Într-o noapte magică în care timpul aude cu ochi pe care nu îi poţi vedea, scrisoarea ei de anul trecut, Moş Crăciun

Motto: Credea în ceva, ceva ce nu există încă, la fel cum preabine ar putea exista, nefiind încă aflat, ci doar intuit, existând însă pentru acea fiinţă care îl afirmă şi care nu ar putea afirma ceva ce este neadevărat deşi părând a fi nefiinţă, nu s-ar putea face nici o afirmaţie asupra-i, credea că există ce vrei, aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există precum şi ceea ce întârzie să apară.

Şi mai ştia că orice inexistenţă, în clipa în careîncepi să vorbeşti despre ea, devine existenţă.

 

Înainte de a-ţi trimite în iarna ei din flăcări de zăpadă, superb incendiu cromatic, trăind o melancolie accentuată, cumva lipsindu-i acea seninătate pe care veşnic o are, mai cu seamă pe aceea stranie a celei ce a traversat dureri, aceeaşi scrisoare ca şi anul trecut, Moş Crăciun, doar că acum recitită cu mâini de suflet tremurânde, una dintre ele strânsă pumn în care ţinea nişte fire din păr de înger pe care îl prinsese într-o noapte dărâmândă pe când cădea din cer, şi udată cu pete de lacrimă,

tu neluând-o ca într-un târziu banal în care să îţi simţi colorată nedumerirea atât de sinceră însă dar şi zâmbind în sinea ta că încă nu ai ajuns să îi fii destinaţie eliminată sau terminată celei despre care ştii că are nişte zâne în podul sufletului de la care are praf argintiu, tu, tu, Moş Crăciun, ai simţi ca şi cum ceva din viaţa ei cade câteodată, ceva din ea, ceva din ea lasă, ceva din ea aşteaptă, ceva din ea uită, ceva din ea doar pare, ceva din ea tace, ceva din ea se încleştează, ceva din ea doarme, ceva din ea se întoarce, ceva din ea pleacă, ceva din ea se înnourează, ceva din ea nopteşte se furişează cu paşi de întuneric, depărtând,

ceva din ea se ascunde, ceva din ea se sfârşeşte, nişte senzaţii mai mereu sunt expulzate, altora le e uitată chemarea pe numele lor adevărat, ceva din ea se usucă într-un colţ de colete cu lacrimi, acolo unde îşi depozitează cuprinsul unor ascunsuri din clipele fără anotimpuri, şi atunci când toate aceste cevauri o duc într-o lume a unui undeva tare îndărăt iar pentru tine nu e niciun mister  că ea a fost acolo cu toate despuierile fără coajă ale sufletului ei,

căutând în jur în vremea în care urma să apari clipele de care să îşi reazime bucuria în cea mai mare taină, ştiind că tu eşti cel care va reuşi minuni, iar ea spunându-şi ca într-un cândva să înceteze a le mai primi  ca pe meteori…tu ai şti în ce ea ar vrea să o întâmpli, doar că ea se înşală duios crezând că dacă tu ai şti, ai şi putea-o face.

„Drag Moş Crăciun,

Fiinţa de o inocenţă târzie care încă mai copilăreşte, mimând atât de bine maturitatea bănuiam că îţi va scrie, deşi nu ştiu niciodată cărui gând i-o va face; de ceva vreme, a devenit făptura cu monologurile, aşa că nu-i băga în seamă capriciile enunţării, deşi crede că ai fi tentat să o faci şi spune-i doar că îţi place, de parcă ai fi obligat să o faci, de fapt, nici nu cred că ai avea încotro, doar o cunoşti de pe vremea când atât de bine i se potrivea acest adjectiv, precum şi o grămadă de încă multe altele…ţi-o aminteşti, nu? este cea care în viaţa ei nu ţi-a spus vreo poezie şi nici nu ţi-a mai scris vreodată până anul trecut, cea despre care ştii că atunci când se (ne)rosteşte, dă suflet unor cuvinte într-o voce, aceea a fiinţei sale,  într-o limbă de taină, cuvinte având un rost în măsura în care poartă un fatum.

şi mai ştiu că îţi va cere nimic, prudentă cu semnificarea, pentru că se teme să te roage să îi aduci ceva anume,

ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr, alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul, dându-i-se cu toată fiinţa, aceea din visuri şi gânduri ale îndurării tuturor vânturilor de miazăzi şi de miazănoapte în care sălăşluise cu credinţă în ele,

ceva pe care să îl aibă din credinţă; ceva în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă dacă este real, aşa cum încercase Orfeu să întoarcă privirea după Euridice, spre a se convinge de existenţa acesteia, de nu fusese cumva o fantasmă; oricum, o cunoşti de mult…i-ai desluşit alcătuirile cevaurilor; ale unora, altcumvaurile altora,

căutările ei înspre răspunsurile lor, ştiind că o întâmplarecânva, cea a unui anume neştiutîncă va face ca unul dintre răspunsuri, deşi ea îl va căuta, va fi el acela care o va găsi, neîndoindu-se că acelui sens încă nedesluşit îi va trebui un cum; fel potrivit al aşteptării, şi o va face în inocenţă, în puritate; astfel îi va fi şi gândul ce îl va pătrunde, sfredelindu-l cu privirea, iar atunci când îi va fi dat să fie, îl va trăi nemijlocit şi într-o spontaneitate şi despre care atunci când îi este acelui gând mărturisitoare, îi spune cu glas de tăcere acolo; loc născut din semne şi tăcere pe care nu ştie să le desluşească încă şi nici să le audă şi nici să le cuvânte şi se teme că poate le-ar învălui doar într-o formă imperfectă a limbajului şi ei însăşi, copil iluzoriu al clipei, şi-ar fi confuzie în încercarea de a le înţelege şi de a le transcende,

ştie doar că din ea izvorăsc şi ea va fi cea care le va isca, aşa, ca într-un joc magic, ca într-o vrajă a fantasticului, privind acel ceva nedescifrat, ce doarme undeva, în somnul eului său, acela scotocitor, scormonitor şi aparent cunoscător, stând acolo, în mijlocul unei plăsmuiri, sau poate al unei uitări,

îi cunoşti, Moş Crăciun acea acea utopie a ei, personală; cea  a unui spirit liber care înţelege, dar, cine ştie, se teme că nu ar avea acele însuşiri ale făptuitorului, spirit pentru care faptele precum şi întâmplările derizorii sunt captări fine şi nuanţate şi atât de complexe, căpătând o semnificaţie nebănuită, precum şi una enigmatică şi care, printre altele, are un realism dezvăluitor al privirii, unul care obnubilează întunecimile învăluitoare…ştii ce crede şi ce spune despre nişte suflete visătoare pe pământul acesta care trăiesc ca nişte somnanbuli, dorindu-şi să stăpânească tărâmuri neatinse încă,

ştii care le este încotroul paşilor visătorilor; paşii încotroului visătorului sunt cei înspre spaţii necunoscute, drumuri nebătătorite, pe care descoperirea viitorului ca început al prezentului este acel ceva; cevaul despre care ştii doar că va fi acolo şi căruia îi eşti călătorie înspre incertitudine pentru că îţi recunoşti un ieri absolut, întâmplat, purtând înlăuntrul lui toţi ierii din timpul şi din locul lor precum o succesiune neîncetată, mărturisitorii de tine-urmă ai unui trecut care, fiind într-un trecut, nu s-ar fi întâmplat altfel de cum s-a petrecut,

iar viitorul, cel al mâinelui, al nostru, neîntâmplaţilor, neîntâmplaţii noştri încă, existenţă a noastră încă necunoscută şi necunoscătoare, este al unei incertitudini, al unei incertitudini şi nu neapărat al unei necesităţi, această incertitudine nevenind din cauza necunoaşterii lui de către orişicare fiinţă, ci pentru că urmează ca întâmplare probabilă; una ce nu s-a făcut încă, închipuită, simţind că prin voinţă şi prin vis, suntem liberi a ne provoca realul de către posibil; ieşim, cumva, din jocul întâmplării…visul, ca o ficţiune, in fapt, o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea, pe care o aduci pe faţă, astfel eliminându-i o imagine falsă în lumea aievea, întâmplare magică,

de atâta vreme o cunoşti, Moş Crăciun, ştii cum înaintează prin clipele de ea, dându-i-se fiecăreia întru atingere auroral şi cuprinzător; ştii că este unul dintre aceste suflete visătoare; suflet rătăcitor prin pustiuri astrale, ce îşi transfigurează realitatea cotidianului ce o înconjură, dându-i o aură şi o sacralitate, făcând din pământul ei  fiinţei ei o împărăţie a cerului, potenţată divin,

iar atunci când scrie din ea, o face mergând în căutarea orişicărui vis al ei, a memoriei, a timpului, a tuturor pierduţilor paşi, astfel regăsiţi, pentru că aceasta îi fusese precum dorinţă urmată şi urmărită, dar mai cunoşti despre ea şi altceva… deşi este o fiinţă visătoare, în înăuntrul ei este veşnic trează; visează şi nu visează,

ştii despre visurile ei, cele  cu ochii larg deschişi, în care învăluie în poveşti cenuşiul în culori nemaivăzute şi nemaitrăite până atunci…amestecă imaginile şi apoi le le sparge în fărâme caleidoscopice, atingându-le pe fiecare cu acea exuberanţă a sufletului unui copil, ea, copilul timpului, în tot acest răstimp gândind că niciodată nu i se va întâmpla să îmbătrânească.

Tu,  Moş Crăciun, tu ştii mai bine ca nimeni altul că de multe ori prin ochii ei priveşte un copil, când atinge lucrurile cu uimire, simţindu-le cum încep să o pătrundă şi nimic nu îi pare de neînţeles în plecare lor într-un mai departe unde ar duce-o şi nu se întrebase nicicând de ce i-a fost să şi le încrucişeze…ştia doar că ceva o adusese acolo, dinspre partea cu timpul şi vremea lui, a iscării, ei rămânându-i acum citirea liberă deschisă, descifrându-le ca pe un presupus mister, îi fusese dat să le descopere, fie că le aflase prin întâmplare, fie prin căutare…de căutat însă nu, nu o făcuse,

toate acestea le ştii, Moş Crăciun, la fel de bine după cum nu îţi este străin faptul că de cele mai multe ori are acea uitătură înspre neîncă de parcă ar purta ochelari dintr-acei ai căror dioptrii apropie necunoscutul şi că de multe ori i se întâmplă să ia în derâdere fărâmele idealiste şi utopice ale unor dezmembrate clipe zăcând inert…şi o face cu o expresivitate ludică…zâmbeşti acum, Moş Crăciun…iar ea ştie de ce o faci; tocmai ţi-ai amintit de ceva; cevaului unui cândva, demult,

ştii cum spune despre ea că adoră atunci când este gravă şi o face cu o ironie nonşalantă, mai ales când adulmecă primejdiile unor gânduri şi le evaluează după o verosimilitate; aceea a logicii…ştergând din ele acele cuvinte care s-ar preta exciziei; simte că trebuie ceva să taie din trupul lor, deşi i-ar fi mai lesne să le ocolească…ar tăia din ele şi le-ar lăsa acolo, lângă acel gând al lor, zăcând, la margine de ea, pentru că dacă ar fi fost să înceapă să creadă în ele ar fi fost ca într-un fel de situaţie limită în care credinţa în acel ceva presupunea suspendarea acestei logici, cumva neputincioasă, într-o astfel de întâmplare,

ştii despre cevaurile ei lucruri de taine, pe care nimeni nu i le-a aflat; cred că în fiecare an ţi le-a spus, mergând prin vorbe crezând că astfel vor ajunge la tine, iar tu i le vei face cu putinţă…ai atâta magie, nu? doar eşti Moş Crăciun…poţi face şi desface, dacă îţi este aceasta voinţa şi nu ar vrea să creadă despre tine că e doar absurdul unei demiurgii…ea crede în tine, deşi nu eşti nici real, nici pipăibil, nu te-ai arătat nimănui până acum, poţi fi când vrei oriunde şi oricum,

şi tu ştii atât de bine că ea trăieşte cu o sete de cunoaştere a realului, doar că este un altfel poveste când e vorba de tine, precum multora o iluzie…or nici măcar…pe tine te-au chemat în suflet milioane de copii,

tu ai doar de-a face cu trăirile lor, ale chemării primitorilor; a lor, de tine, cu credinţă deoarece copiii cred în tine, Moş Crăciun…şi nimeni nu te-a văzut vreodată, nu te-a atins, oricâtă sârguinţă ar fi avut, mai cu seamă, o copilă într-o noapte, cândva, în urmă cu mulţi ani…îţi aminteşti, aşa’i? i s-a părut că îţi vede umbra,

era doar o vrajă vizuală,

iar atunci s-a gândit cu tristeţe că eşti cam singuratec, Moş Crăciun, dar asta e; nu ai fost făcut pentru a trăi laolaltă; doar eşti o forţă supraumană, detaşată de omenesc, o forţă magică,

iar înspre tine nu există decât calea gândurilor; alta nu ar şti şi nici nu ar putea căuta, iar de ar încerca, ştie că ar fi una iluzorie, iar ea de iluzii se ţine deoparte; sunt amăgitoare…în tine are credinţa; crede că tu poţi săvârşi miracole, ea având nimic de aşteptat…nimicul ce nu există în sine însuşi, ci doar în legătură cu ceva pe care şi-l vrea întrupat iar tu i-l ştii, aşa că, fă o minune, pentru că atâta timp cât tu exişti, minunea merge cu tine; fă din nimic ceva”.

Asta e ceea ce ţi-a scris anul trecut, Moş Crăciun, dar nu ţi-a mai trimis-o, pentru că se temea asupra felului în care te-ai apleca asupra cuvintelor ei, dacă ai face-o cu pasiune, dacă astfel te-ai dedica registrelor ei de esenţe or’ de curiozităţi pe care le mai are încă în ceea ce te priveşte, întrebându-se dacă ai intra în anatomia unor părţi din care ea te-a alcătuit, luminându-i labirinturile închizândurilor, iar acum, când i-ai mai citi şi aceste cuvinte ţi-ai închipui-o ca şi cum i-ar intra linia de plutire în criză sau cum ar simţi că i se surpă un echilibru sub greutatea unor sensuri, prefăcându-se că înşiră vrute şi nevrute şi punând-o pe seama anotimpului care ar fi trebuit să fie magic pentru ea…

…şi i-ai trece asta fără alte imputări în trusa consecinţelor visătoriilor prea nerărite care îi eliberează sintaxa, expasiune pe care nu şi-o putea înfrâna, intenţii pe care nu şi le dorea jugulate, împingând-o la nişte incredibile consecinţe intime, pe dinăuntru spunându-şi şi storcând nişte cuvinte de sevă, cuvinte pe care timpul ăsta ştie că i-l aude, pentru că e în apropierea văzului şi al auzului ei…

…iar tu, tu Moş Crăciun, oricât ai încerca să o faci să îşi măsoare şi să îşi limiteze nişte erori de adevăr şi să îi refaci nişte nuanţe de sens, nu ştiu dacă vei reuşi, însă ceea ce ştii e că ea nu e înclinată către exces şi nicio revărsare de a ei nu se va face la nimereală…

…şi nici acum nu a învăţat dansul pe muchii de cuţite şi peste abisuri şi nici căutătoare fără ochi nu a fost vreodată, ştiind mai bine ca oricând acum că orice întâmplare are un miracol şi o lege a ei, iar ea nu vrea într-una anume, la voia ei, să fie amestec fără rost şi încâlciri de semnificaţii, iar acesteia, celei pe care şi-ar dori-o, i-ar face dacă ar avea puterea, o îndiguire pe care să o stăpânească şi care să o facă adâncăadâncă şi durabilă…

…şi ar începe-o ca poveste cu epilogul ei, şi dacă începutul ar avea în el deja sfârşitul,  ţi-ar cere ţie, Moş Crăciun, dacă’i aşa, să faci din ea un început fără de…

…sfârşit.

post scriptum, nişte zile mai târziu

Dacă ar fi putut, Moş Crăciun i-ar fi răspuns, atât ei cât şi tuturor acelora care vor vrea să uite să îşi amintească ce i-a durut şi îşi vor aminti ceea ce vor vrea să uite, că oriunde ceva încetează, este întotdeauna ceva în continuare; e ca un fel de miracol, unul ce se poate hrăni din orice…

…şi i-ar mai fi spus să înveţe alchimia alianţelor contrariilor, să nu îşi mai continue rănile, să fie a singurătăţii dar şi a oamenilor, să nu uite mai cu seamă să audă cu pedinăuntrul, din înăuntru, şi să ştie că ruleta clipelor îşi urmează jocul, doar că  sufleurii timpului câteodată nu mai sunt în…

…scoică.

Reclame

Ce ar fi fost dacă; întrebare neizbutită nici măcar retoric

Motto: Există ceva ce poţi simţi, pipăind cu degetele ochilor  într-un nevăzut din sieţi, ceva ce vei zămisli din tine, dincolo de înfrângerea-ţi aparentă, din ce vei auzi în tine, imagine fiinţă nefiind încă pe de-a-ntregul, care încă te tace.

„And all those places, and people, and everything .. they’re nothing. Everything is nothing”.

Ale, my princess, gândurileprivire, atunci când eşti singur, se transformă în altceva; acolo e acum ştii tu cine. Eu.

Nu a mai rămas vreo privire; a rămas nimic, absenţa a ceva ce nu ar fi putut exista decât în legătură cu un alt ceva şi nehrănit cu înţelesuri falacioase, dar în sinestezii neobişnuite; altcevaulneştiut, întrebându-i-se lui, ce ar fi fost dacă…i-a (mai) rămas vocaţia imaginaţiei; ei, fiinţei gânditoare, aceea pe care o ştii, cea cu negrăite, cea care îşi ia din ea şi îşi transformă acel altceva în întrebare, precum un fel de interogaţie despre sine, prin el spunând multe despre celălalt, din înăuntrul ei înspre a celui de dinafară, deşi pedinăuntrul aceluia cu tăcutul; nonspusul…

…himeric necuvânt căutând pentru a se pierde in el…

…celor mângâiate dându-le drumul înspre, devenind; altele pierzându-se în sine, pentru că nu mai ajung la temei; l-au pierdut, s-a dezoglindit, nemairecunoscându-ţi-l nemairecunoscându-te; alteritate…ai devenit, de acum, înspate, umbră profilată ce l-a oglindit cândva, fiindu-i totodată şi reflexie, acum doar tăcută umbră, doar că nu te vei putea despărţi de aceasta; îţi va rămâne un nespus ce şi-a căutat în cel mai onest mod cu putinţă reperele; umbra doar îl va face cu putinţă, însă acum temătoare în cerurile din tine, în înăuntru; temătoare…

…şi nu chemătoare a unor clipe înspre care, dacă priveşti, te loveşti parcă de o uşă uscată, acea uşă pe care cândva ai închis-o în urma ta, ca să nu le mai auzi pentru că poate te-ar mai fi răscolit, amintindu-ţi de vremea când lor li te rugai cu ochii închişi…

… va fi mereu gândul-umbră în tine; cândva, cel al unei patimi iar poate că de-asta i te poţi pune acum de-a curmezişul cu un patos dramatic…

…gânduri acum, unele, pecetluite de o instanţă omnipotentă, aceea a tăcerii…

…acea tăcere care e lupta cu drumurile întretăiate în destinul părăsirilor înţelesurilor avute doar pentru tine, inconsolabilă răscruce a unui andabat, când unele lucruri îţi ascultă glasul, nemaiauzindu-ţi însă cuvintele, iar tăcerea îţi refuză uneori nişte iluzii pentru a nu te mai antrena în altele…

…acea tăcere care  nu îşi pierde necuvintele, ci şi le înmulţeşte, hrănindu-se din tine cu ceea ce o constituie, cărora le adaugă interpretări, le colportează, căreia i se întâmplă să nu mai poată recupera ceea ce a lepădat, care vede ceea ce tu nu ştii că a văzut, iar a i te întreba preadevreme e o ademenire, dar o trăieşti ca şi cum în ea te duci şi vii fără să pleci, fără să stai…şi acolo, în acea tăcere eşti al singurătăţii gândurilor până la inaudibil, acolo unde visul se visează…

…acea tăcere pe care o trăieşti ca şi când ai vrea să nu mai fie, însă neputând voi să nu mai fie; se întâmplă atunci când ceea ce ai avut de spus, ai tăcut demult, iar ea este tot din ce a mai rămas….

…nemaifiind a celei atât de pline de înţelesuri, precum cândva o simţisei, a unei regenerări enigmatice şi nesfârşite…

…ci a acelei tăceri ce are cele mai multe necuvinte, privind  în gol absenţele, urma de nicăieri, mută, nerostită, neştiută, neîntrupată, nenumită cu nici măcar cu o vorbă…

…iar facerea unor cuvinte va rămâne netrăită între gol şi umbră, căutând ceva ce nu îşi vor explica, de parcă, într-un fel straniu, ar avea o ciudată dorinţă de a nu găsi nimic, şi doar închipui; pe care i s-ar părea, cumva, că îl cunoaşte…în care sensul lor, al cuvintelor, se prăbuşeşte mărginit în bâjbâială de silabisiri, acolo urmând să zacă mai apoi, netrăite…negândul; un nicicând cuvânt, sau unul abia perceptibil, istovit…

…semantic hipertrofiat…nimic adânc aici, doar străfundul din înăuntrul tău, acolo unde ţi-l îngropi, tăcut…

lepădat, simţind în tot acest răstimp că, vrând să îl păstrezi, îl vei pierde; lepădându-te de el, pentru că nimic nu ţi-ar mai spune, cumva, cândva, îl vei regăsi

…nu ştii însă de l-ai mai vrea să ţi se întâmple, deşi spusul încă nu începuse, iar cuvintele ar trebui regăsite, însă ţi le căutasei doar pe acelea care te-ar fi desprins de el, şi astfel ţi-l rupsesei, înainte de a-l înnoda de celălalt în legea semnelor, la timpul lor, mereu un nevenit, timp netrăit pe care îl curmasei; în însuţi acceptasei tacit un joc al nespusului, de parcă ţi-ai fi smuls auzul; le simţei pe acele gânduriprivire neputincioase, pentru că nu fuseseră atinse de acel verb care i-ar fi arătat înspreul…

… şi, în gând, îi mânuisei semnele, sfărâmând legăturile cu ceea ce ar fi putut semnifica, cele care te înspăimântau; semne, simboluri purtătoare, descoperitoare, care te cutremuraseră gândindu-le într-un altfel, temându-te că nu vei putea învăţa de la ele cuvintele, cele neştiute…

…că nu le vei putea găsi pe cele care ar putea depăşi iluzia…

…şi dacă s-ar fi întâmplat, ar fi fost oricum precum un început fără de sfârşit, pentru că ar fi conţinut în el deja sfârşitul…

…iar atunci când priveşti în urmă, acea urmă în care ţi-ai lăsat gândurile, suspiciunea capătă o condiţie ambiguă şi haosul-coerenţă de însuţi o măsură atât de fragilă…catifelatul trecut, cel pe care îţi închipui că l-ai fi putut trăi, atunci când i-ar fi fost, pentru că ceva încă ţi-a mai rămas, aceea fiind vocaţia imaginaţiei, acela care s-ar fi putut întâmpla dacă nu i-ai fi strivit privirea gândurilor în nerostirile orbirii atunci când rămâneai singur şi simţeai că se preschimbă în acel altceva nu l-ai fi prefăcut în coroziv, în aspru…

…dacă l-ai fi lăsat nerostit fără de vreo eroare pe dinăuntrul tău, acolo unde îţi cheltuiai în închipuire nişte clipe nepetrecute, furându-te înţelesurilor, anulându-le desluşirile, de parcă le-ai fi locuit prea simplu, şi cărora li te dădusei după toate definiţiile…

…însă pare-se că niciodată după cea perfect corespunzătoare…

…înfăşurând în acelea eronate unele întâmplări părelnice, iar asta nici nu ar fi avut cum să se petreacă  altfel de cum fusese, pentru că atât de îndelung călătorisei prin ele zadarnic…

…suflet naufragiat locuind parcă în neştire un trup al acelor gânduriprivire de cândva; acum trup dărăpănat…ca într-un joc de decodificare al semnelor…într-un labirint al gândurilor, ele, un prelimbaj iar dintr-un astfel de labirint,  nu poţi ieşi fără firul de lumină al realului…

…însă pe acea  realitate o simţi mereu într-o cu totul altă parte decât înspre acea în care te îndrepţi; un încotro necunoscut celui cu spusul, câteodată una a visului, precum o netrăită sintaxă onirică,dar departe, tot mai departe de tine, şi asta pentru că nu vrei ficţionalitatea în nici un chip, pentru că nu aceasta ţi-ar fi lumea, ci una părelnică,una care ar sfârşi ca şi cum ar începe şi ar începe ca şi cum ar sfârşi…doar că gândurile nu îţi pot răspunde iar viaţă nu le-ai putea da decât dacă le-ai spune nespusul…

…iar acel ce poartă în el pe toate celelalte din care s-a desprins, acel care te-a secătuit şi te-a istovit de tăcere, devine holomer…

…este acel pe care îl vei înstrăina de acum, pentru că dacă i-ai rămâne captiv în jocul aparenţelor, nedesfăcător ci doar desfătător de himere, firul tău de ariadnă nu ar fi decât unul însângerat, unul al întreurilor, al hotarelor în toate acele nesfârşinduri, cele pe care le simţi ca şi cum te-ai mişca între durată şi moartea lor, şi unde nu atingi semne revelatoare, nu îţi eşti în vreun fel vreo expresie a întâlnirii iubirii cu graţia, deşi credeai că îţi va fi ritmul, deşi credeai că va fi pasul pe care îl pipăisei cu degetele sufletului, rândul lui, al mersului înspre…

…simţi că trebuie să îţi pleci dintr-acolo privirea în gânduri, acea uitătură lăuntrică, aceea care te atât de multe ori te făcea să te simţi precum un ochi căruia i s-au atins tot felul de priviri, amintindu-ţi cum, pe rând, le simţisei pe fiecare…pe aceea atât  de intensă, arzând să poată vedea, pe cea fantasmatică, mereu aceea care rătăceşte…pe cea care ţi-ar fi putut fi tulburată de aparenţe concrete ştiind că evidenţele pot fi uneori atât de înşelătoare…

…pe aceea îndepărată de clipa unui acum atât de real îi conferă cumva o irealitate şi pe care o simţeai precum o închipuire silită, ca pe o ficţiune ce ar elibera realitatea ca şi cum ar aduce-o pe faţă, ştiind însă că atunci când e vorba de sieţi, fantezia nu va ceda nicicând primatul memoriei şi al visului, deşi de multe ori cred că te-ar încerca să o faci…

…pe acea privire cu care privise dincolo de departare, una atât de diferită al cărei nume s-ar chema  hazardare…pe cea înspre un nedesluşit ce poate nici nu există şi astfel o simţi, ca şi cum nici nu ar fi, doar că nu ţi-o poţi tăgădui…pe aceea care îndepărtau apropierea, metamorfozând-o atunci când i se întâmpla să rememoreze uitatul şi pe care o simţea ca pe un fel de truc înşelător, alterând într-un fel utopic, iluzionat, realitatea..

…toate gândurileprivire îţi fuseseră necruţătoare, spintecând în tine cu un sentimentalism crud iar cuvintele de ele, o cale de trecere ale lor între infernul şi raiul din tine mărturisindu-ţi-le, simţindu-l pe cel de pe urmă ca şi cum mereu ar fi prezentificat, ca şi cum niciodată nu i-ar fi înţelesul lui ultim, ca şi cum s-ar despărţi de el de mai multe ori, şi i-ar începe de tot atâtea ori, de fiecare dată…acel pe care acum îl opreşti pe loc…

…loc ce te obligă să vezi şi să pui pecete pe distingere, despre care oricât ai încerca viziunea într-un fel obiectic, fiindu-ţi desluşitoare pentru libertatea de a curma sau de a neînceta visul de el cu nesomnul cuvintelor…

… zâmbind trist amintindu-ţi că în vis nu sunt cuvinte, nu îl poţi vorbi, iar cele ale tale sunt iluzii; un magic straniu al neverosimilului…

…acel loc în tine în care te nărui, în care îţi sfârşeşti totul cu spaimele tale în care visai prăbuşiri deşi simţeai că nu trebuie să le crezi, în care îţi închideai de ele cuvintele în sensuri nuanţate, în care ţeseai fantezii în jurul labirintului lor ca tărâm imaginar şi le atingeai deşertăciunea în acea irealitate în care ţi le vorbeai, le mureai şi le înviai, de parcă tu însuţi ai fi vrut să îi joci o farsă realului, acolo unde le puneai măşti întâmplărilor de parcă ai fi vrut să te desparţi de ele, punând un zăbranic, întunecându-le, iar în tine simţeai neliniştea…

…şi, în loc să te întorci din cale, pentru că te ducea înspre nicăieri de niciunde din tine, să ţi le goneşti, tu ţi le chemai şi te abandonai lor, chipurilor himerice cărora li te rosteai…

…te gândeai că va veni un cândva în care te vor durea şi poate că astfel simţeai că le-ai putea face ca atunci când se vor întâmpla  să te doară mai puţin…

…însă era prea devreme pentru intimitatea ta cea protectoare…

…iar chipul gândurilor tale căpătaseră o prea stranie înfăţişare; ştiai că eşti vulnerabil ca o rană deschisă…

…şi presimţeai că atunci când nu te vei mai putea rezima în aceste gânduri, vei înceta să te rezemi şi în tine însuţi…

…doar că atât de departe le purtasei în tine,  le mersesei într-atât părând le fi ajuns încât nu mai vedeai cum le-ai mai putea întoarce, deşi te simţeai atât de străin în ele, încât ştiai că va veni vremea să închizi tot ceea ce încă nu născusei pe de-a-ntregul, în tine însă…

…trăind.

Ani cu dragoste în atingeri de minuni, şi nimic întunecat în jurul tău, Ale, my sweet princess, sweet nineteen; întâia dată atât de departe de noi, din noi neplecată, lumina pedinăuntrului nostru; în noi tu, iubirea, noi, cei în care te reverşi.