Motto: Visările sunt posesiuni iluzorii.
Sentimentalismul lăcrimos care pe unele fiinţe le macină fără oprire nu a fost niciodată pentru mine sinonim cu puritatea, l-am considerat mai mereu o păcăleală, nu a fost altceva decât manipulări cu viclenie ale celuilalt, fiinţele cu adevărat emoţionale se recunosc lesne, oamenii continuă să le confunde, fiinţele cu adevărat emoţionale sunt cei ai intensităţilor trăirii, continuu ai unei duioşii cu sentimentalism faţă de toate mărunţişurile vieţii, sunt marii singuratici, solitarii cu credinţă în irepetabil, sunt cei care suferă cel mai mult de pe urma oamenilor, oamenii sunt câteodată tot ce nu te aşteptai să fie,
fiinţele cu adevărat emoţionale sunt boemii şi visătorii incurabili, cei care pe calea visului se simt aievea, nostalgicii, cei ai acordurilor abia şoptite, cei suavi ai unor naivităţi, însă voite, cei ai sensibilităţilor înfrigurate, ai vibraţiilor lăuntrice, ai amintirilor care rămân încremenite emblematic, cei ale căror inimi au adeseori tresăriri ciudate, cei care plâng câteodată fără să ştie bine de ce, cei ai căror ochi parcă mereu caută cu înfrigurare, cei care înăuntrul lor sunt ai conflictelor dintre dorinţe, aspiraţii, visuri, idealism şi realităţile aspre ale vieţii, cei care îţi par a fi câteodată cu mintea cam adormită, cei dinăuntrul cărora se nasc mereu fericiri,
cei care ştiu şi pot să îşi scoată la iveală toate emoţiile ascunse, pentru că tot ceea ce se întâmplă se întâmplă în interiorul nostru, tot ceea ce e înafară sunt doar pretexte declanşatoare a ceea ce purtăm în noi, iar tot ce porţi în tine te poartă, cam astea fiind câteva dintre semnele recunoaşterii lor, fireşte, sunt fiinţele pe care nu le poţi cunoaşte decât trăindu-le, altfel îţi pot părea asemeni celorlalţi, ca nişte case nelocuite în care nu ştii dacă se întâmplă ceva până nu calci, picior de om, în ele, unii fiind aşa cum te aşteptaseşi pentru că undeva existaseră semne neînţelese dar prevestitoare,
unele fiinţe ale sensibleriei au crezut o vreme că viaţa e ca în cărţi, tot ce ştiau despre viaţă era de’acolo, viaţa însă este altceva, când au înţeles asta cu adevărat ochii li s-au deschis dar tot le-a fost greu să vadă lumea reală şi ochii lor păreau pe sfârşite, lumea reală se închidea deasupra lor aşa că lumea reală era pentru ei ceva părăginit pe care iarba creştea în voie ca să nu vadă adevăratul dramatism al vieţii, lumea lor fiind cea a visătorilor marii vieţi, lumea visată cu ochiul deschis, cu ochiul creator, o autolume, viaţa iluziilor eterne, lume de care ştiau că trebuiau să se despartă, căpătând chipul celeilalte lumi, cea aievea, coborând în infernul
ei.
blogul unei Camelii 