Motto: Singurul lucru din noi care ne prelungeşte copilăria este inocenţa, , inocenţa face din noi poveşti fără sfârşit până la moarte, inocenţa şi imaginaţia alungă tot ceea ce vrea să ne închidă, naivitatea primară e reacţia sensibilităţii vii.
Ce-a mai rămas din lucrurile de altădată, asta despre drumurile amintirii, vechi şi noi, alea care mă cheamă în urmă, e că de când mă ştiu eu pe pământ, în ziua de joi, Joia Mare, astea două, ouăle, mai mult arămii decât roşii, şi Paştele, au fost mereu unite perfect, ca de la întrebare la răspuns, de cojile de ceapă şi de mama, orice încercare de-a mea, că strategia actului de a o convinge îmi lipsea cu desăvârşire, orice încercare aşadar pe care o aveam în repertoriu de a o îndupleca să le mai facă şi-n alte culori cum vedeam eu pe la alţii sfârşindu-se cu un refuz, deşi îi ziceam de-astea, cuvinte cu încărcătură emoţională,
cum ar fi că râd copiii de mine şi de ouăle mele tărcate, că la anii ăia ai copilărimii ciocneam pe spartelea şi pe luatelea, deci şi la capitolul forţă emoţională eram cam cu puterile slăbite, persuasiunii încă nu-i venise vremea, nu eram la anii ei, nu încă, deşi tata de pe atunci îmi zicea că-s şmecherie cu şurubel, de fapt, legat de mama, se cam lăsa cu ignorare singurul argument emoţional al meu, că unu aveam, dacă e să recunosc adevărul gol-goluţ, nici măcar nu catadicsea să îmi răspundă, mi-o fi răspuns ea cândva, odată şi pentru totdeauna dar n-oi fi acceptat eu receptarea, cine ştie,
şi-atunci şi aşa stând lucrurile, ce împrejurare mai potrivită decât asta în care se producea contextul cu puterea de a trezi imaginaţia, dar fără abundenţă exagerată de imaginaţie, fireşte, ci doar atât cât să declanşeze în mine neastâmpărul creator, adică în traducere de a mă transforma eu într-o mică artistă, mică artistă mediocră la prima ei încercare, numai tata prefăcându-se că leşină de extaz la vederea capodoperei, stau mărturie, adică ar fi stat dacă s-ar fi păstrat, ouăle pe care le-am încondeiat cu ceară şi alea cu panseluţe, pătrunjei şi alte frunze cu rol ornamental pe care le legam într-un ciorap şi le scufundam apoi în fiertura aia de-o culoare incertă de care am pomenit,
şi jur că ale mele erau cele mai frumoase ouă, nu găsesc destule epitete ca figuri ornante pentru adjectivele care ar însoţi substantivul ou, aşa că de-atunci, şi de când mă ştiu, şi peste timp, în altă culoare nu am mai vrut vreodată pentru ouăle de Paşte, şi mai am şi acum unul de vreo douăzeci şi ceva de ani, unul pe care dacă îl clatin se aude înăuntrul lui ceva, cică gălbenuşul s-ar pietrifica şi se transformă în chihlimbar, ăsta e basmul care m-a fascinat când l-am auzit prima oară, atunci când, cu naivitate, nu m-am îndoit nicio clipă că n-ar fi aşa, am vrut cândva să-l sparg să văd dacă-i aşa, dar am amânat mereu
răspunsul.
blogul unei Camelii 