cel de lângă nu ar preţui diamantele lacrimilor, doar că vrea să i se vadă doar scânteierea din ochi atunci când îl priveşte,

când este tristă nu vrea să te copleşească pentru că ştie că ai şi tu tristeţile tale, aşa că nu vrea îţi rostogolească poverile din sufletul ei; în sufletul tău nu intră, iar atunci când uşa e închisă, aşteaptă să deschizi atunci când simţi să o faci; în timp ce aşteaptă, devine întrebare,

cea mai frumoasă fiinţă poartă pe umerii ei pământul pentru că ar vrea ca ţie să îţi fie uşor; câteodată simte că nimic din ceea ce face nu este de îndeajuns şi atunci gândeşte că poate ar fi mai bine să se retragă şi să te lase pe tine, bărbatul de lângă ea, să îţi porţi propriile bătălii, cele cu tine însuţi,

cea mai frumoasă fiinţă de jur împrejurul ei scânteiează, este  o minune de alb; culoarea ce vrea totul din povestea de alb…de întunericul, recele, infernalul, obscurul, ascunsul şi nimicul negrului îţi este scut de apărare a sufletului ei inocenţă, cea mai frumoasă fiinţă este cea care vrea să ţi se dăruiască cu fragilitatea şi vulnerabilitatea de ea însăşi, ca şi cum ar fi prima dată când ar dărui ceva în viaţă din tot sufletul şi o face cu gesturi stângace, timide, sfielnică făcând paşi mici şi plini de întrebări, gândindu-se la cuvintele pe care ar vrea să le rostească şi dacă va putea-o face, dacă nu vor rămâne doar gânduri,

cea mai frumoasă fiinţă este pentru tine ce nu ţi-a putut fi odată, o pagină care a  purtat litere, paragrafe şi paranteze, puncte de suspensie şi semne de întrebare, doar de exclamaţie mai rar şi asta pentru că nu se extaziază atât de uşor, nu este o fiinţă exaltată, este însă definiţia exuberanţei, bucuria îi este săltaredoar că ceea ce avea cea mai mare importanţă nu a fost însă scris nici printre rânduri, nici în spaţiile goale dintre ele, nici dincolo de cuvinte şi de tăcerile de dincolo de ele, poate că nu s-a descurcat cu unele definiţii, cu ceea ce ar fi trebuit să definească o parte din ea, terminase poate cuvintele, aşa că au rămas nescrise, sau poate că tot ce avusese de spus tăcuse demult.

Cea mai frumoasă fiinţă este o minune de alb, este opal de foc, halucinantă, din fiecare unghi fiind altfel dar având  aceeaşi transparenţă, transparenţa sufletului în care trăieşte fiinţa de cleştar căreia iubirea îi arată într-un fel doar de ea ştiut drumul înspre ea, în adâncul ei, acolo unde, pătrunzând a găsit, ghemuit cu genunchii la piept, tremurând, sufletul a doi ochi întrebători care îşi căuta calea de înţelegere a neîncrederilor unor definiţii pe care le dăduse unor aparenţe, iar cum aparenţele deseori pot şi înşelătoare şi înşelăciunea te amăgeşte, te leagă la ochi şi te duce într-un loc unde apoi te părăseşte, iubire iluzorie, iar tu te trezeşti singur şi pierdut, nemaiştiind să te întorci pentru că ai uitat să iei cu tine pietricelele recunoaşterii pe care să le presari pe cărarea regăsirii ca să ştii unde îţi este întorsul înapoi spre tine de va fi să te întorci , pietricelele a recunoaştere,

recunoaşterea a ceea ce ţi-ar putea fi desăvârşire sau sfâşiere şi sfârşit, dar pentru a le recunoaşte trebuitot fiindu-ţi mai întâi să le fi trăit şi astfel învăţând a le deosebi una de cealaltă, atât una, cât şi cealaltă fiind urme de iubire, cicatrice  sau rană sângerândă, iar această recunoaştere putând să îţi fie întruchiparea întrupării visului care îţi este dorinţă de realitate sau nefericirea risipirii în vânt a rădăcinii smulsă din pământ, şi asta depinzând de cum eşti trăit de celălalt, de cum celălalt ştie şi vrea a te trăi, şi mai ales de cum vrei tu să fii trăit, ceea ce îi apărea sufletului acelor ochi avea formă de miraj; părea a fi iubire.

Şi atunci fiinţa cea mai frumoasă a inceput să iubească,

şi şi-a trăit, cândva, ultimele lacrimi pentru amintirile pe care a trebuit să le lase în urmă  şi despre care nu este foarte sigură că nu se vor întoarce într-o anume zi, deoarece  simte că undeva, niciodată nu va uita, iar acest cuvânt niciodată îl simte mai greu ca toate durerile din lume, pentru că poate i se va întâmpla cândva să deschidă cutia pandorei şi din ea să iasă trecutul, trecut purtând un nume, nişte litere care o vor răscoli precum o răscoliseră odată, într-un timp al plecărilor despre care ştia că sunt fără de întoarcere, iar dacă se întâmplă sunt doar rătăciri, în final cauţi drumul înapoi spre locul tău, pentru că cel în care te afli nu îţi mai aparţine, după cum nici tu, lui.

Cea mai frumoasă fiinţă este cea care nu se lasă înşelată de aparenţe şi a cărei alegere este să stea  departe de nişte meandre pentru că răspunsul îl cunoaşte oricum şi nu mai vrea să o bântuie întrebări a nelinişte pentru că ceva despre drumuri a învăţat şi ştie că poate câteodată nu se descurcă să descâlcească înţelesul răspântiilor, fiinţa cea mai frumoasă  este iubire, prima silabă a fericirii, cu ea începând şi sfârşindu-se lumea ta, cea mai frumoasă fiinţă îţi este stea, esenţa intunecatei tale nopţi, capătul căutărilor tale, îţi este promisiunea făcută odată, demult, şi cu ea în suflet, purtând-o, eşti sfeşnic de transparent cristal cu făclie aprinsă, ea fiindu-ţi lumina armoniei universului

tău.

Nicăieri spre întunecatul nu ştiu unde

Haimanaua de suflet pribeag rătăceşte pe drumeaguri de doruri; uneori mai şterpeleşte câte unul şi uită să îl mai dea înapoi, se îngroapă în amintirea ce l-a făcut să îi fie astfel, şi prigonit şi vraişte zdrenţuit în fărâme de clipe umblă noaptea lunatec şi nu îl latră câinii, că’l simt a blând rătăcitor în neştire spre un nu ştiu unde, spre unde l-or îndemna gândurile arzânde a dor să o facă.

Suflet tăcut, şi-a închis în tăceri nerostirile, şi ar fi avut atât de multe de făcut şi atât de multe de cioplit a făptură din piatră de amurg de vise; atunci începuse să simtă cum încep a păli, şi ar fi vrut să le reaprindă, dar se aşternuse prea de devreme o pâclă ce îi înceţoşase drumul, şi devenise un suflet orbecăind prin ceaţă spre ceva neclar şi difuz, aşa i se părea că aude, un geamăt doar, venind de undeva de prin îndepărtata-i apropiere ce se însingurase, pe care îl mai simţea dar nu îl mai putea atinge, şi l-ar mai sfâşiat dorinţa cutremurându-i nemărginirea creştetului până în tălpile desculţe a paşi, însă se lepădase de ei pentru că nu mai avea urmă care să îi poarte amprenta, nu mai avea unde şi înspre ce călca…

Şi nici alături de cine.

Sufletul haimana  adoarme noaptea tinându-şi dorul în pumnul încleştat ca nu cumva să îi dea drumul sau să i-l îndepărteze cineva, cine oare s-ar încumeta a o face, şi tresare în somn şi se zvârcoleşte, sărman bietul de el…ce l-o bântui în vis, ce gânduri rămase nespuse nu îl lasă să îşi afle odihna?

Ţi-aş mângâia visul, pentru că ştiu cum e, sufletule, ştiu cum e când lumea ta se prăbuşeşte, când simţi neputinţa de a fi făcut totul şi tot să nu fi fost îndeajuns, când simţi că trebuie să ajungi undeva, într-un anume loc doar al tău şi ştii că aceasta într-o zi se va întâmpla, ai ştiut-o din prima clipă în care ai pornit-o spre într-acolo, înspre visul din capătul ultimei spirale a treptelor ce urcă spre cer, dar ai cumva senzaţia că vei rămâne prins între cele două, că acolo nu vei ajunge niciodată  şi că locului în care te afli nu îi mai aparţii, dar te-a ţintuit captiv, nu te lasă să te îndepărtezi….

…ştiu ce urlet are disperarea şi cum împietreşti când te prefaci în încremenire şi geamătul oaselor sfărâmându-se când îţi încleştezi pumnii a neputinţă când crezi că totul s-a sfârşit şi nimic nu se va mai întâmpla o crezi deşi ştii că ne naştem praf de stele şi suntem meniţi a ne aprinde făclii, ştiu că oriunde se închide o uşă se deschide o fereastră, ştiu cum e să ai inima sfărâmată şi să te gândeşti că poate nici nu mai găseşti toate bucăţile să ţi le aduni şi să ţi le pui la loc, ştiu cum e să te sfârşeşti, dar mai ştiu că a fi solitar nu ni se potriveşte, suflet singuratic că vrei, sau însingurat că te-ai îndepărtat…

…ştiu că nu poţi fi sigur că nimeni nu te mai poate răni vreodată şi că invincibil îţi este dat să fii numai odată în viaţă, după aceea începând să îţi cari zidurile după tine, zidurile în a căror inexpugnabilitate începi să crezi, deşi cineva ţi le va doborî data viitoare fără nici cea mai mică împotrivire din partea ta în ciuda înverşunării  de a te crede dacă nu imun, măcar invulnerabil, apărându-ţi firava-ţi fragilitate, ca să nu aduni ce a mai rămas din sufletul tău căzut în ţărână, pentru că te bântuie spaima că asta ţi s-ar putea întâmpla, şi de tine îţi este mult mai teamă decât de celălalt, pentru că ştii cum i te abandonezi dragostei, dăruind fiecare ungher din tine.

Ştiu.

Ştiu cum e când simţi că atunci când ţi-a murit dragostea ai murit şi tu odată cu ea, când sufletul îţi este cuprins de amorţeală şi nu ar mai vrea şi nu ar mai putea nimic simţi pentru că s-a sfârşit în singura şi unica iubire, ştiu cum e când simţi că ceea ce ai pierdut nu vei mai regăsi vreodată şi va rămâne tot timpul un gol în tine pe care nimeni şi nimic nu îl va mai putea umple şi care care simţi că te-ar înghiţi ca un hău, ştiu cum e să îţi fie cineva, undeva, un trecut peste care nu ai putut trece şi pe care l-ai păstrat ca amintire într-un loc încuiat în tine, ştiu cum e să tresari când priveşti chipul acelei amintiri a ceea ce nu ai putut uita şi ştii că nu ţi s-ar mai putea întâmpla vreodată; încă mai simţi intensitatea acelui dintâi fior ca şi cum l-ai retrăi, şi de asta tresari, şi vei tresări ori de câte ori cei privi însprea acel trecut din viaţa ta care poartă un nume…

Ştiu cum e cu pierdutele iubiri.

Ştiu că se spune că suntem ceea ce într-adevăr ne dorim…că am fi rezultatul propriilor dorinţe şi de aceea trebuie să avem grijă ce vrem cu adevărat pentru că ni s-ar putea împlini; ştiu că ai vrut să fii dragoste. Ştiu că eşti. Ştiu că iubeşti tot ce te înconjură şi iubirea ta, în nesfârşirea ei, ar putea acoperi planeta…ştiu că te dăruieşti pe tine, fiecare părticică a sufletului tău fără a cere ceva în schimb şi simţi cu fiecare atom al fiinţei tale şi că nimic din ceea ce este omenesc nu îţi e străin.

Ştiu că uneori simţi că ai vrea să dai timpul înapoi, dar la fel de bine ştiu că nu ţi-ar folosi la mare lucru să rememorezi trecutul, e mort şi îngropat şi nu mai poţi schimba nimic din ceea ce a fost, nu ai face decât să deschizi răni nelăsând închisă cutia Pandorei, şi s-ar înghesui multe gânduri să iasă de acolo şi multe dintre ele ar fi de tristeţe şi regret. Păduri ce ar fi putut să fie…şi niciodată nu vor fi, ştiu că nu poţi să schimbi sau să îndrepţi ceva, pentru că ce e făcut e bun făcut şi aşa va şi rămâne, că ceea ce a fost a fost când a fost, cât i-a fost şi când i-a fost şi cum i-a fost să fie; nu mai poţi întoarce nimic din drum, dar poţi să faci acel ceva altfel, ca un fel de metamorfoză în care te-ai putea regăsi altcumva, acelaşi…

…ştiu că greşelile au pe lumea asta rostul lor, ştiu că viaţa asta este, dreptul tău de a face propriile greşeli, al nimănui altcuiva, doar dreptul tău şi nimeni nu are voie să te acuze pentru ele sau să te pună la zid şi să dea cu piatra; vei învăţa să nu le mai repeţi, chiar şi pe acelea pe care le-ai făcut la nesfârşit până ţi-au izbutit.

Va fi înţelepciune, vei învăţa să nu mai cazi în toate gropile, decât în cele mari, inevitabile.

Ştiu că toate lucrurile se întâmplă cu un scop desluşit poate mai târziu.

Şi să îţi spun ceva ce mai ştiu.

Ştiu că trebuie să ne lăsăm purtaţi, să ne lăsăm trăiţi, să ne bucurăm în fiecare secundă a vieţii noastre de tot ceea ce ni se întâmplă, să nu ne refuzăm nici o trăire.

Să nu regreţi ceea ce ai făcut ci ceea ce ai fi putut face şi nu ai făcut, să nu mai aduni cuvinte în tine şi să le laşi acolo, în tine, nerostirile din teama de a fi respins, să îl laşi pe cel de lângă tine să te cunoască şi să i te dezvălui…cei care merită o vor afla.

Ştiu că trebuie să avem grijă de sufletul nostru, dar aceasta nu înseamnă să ni-l punem la adăpost, încuindu-ni-l cu lacăte grele; trebuie să îl laşi să fie liber pentru a fi liber pe drumul pe care învăţăm să mergem poticnindu-ne, căzând, zdrelindu-ne, rănindu-ne, rupându-ne, sfărâmându-ne, făcându-ne una cu pământul, poate,să îţi urmezi calea, pentru că eşti drum, să iubeşti cu capul şi să gândeşti cu inima, să înveţi unul despre celălalt unul de la celălalt, să priveşti în ochii celui de lângă tine şi împreună, potrivindu-vă paşii unul alături de ai celuilalt, să o porniţi înspre  acel într-acolo al amândurora.

Să fii.

Ce nu ştiu?

Nu ştiu să uit.