Motto: Căutările sunt de fapt ale unor absenţe.
În cel mai cumplit coşmar cu ochii ficşi al ei care îi sfărâmă nopţile în dinţi e îmbrăcată într-o rochie albă, rochie în care seamănă cu un cocor, rochie care abia îi dezveleşte genunchii, are o undă de fragilitate aproape inocentă, tot cerul cade în ea, îşi ascultă bătăile inimii şi tristeţile nedesluşite pentru că în vis, visul ăsta în care nu te îndoieşti niciodată, cum e atunci când, treaz fiind, închizi ochii intrând într-o stare de visare, doar că în vis fiind nu te poţi gândi că e vorba despre un vis, acela în care eşti, i se arată un el, e candoare întreagă în rochia ei şi aşteaptă visând în vis, cu toate visele plutind sub ea, dar zile fără mâine, încercând-o un sentiment de pierdere, cum e uneori când ne întoarcem în alţii,
aşteaptă aşadar fermecată ca într-un vis în care pe toate le-am putea avea, dar fără ca să bage nimeni de seamă, pentru că sunt ochi în jurul ei care o privesc cu aviditate, să îi smulgă cuvinte înainte de a i le da pe ale sale, alea care se stratificaseră în tăceri preventive de-atâta aşezat unele peste altele, habar n’are cum să descuie gândurile ascunse ale visului ăstuia, ce vrea el să îi aducă sub deghizarea asta onirică, ochiul visului închide taine, singurul lucru pe care îl ştie e că visele astea nu sunt niciodate absurde, dar de fiecare dată îşi spune că e doar un vis şi gata, mai ales când i se întâmplă, când se trezeşte, să îi fi părut atât de aievea,
el, cel în vis, pare că vine de departe, din depărtări informe, ca şi cum ar veni din despletiri de amintiri, se îndreaptă înspre ea mergând foarte încet doar că simte cum, cu fiecare pas, distanţa dintre ea şi el se face tot mai mare, el nu încetează să înainteze doar că nu mai sfârşeşte de ajuns, ea stă acolo nemişcată, în rochia ei albă, privind înspre el cu ochii strânşi ca de o lumină orbitoare, i-ar închide ca să nu îi mai pară atât de grea aşteptarea, golită de încordare, sau i-ar închide aşteptând ceea ce ar urma să se întâmple, ceea ce îi pare că ar fi să se întâmple, îi închide aproape cu spaimă, din ochii ei coborând toate nerăsăriturile, ochi în care, oricum, era prea târziu,
îl simte apropiindu-se mai încet ca până atunci şi se îndoieşte că va ajunge vreodată şi atunci se trezeşte, de fiecare dată când are visul ăsta, vis de parcă ar avea pământul rănit, în care un el îşi înfruntă un drum pe care nu reuşeşte să îl
înfrângă.
blogul unei Camelii 