Al cincilea anotimp

Motto: Şi nu vom mai şti care dintre noi l-a născocit, iscându-l, pe celălalt…

 

În lumină albă şi trudă îţi va fi să te afli, în lumină de gând alb şi trudă îmi va fi să mă aflu, şi  sunt rostire pură, iar trăirea mea este aceea de a fi eu însămi în neîncetarea uimirii de mine şi a minunii de vis lăsat pe pământ, şi odată ce am devenit trebuie să mă las trăită în neliniştea întrebărilor şi în căutarea dezlegătoarelor de taine răspunsuri, necontenit şi poate fără de suflet hoinar alături de mine simt uneori că aş vrea să fiu, pentru că vreau să mă auzi pe dinăuntru deşi îţi şoptesc pe dinafară, şi vreau să aud cum rădăcină cresc înlăuntrul lăcaşului sacru al fiinţei tale şi poate făr’ de urme am fost pentru că pe tărâmul meu deşartelor iluzii le-a fost cu neputinţă a mă lega de ele, cu împotrivire curmându-le gândul de a-mi macula şi întina pământul pe care calc cu sfinţenie, acel al fiinţei meleşi pe care mi l-am păzit cu străşnicie, şi atât de singură poate uneori mă întorc noaptea într-un loc ştiut doar de mine şi mă prefac că nu simt golul…dar atunci când închid ochii mă năpădesc a înfiorare doruri de care încerc să mă ascund ştiind că poate nu am să mi le ostoiesc prea curând…doruri de întâmplări neîntâmplate.

Mă încing cu brâu din fulgi de nea şi dansez desculţă în omătul poveste de alb,trăieşte-mă-n gânduri de zăpadă, cuvântă-mă-n atingerea depărtărilor, în tremurările de dor ale trupului sufletului, caută-mă-n tine şi desluşeşte-mi drumul care îţi sunt, cel înspre al cincilea anotimp, când îl vom isca în răsărit, la echinox, din învăluite iviri de  fragile petale albe, întâiele pe pământ, atunci când primele fiinţe născocite au fost alungate din eden, pământul pe atunci îşi trăia iarna; simt uneori că un înger îmi ia palma, prinzându-mi în ea un fulg şi suflă peste el, peste sufletul haimana, haimanaua de suflet pribeag care rătăceşte pe drumeaguri de doruri, uneori mai şterpeleşte câte unul şi uită să îl mai dea înapoişi prigonit şi vraişte zdrenţuit în fărâme de clipe umblă noaptea lunatec, blând rătăcitor în neştire spre un nuştiuunde de nicăieri, spre unde l-or îndemna gândurile arzânde a dor să o facă.

Suflet tăcut, şi-a închis în tăceri nerostirile; şi ar fi avut atât de multe de făcut şi atât de multe de cioplit a făptură din piatră de amurg de vise; atunci începuse să simtă cum încep a păli, ar fi vrut să le reaprindă, dar se aşternuse prea de devreme o pâclă ce îi înceţoşase drumul şi devenise un suflet orbecăind prin ceaţă spre ceva neclar şi difuz, aşa i se părea că aude, un geamăt doar, venind de undeva de prin îndepărtata-i apropiere ce se însingurase, pe care îl mai simţea dar nu îl mai putea atinge, şi l-ar mai sfâşiat dorinţa cutremurându-i nemărginirea creştetului până în tălpile desculţe a paşi, însă se lepădase de ei pentru că nu mai avea urmă care să îi poarte amprenta; nu mai avea unde şi înspre ce călca…

Sufletul haimana  adoarme noaptea tinându-şi dorul în pumnul încleştat ca nu cumva să îi dea drumul sau să i-l îndepărteze cineva, cine oare s-ar încumeta a o face,şi tresare în somn şi se zvârcoleşte , sărman bietul de el, ce l-o bântui în vis? ce gânduri rămase nespuse nu îl lasă să îşi afle odihna, gânduri când simţi că trebuie să ajungi undeva, într-un anume loc doar al tău, deşi uneori îţi pare a se afla nicăieri…dar ştii că aceasta îţi va fi, într-o zi, întâmplare, ai ştiut-o din prima clipă în care ai pornit-o spre acel încotro, înspre visul din capătul ultimei spirale a treptelor ce urcă spre cer, dar ai cumva senzaţia că vei rămâne prins între cele două, că acolo nu vei ajunge niciodată  şi că locului în care te afli nu îi mai aparţii, dar te-a ţintuit captiv, nelăsându-te să te îndepărtezi a rătăcire, înspre întinderi de nesfârşit albastru, pe unde gândul lui se pierde în voia unui val, şi îl urmezi fără de chingi, lăsându-ţi-l desferecat şi mergi în urma lui; ascultă-i pasul…

…nu poţi pune cătuşe florilor; şopteam odată…

Timpul evanescentei înşelăciuni a aşteptărilor, în plăsmuirea clipelor, în  ademenirea lor de a ne fi cu putinţă de întruchipare, ce chip lua-vom atunci când ni se vor încrucişa zbaterile drumului, atingerile lui, când nu vom mai fugi de noi în neantul stelelor, într-un deşert celest, când vom călca pe cerul pământului, topindu-ne umbrele care se vor prelinge şoapte despicăturilor de paşi, împreunându-i întru încotro, poate înspre nemărginirea de nicăieri, acolo unde nimeni din tine şi din mine  va şti să ajungă, întindere de drum fără de urmă; hoinari în pustiuri astrale, suflete rătăcitoare cu degetele împreunate, născocitori din dor ai cerului pământului, din începutul de fior ce răscoleşte val în suflete, săpându-ne malul  şi măcinându-ne-n chinuri de patima ţărmului neatins, flacără a sângelui scormonind în tresărirea întunecaţilor tăciuni ai jarului albastru în descântecul focului…

Al cincilea anotimp va fi iscat din durere, din dor de întâmplări neîntâmplate, întâmplare ţie, eu, neîntâmplată.

Timpul nostru va fi în noapte; în misterul întunericului ei ale cărui umbre învăluie lumina în taina focului mocnind de dorinţa aprinderii flăcării vii păstrată în ascunzişul sacru al fiinţei; noaptea cea fără de timp, fără trecut, făr’ de viitor, în desăvârşirea clipei absolute, în veşnicia ei tremurând în neantul spaimei.

De sfârşit.

 

Reclame

Clipă în nu-sfârşitului cer; putinţa de a fi albastru

Motto: Trebuie a te descâlci fir pentru a şti cum să te poţi lega de altul cu nod.

 

Fiinţa însingurată din ea alesese sihăstria în îndepărtarea de celelalte suflete pentru că ştia că atingerea acestora îi poate fi urmă în gândurile ei, iar unii i-ar fi putut fi chipuri înşelătoare a amăgire, alţii i-ar fi înălţat dorinţele şi le-ar fi pus cunună albă, şi mai ştia că trebuie să fie făr’ de nimeni deoarece cunoştea secretul oamenilor; cei ce nu văzuseră niciodată şi nu trăiseră atingerea desăvârşirii vor cuvânta a neostoit dor şi vor desena forma şi conturul în curcubeu; cei ce nu o vor fi văzut niciodată vor povesti despre cum ar fi fost în închipuirea lor; cei ce îi văzuseră lumina albă şi o pătrunseseră dezlegând taina, nu se mai întorseseră niciodată printre muritori, nu se mai regăseau şi nu se mai potriveau urmei ce îşi fuseseră odată…

… iar făptura simţea în ea o vibraţie şi ştia că vine din adâncul ei; era glasul acelei lumini a răsucitoarei forme perfecte a spiralării, şi învăţase să se ferească de umbrele întunericului, pentru că pe drumul care îşi era simţea din ce parte o pândesc pâclele negre ale fantomaticelor învăluiri şi îşi purta tot timpul cu ea, în pumnul strâns, pietricelele recunoaşterii şi ale regăsirii, şi atunci când vânturi potrivnice se iscau, se adăpostea lângă stâlpul pe care şi-l sculptase a columnă din vis de opal, aşa încât nu o puteau dărâma, îl clădise din granit dur pe piedestal de hematit, minereu greu purtând închisă în el puterea şi forţa pământului.

Ştia cine este atât cât îşi devenise cunoaştere până acum, şi cât poate, cât îşi poate fi sieşi, atât şi altora, rezistase multor samavolnicii, se clătinase, dar nu se dezrădăcinase, şi fără de ură de urme, doar cu înverşunarea de sine de a se ţine cu putere şi credinţă în ea cu mâinile de trupul plăpând al trudei care îşi era sieşi, îşi încleşta gândurile…

În timp ce aşteaptă pe un ţărm mult prea îndepărtat, fiinţa sihastră din tăcerile mele aude uneori în suflet cum încep spinii să crească şi în mărăcinişuri pare a-l fi sfâşiat, în timp ce odată, într-o noapte, fugise înspăimântată din calea unui gând rătăcitor ce pe acolo îşi pierduse paşii.

Şi căruia îi şoptise cu glas de tăcere…

…mă vei simţi pătrunzând în tine fior de  suav alb  şoptind a albastru îngemănată a ne-cer cu pământul, căci nu pot exista fără de el aşa cum nu pot trăi fără de gând de safir în care, ca într-o reflexie, îmi simt durerea sacră a neputinţei unde îşi află hotarele amintirile întâmplărilor neîntâmplate petrecute odată, demult, din vremea acelor timpuri netrăite a amândoi în care am început să aud în mine glas şi înspăimântată m-am trezit din visul în care te strigasem; şi atunci am ştiut că vei intra în viaţa mea, atingere a chip nevăzut dar nu necunoscut, şi sufletul meu era chemare, şi te chemase la el ca şi cum te-ar fi ştiut pe nume; iar numele ţi-l şoptea în tăcerea din îndepărtarea care îţi eram, din niciodată atingerea ce îmi fusesei.

Parte a fiinţei mele nu mă poartă ocrotitor şi mă iscă a dezlănţuită urgie, mă răscoleşte a nelinişte şi mă duce undeva, pe câmpuri de luptă cu stihii şi sunt fără de apărare în spatele zidurilor înverşunării mele de a nu-ţi fi, căci poate îmi va fi să mor, dar voi muri o rădăcină în iubirea pământului, cu partea de cer din mine oglindă de gând  aquamarin pe care, firav, il aud pătrunzându-te a mine ca întrupare în credinţa de a mă înfăptui din vis  a înrădăcinare, şi chiar de mă vei smulge din tine şi mă vei sădi în mare, voi fiinţa şi în nisipurile ei, căci dinspre acolo am venit făptură în orizonturi mundane, din adânc necunoscut m-am întrupat, şi am privit spre ochi nevăzuţi, dar  pe care îi simţeam de undeva că mă vor căuta şi vor şti să mă vadă, vor şti să mă desluşească a armonie şi adevăr, pentru că de atâta amar de vreme negrul din tine a uitat să vadă albastru; înlăuntrul fiinţei tale ai înnodat împletitură de pământ şi celest în îngemănarea  zborului,  care îţi va fi înfrângere, de vis nu îţi va fi; fără a mă rosti te vei pierde în dezarticulări pe tărâmul în care nu îţi cuvântă nimeni tăcerea de tine, însingurării fiindu-i dat hoinar şi pribeag pe drum neştiut încotro a grea amărăciune, suflet deşert tânguitor, şi în neştire vei rătăci până când îmi vei afla sălaşul care îmi este ascuns între tine şi umbra gândurilor mele, şi atunci când atingându-l, îl vei pătrunde a înţeles, îţi va fi aleanul unei dureri şi începutul alteia; acea a depărtării.

Şi în nu cer mă vei auzi, noaptea, în reverie, căci pe pământ poate ne vom fi cu neputinţă; iar atunci când vei deschide ochii, îţi voi fi fiinţa transparentă de cleştar pe care o vei simţi între vis şi adevăr prelingându-se în trupul tău, şi în tine voi curge a învierea sufletului încărunţit de mult prea îndelung străbătute drumuri a durere în tine, şi nu mă vei mai putea tăcea, şi vei începe să mă rosteşti şoaptă albastră.

Poate vei sfârşi prin a fi istovit de atâtea ceruri înspre care vei privi, simţind cum începi să nu mai vezi clar întunericul prin transparenţa pământului tău; vei trăi umblând cu mâna  întinsă printre stele şi uneori îţi vei simţi palma deşartă, dar le vei auzi cum îţi răsar din vârful degetelor atunci când îţi vei învrăjbi tenebrele, şi o vor face pentru a te călăuzi în atingerea drumului luminii, în tine luptându-te cu gândul rătăcirii în umbre, ce te va răzvrăti, pentru că vei asculta spinii cum încep să crească  pe arcada efemerităţii clipei şi i te vei împotrivi ei, vremelniciei, şi o vei lua şi o vei preface în veşnicie.

Pentru că totul este sfârşit;există doar o clipă, fiecare clipă, răsfrângerea ei în nesfârşit, trăieşte-o! este la un hotar pe care îl simţi câteodată că îl pierzi, alteori că îl regăseşti,  hotarul dorului, dor de întâmplări neîntâmplate.

Când simţi că încă mai răvăşeşti valurile, gândeşte-te că nu le ştii pe toate, învaţă să le asculţi…acela care şterge urma pentru că nu a ştiut a o recunoaşte, aceluia desluşeşte-i zbuciumul; atinge-i-te nisipului, fărâmă de suflet şoptindu-i din tine, lasă-te pătruns de umbra încă nedezlegată de gând a pasului,împreunează-te învăluit în amurg cu lumina răsăritului, nu îţi mai ridica privirea a nu cer, calcă pe cerul pământului, atinge-i durerea neîntâmplărilor şi gândeşte-te că acolo, în pământurile tale translucide, exişti doar prin zbuciumul şi neliniştea ta, prin străbătânde fioruri, prin chinuri, prin tristeţi, prin alean şi fericire, deşi chiar şi fericirea poate fi traumatizantă, dacă e creatoare de falii în continuumul identităţii; dacă dizlocă, dezarticulându-te, altfel eşti nisip,nici măcar iluzia clădirii nu îţi eşti, eşti praf; vântul te va risipi în cele patru zări…fiinţa care vibrează este cea din înăuntrul lumii tale albe, îţi eşti tot.

Fiorurile noastre ne stârnesc lumea, ne iscă, născocindu-ne, fără de ele, nimic ne-am fi; ne suntem străbateri şi le cuvântăm în atingeri când sufletul întâlneşte trupul, ne rostim în închegări nestatornicia aparenţelor în desişul amăgirii, ne cutreierăm labirinturile din lăuntrurile noastre şi uneori ne pare că încă nu le-am desluşit, ne lăsăm pradă născocirilor spaimei; teama de sfârşit…şi uneori simţi cum  fericirea te sfâşie mai mult decât a făcut-o poate deznădejdea.

Putinţa de a fi albastru, a nu te împotrivi străbaterii fiorului opalului halucinant de foc, aîl lăsa să îţi cutreiere nervurile negre ale marmorei reci, uitându-şi teama de sieşi şi alungându-şi spaima că într-o zi poate îl vei desţeleni din pământul celest al fiinţei tale, în încleştarea de a-i închide tainele ascunse în cerul din ochii tăi, poveste nescrisă în nesurghiunul dorinţei…

…de alb.



Eşafodul îngerilor

Motto: „Atâta m-am gândit la tine că nici nu mai sunt”.

 

Dacă niciodată ar fi mâine…azi m-ai iubi? dacă printr-o absurdă întâmplare nu va să se întâmple vreodată…dacă niciodată nu ar mai fi mâine…azi, te-aş muri…mi-ai spune? l-ar fi întrebat ea, sufletul alb…

Sunt o plăsmuire a unui tărâm al neîntâmplatelor poveşti unde fiinţele par a fi mai degrabă abstracte, deşi rupte din trupul vieţii sunt…te alcătuiesc în  şoptite  atingeri de străbătânde doruri în descompuneri de gânduri ale neîntâmplarilor; nu mai ştiu care dintre noi l-a născocit, iscându-l, pe celălalt… în care un suflet pribeag visător în straie ţesute-ntr-un război cu iţe încurcate în labirinturi  şi tivite cu descâlcite închipuiri, în chip adamic trăieşte visul de la începuturile lumii, atras de adâncul pătrunderii în tenebrele umbrei, nelinişte viscerală căutătoare de unghere ascunse…câteodată simt cum îţi înlătur umbra…şi atunci trupul mi se încovoaie sub povara coroanei de spini împlântaţi în mine din hăţişurile de la marginea mărăcinişului sufletului tău…şi  îmi sfâşie tâmplele…

…mă rostesc dragostei ca unei rugăciuni şi mă închin ei cu patima  sângelelui meu curgând prin vene albastre a tine…

… iar apoi cea necunoscută ţie şi abia aflată mie, urcă pe eşafodul îngerilor, înveşmântată într-o solemnă tăcere, ca şi cum în ultima clipă i-ar fi fost dat să înţeleagă că în curând va pierde ceea ce îi mai rămăsese…ultimul secret pe care nu i-l dezvăluise nimănui, pentru că dacă ar fi făcut-o şi-ar fi atras mânia cerurilor…iar dacă vei cuteza a mânia divinitatea, îţi va lua înapoi darul, pur şi simplu ţi-l va lua înapoi la fel precum ţi l-a dat;  şi nu i te vei putea împotrivi…

…zeii nu oferă gratuităţi…

…cât îi mai simţi braţele celuilalt suflet ţinându-ţi-l pe al tău, pătrunde-i-te în adâncuri, încât cu greu să poţi fi smuls…deşi şi de acolo se va putea dezrădăcina de tine, dar nu înainte de a-şi sfârteca bucăţi de pământ din el.

Şi nevrând mânia zeilor să o atragă asupra lui, sufletul alb  nu îşi trădase niciodată taina…nu voise să moară în el…aşa că, urcase pe eşafodul visurilor purtând ca însemn heraldic în pumnul strâns nişte petale albe de care nu se lepădase nici o clipă a caducităţii firavelor lui străbateri în pustiu.

Nu voia să moară în el…nu voia să piară pe eşafodul visurilor; trăise, odată,  decapitarea fără vreo execuţie de dinainte anunţată; fusese retezat scurt, printr-o mişcare precisă, fără nici o tresărire de regret, când încă mai dormea pe perna celuilalt suflet…şi nu şi-l putuse feri; nu îşi putuse salva visul…îşi amintea doar că se zvârcolise câteva clipe, şi în ochi îi putuse citi toată durerea sfârşitului de lume, întrebând de ce…dar nu mai avusese timp să audă răspunsul…iar acolo, unde urma să plece pentru că ştiuse cum să moară , înşelătoarele răspunsuri le-ar fi călcat în picioare de ar fi putut, le-ar fi strivit sub talpă cu mânie, pentru că ele îl iscaseră…şi tot ele îl curmaseră…

…şi singurul lui regret fusese candoarea cu care îşi exhibase virtuţile…dar nimeni nu ştiuse, fără de prihană, a i le preţui…iar lui, să se deghizeze în alte ipostaze, i-ar fi fost cu neputinţă; nu reuşise a-şi masca fragilitatea.

Îşi alesese să fie ucis cu sabia… aceea pe a cărei lamă luceau semne runice ale puterii magice; aceleaşi rune pe care le păstrase odată strâns în palma făcută căuş…şi în tot acest timp se gândea că poate, de ar fi fost să îţi fie, ţi-ar fi fost înger al desăvârşirii o clipă cât o veşnicie…şi ai fi simţit, nemaifiindu-ţi fiinţă, că vei rămâne restul veşniciei…

…fără nimeni.

Urmă de vis în praf de corn de inorog


Motto: Şi de ar fi ştiind, i-ar fi spus, în visul ei şi al lui,  că  îi va fi cu putinţă să nu se lase pradă disperării…să nu se mai agaţe cu mâinile de ceea ce ar fi vrut să plece din viaţa ei, căci dacă asta e întâmplarea, e toată cu un rost…şi într-o zi paşii rătăcirilor îşi vor auzi drumul spre înapoi…şi că puterea e înlăuntrul ei. Şi să nu se mai amăgească…nu există alt timp în afară de cel de acum şi nu înspre vreun alt încotro trebuie să mai privească a căutare, căci nu va găsi ceva ce nu ar putea şti.

Şi că ceea ce caută, deja cunoaşte.

 

Ştiai că inorogul e un animal solitar, făcut din gânduri spiralate? ca şi treptele turnului din piatră de amurg de vise…i-ar fi trebui mâna ta ca să spulbere, una câte una, neliniştile singurăţăţilor de a fi fost doar ea…legenda spune că trăieşte în pădurile acelea ascunse din lăuntrul nostru, acelea în care ne căutăm înţelesurile…răspunsurile pe care nu le dădusem întrebărilor potrivite…întrebările cărora le răspunsesem demult, doar că le rostisem cu glas de tăcere; le şoptisem în gând…şi că îl vei vedea atunci când se va întoarce; şi o va face când noi, fiinţele telurice din praf celest, desfidătoare de anateme, ne vom atinge în puritate sufletele…

Ştiai că niciodată toamnei nu îi va fi dat să iubească iarna? iar timpuri încă nenăscute pentru voi nu sunt; nu ai cum să o trăieşti acolo… nu existaţi…vă atingeţi doar  în vis. Ştii că în vis ne întoarcem în sine? suflete de cleştar pure şi transparente, lăsând lumina să treacă; opaluri halucinante…ai privit vreodată printr-un cristal de cuarţ? vei vedea ca printr-un efect de prismă, o aură…sufletele de cleştar sunt învăluite într-o aură, iar când te privesc, văd înlăuntrul tău; îţi vorbesc în cuvinte neştiute, atingându-te în litere născocite aievea pentru tine…ţie poate îţi va părea cu neputinţă să le silabiseşti…şi ţi se va întâmpla să vrei să pleci; nu ţi se vor împotrivi…şi te vor purta de mână până la hotarele fiinţei lor, unde îţi fusese sălaşul; în cel mai sacru lăcaş…

…nu poţi face  să stea ceea ce este făcut să plece.

Sufletele de cleştar îţi vor spune că visul, odată devenit realitate, trebuie trăit…cât îi e dat să fie vis, te poartă ca drum al urmelor de paşi…ştii că purtăm în noi toate străbaterile ce alţii ne-au fost…şi îţi arată  conturul unui chip a ceva ce ţi-ai dori să îţi fie întrupare; este dorinţa…din acea clipă neliniştile îţi devin metafizice, te înlănţuie tenebre şi te strivesc şi unghiile ţi le înfigi a urlet în carnea sufletului.

Ştii ce se întâmplă intr-un final de fantezie? dragostea chiar şi în vise are un sfârşit şi consimţi fără de împotrivire inevitabilul, chiar dacă o vreme ţi-a fost evadare şi refugiu; era locul tău pe care ochii altora nu îl puteau vedea…iar atunci când îi vezi finalul, ca un fel de am văzut sfârşitul înainte de a începe poţi păstra povestea neatinsă de înşelătoarea himeră a amăgirii că unor întâmplări nu le este dat să se întrupeze în trăiri…o păstrezi în virtualitatea visului; nefiinţată, existenţa ei pare a fi atât de reală…deşi imposibil de atins, paradoxal…iar singurul loc în care o putem face este acolo unde nu există; în vis.

Ştii cât te oglindeşte iubirea în celălalt? ştiu că o face în tine însuţi…şi chiar şi atinsă undeva, în imaginar, trăieşte;  himeră, plăsmuită din dorinţele tale.

Te-a invocat în şoaptă; te-a căutat în trupul visului…îşi făurise nişte rune din jad şi cristal; s-a gândit că îi vor arăta drumul…doar că nu ştia a citi în ele, iar timpul o sfâşia nemilos…căuta cu înfrigurare răspunsuri şi poate că i se va întâmpla ca într-un târziu să înţeleagă că nu ar mai avea ce face cu ele; nu ar fi decât vânare de vânt…iar cineva îi spusese să se teamă de runa albă; era cea a nedesluşirilor.  Nu ştia unde îţi este malul; răscolea încă printre valuri, răvăşindu-le…nici unul nu venea să o poarte; nu ştia a-i recunoaşte urma…şi în timp ce păşea pe nisipul ţărmului ei prea îndepărtat, gândea că vremea voastră va fi atunci când se va întoarce unicornul. Încă mai credea…

…că se va întâmpla.



Glas de tăcere

Gând…Dacă ar fi să mă alcătuieşti din atingeri de litere, ce cuvânt aş forma?

Ce cuvânt ţi-aş putea fi, dacă ai alege nişte simboluri ale sunetului la voia întâmplării şi ar trebui să mă compui într-un doarţieînţeles care ţi-ar şopti  despre mine…celorlalţi le-ar rămâne ascuns ca înţeles…de ce anume te-ai lăsa purtat ca să mă poţi rosti în câteva vocale şi consoane?…de care sunet te-ai lăsa purtat? Cum mă auzi? Cum auzi fiecare gând din mine?…pe cel care zâmbeşte trist…pe acel ce are privirea umbrită…pe cel care umblă în straie cernite…pe acel care se împotmoleşte…pe cel care se împiedică şi cade…şi îşi zdreleşte genunchii şi sângerează şi se chirceşte şi geme de durere…pe acel care şovăie…pe cel care tremură de dorinţă…

…pe acel care se înfioară…pe cel care se zgribuleşte de frig şi s-ar cuibări în sufletul tău şi nu s-ar teme de atingerea marmorei tale cu străbătânde nervuri albastre…pe acel sfâşiat de spini şi mărăcini în hăţişuri de nelinişte…pe cel care te ia de mână şi îţi întoarce faţa palmei spre el şi ţi-o lipeşte de obraz, aşteptând mângâierea…pe acel ce tandru visează cum într-o zi îmi vei trece mâna prin păr, dându-i la o parte cortina şi îmi vei privi ochii şi îmi vei auzi sufletul în ei…şi vei afla ceea ce nu îţi voi spune poate niciodată…

…pe cel care ascunde taine şi  tresare spasmodic când te simte cum îi curgi prin vene…pe acel care se răzvrăteşte…pe cel care te strigă, dar pe care nu îl poţi auzi pentru că nu îl recunoşti încă după nume; încă nu te-a ajuns din urmă să o poată face…încă nu te laşi cuprind de el…de dor…şi dor de el când ţi se va face…de el, de gândul meu de tine…mă vei afla acolo unde mă auzi; dinspre acolo de unde ştii că vin în tine.

Dinspre partea ta de vis.

Din întâia noapte în care m-ai pătruns în trupul visului nu te-am uitat…pentru că te ştiam; ştiam că tu vei fi acela care va veni dinspre apus în lumina albă a răsăritului unui gând.

Şi uneori gândul mă poartă pe o potecă lăturalnică şi îmi pare că nu vrea să îmi dea ascultare când îi spun că s-ar putea rătăci…dar hoinăreşte pe unde vrea. Şi de aş încerca să nu îl las slobod, simt că l-aş răni…sau poate i-aş răni sufletul…şi atunci mă gândesc că dacă el s-a aflat acolo înseamnă că eu l-am mânat înspre acel încotro…pe care nu credeam a-l mai auzi vreodată…atunci când îi şoptisem fiinţei din lacrimă…

Da, fiinţă transparentă de cleştar, ştiu…te-ai întunecat şi negură îţi este învăluirea şi simţi că nu  mai ai vreun încotro al sufletului tău şi timpul ţi- e hain şi prigoană îţi pare clipa  şi că te hăituieşte îţi pare înfrigurarea de a vâna vânt…dar sufletul tău îţi cere iertare; tânjeşte după tine…aşa că se va răzvrăti, nu îţi va mai da ascultare; îşi va rupe lanţurile pentru că nu poţi încătuşa florile…şi nu îţi va mai fi plecat supus; va învăţa freamătul şi se va lăsa în voia gândului de val…acela care şterge urma pasului pe nisip pentru că nu a ştiut a o recunoaşte…va fi gând ademenitor chiar de îi va fi amar, dar vrea să îl laşi să simtă…prea l-ai zidit şi l-ai strivit.

Nici nu îl asmuţi a mreajă…nu îl lăsa să asculte cuvinte vrăjite care l-ar putea atrage în adâncuri neştiute…dar nici nu îl lega cu ocale grele de tine…lasă-l slobod…şi mergi în urma lui, pe nevăzutelea; să nu simtă că îi eşti umbră şi pavăză nevăzută…lasă-l să meargă pe cărbuni încinşi…a uitat focul sau poate nu l-a învăţat din vreme; lasă-l să îl înţepe spini şi mărăcini, chiar de va sângera…nu îşi mai aminteşte cum e să tresari la auzul chemarii sângelui; nu i-a mai fost şoaptă fiorul…nu a mai fost freamăt chiar de nelinişte i-ar fi fost…A fost doar uitare…a uitat culorile sunetelor şi ale luminilor.

Te înspăimântă că eşti un suflet…singurul dintre toate sufletele pământului care mai crede cu acea inocentă candoare în puterea dragostei care îi este este religie; îi este sacră..i se închină. Şi ai zâmbit cu tristeţe când ai început să simţi că devii păgân, şi atunci când i se întâmplase singurătatea alesese să rămână suflet solitar…şi te-ai gândit că nu vei mai putea vreodată să fii precum odată fusesei…dar că vei fi  acelaşi, altfel,rămânând în tine nemaiprivind  înapoi…deşi se spune că viaţa ţi-o trăieşti privind înspre umăr, dar păşind către  înainte…dar fiecare are un înapoi în care nu se va mai întoarce vreodată…

…şi atunci când vei şti a ţi-l desluşi, vei înţelege că setea de tine nu îţi va fi niciodată potolită…şi atâta timp cât vei simţi setea de tine de nestins şi flămânzeala de sine, nu te vei sătura să cauţi…vei continua să mergi a început; spre un încotro.

Înspre acest încotro al întâmplării, de mi-am mânat gândul, înseamnă că el o va fi ştiind cel mai bine pentru ce se va fi aflat acolo…şi a fost mai presus de mine.

Când multe gânduri se învălmăşesc şi mă cutreieră…şi mă străbat, răscolindu-mă, simt cum mă pătrunde haosul, pentru că încerc să desluşesc taina şi înţelesul încrucişărilor lor, ce mă fac să ating la răspântii halucinante capcane…şi acolo stau, în cumpănă, neştiind de care să mă las ademenită…şi îmi pare că acela pe care îl aud doar şoptindu-mi, şi nu strigându-mă pe nume…pe acela l-aş alege…şi el m-ar atrage. Şi simt undeva, înăuntrul fiinţei mele, ceva ca o durere surdă. De la cătuşele cu care l-am întemniţat.

Când mă îndepărtez de cuvinte şi nu ne mai atingem în aşternuturi de litere, mă rostesc atunci ţie, strigăt din depărtare, şi aş vrea să mă auzi atunci când îţi vorbesc.

Cu glas de tăcere.

Post scriptum

Dacă ar fi să mă alcătuieşti din atingeri de litere încă netrăite, ce cuvânt aş forma?

Vreau să îmi găseşti litere ce nu au mai fost niciodată scrise şi să mă înveţi pe de rost, pe dinăuntru; în înăuntrul tău… şi să mă rosteşti.

Pe dinafară.


Ea, fiinţa sihastră

Motto: Deşi dintotdeauna am simţit-o acolo, undeva în mine  şi o auzeam dar nu ştiam să o văd,nu o înţelegeam de ce este acolo şi  nici pentru ce deoarece nu-i dezlegam înţelesul, era încâlcit fir, e pentru întâia dată când am desluşit-o.

Acum ştiu. Ea aşteaptă.

Cine se ascunde sub chipul aparenţelor înşelătoare? Amăgirea; a ademeni prin trupul cuvintelor a înspăimântător de înfiorătoare răscolitoare atingeri întru pătrunderea în adâncul fiinţei tale a unui vremelnic călător, şoaptă rătăcitoare şi păgână, cuvinte ce se vor dovedi într-un preatârziu, deja fiindu-le captivă, atât de deşarte, fiind sălaş de minciuni, seducţie a contur himeric al unei năluci de iubire a iluzie într-o aventură a hazardului în care vei păşi pe drum rătăcitor a ţie însuţi şi poate cărare a pierzanie îţi va fi de nu vei mai şti a recunoaşte glasul stins al regăsirii când va încerca să te strige a înapoi înspre tine însuţi şi nu spre încotro-ul tărâmului  pe care se află ruine ale gândurilor din castele de nisip şi vânt, sălaş înlăuntrul unei fiinţe zbuciumate de gânduri pribege de sihăstrie necuprinsă de ţărmuri.

Iubirea-i ademenitoare mreajă, e un joc amăgitor, e o iluzie, iluzia vrăjită în care pe el îl vezi doar prin ochii tăi mari privind a îndrăgostire cu pupilele dilatate a halucinantă fascinaţie, a nevoii dragostei de el, a am nevoie de tine pentru că te iubesc, iubirea e o fantezie în care el este acel diferit de ceilalţi muritori, iubirea lui fiind cea pe care o aşteptai de o viaţă ca să te scoată din sihăstria dinlăuntrul fiinţei tale, miracolul întâmplării ce îţi va fi şi minunea ce fi-i-vei în taina închisă în el  a cutreierării pământului pentru a te întâlni doar pe tine, iubirea este înveşmântată a acoperământ de văl, dar chiar de-i o învăluire, nu o dezvălui, lasă-i amăgirea, lasă-te sedus de vraja ei. E magie.

Într-un ciudat fel, simt că aştept ca acel să ştie unde să mă caute şi cum să mă găsească, cel al cărui ţărm sunt, şi care până atunci a trăit într-un vălmăşag de întortocheri de răsucite rătăciri, orbecâind şi bâjbâind în căutări a chipuri cu degetele care nu i se înfiorau, zvâcnind, la atingeri, pentru că amprentele ce purtau erau ale mele, doar că el nu o ştia încă, în memoria lor eram eu, din alte vremuri, întipărită într-un timp în care mă va auzi crescând în el a rădăcină…

…o aşteptare cu înfăţişare ciudată a umbră mesianică la capătul căreia pasul i-l voi auzi celui ce a fost lăsat pe acest pământ doar pentru mine, şi doar pentru el fi-i-voi născută chip şi asemănare; jumătatea negăsită vreodată în căutarea căreia porni-va ca într-o sarabandă nebunească a desluşirii de sieşi, căci trebuie a te descâlci fir pentru a şti cum să te poţi lega de altul cu nod într-un firesc atât de simplu în aparenţă, sacră sfântă aparenţă, simplitatea..

Şi voi fi nodul lui, al aceluia, atât de simplu; o amăgire…Poate se va amăgi că putea-mă-va înnoda atât de firesc şi de neanevoios, ca mă să desluşească fir şi cutreierând să mă poată străbate îl pot pierde a rătăcire în neştire în întortocherile ascunse ale umbrelor, dar îi voi fi nod făcut cu fir roşu; pavăză a deochi de ochi vrăjmaşi şi peiziş privind înspre e, iar cu mine purtată la încheietura mâini lui stângi îi voi fi sufletului său scut de dezlănţuite stihii ale întunecimilor, şi în mine îşi va afla sălaşul, şi poate îi voi fi amăgire, şi poate amăgire fi-mi-va, dar magie va fi mai presus de înţelesuri, iar de va fi să nu mai poată trăi mai apoi făr’ de mine, o va face fără de îndoială şi putinţă de tăgadă, va supravieţui iubirii mele.

Dar nu va putea trăi însă fără a mă putea afla.

Pentru că sunt fiinţa sihastră de la capătul drumului său, când va ajunge la mine va începe să  simtă cum îmi cresc rădăcini în el a copac şi nimeni, niciodată, nu mi le va putea smulge, a sfârşi de a mai fi beteag, pentru că îl voi întregi, îi voi fi urmă, căci fi-îi-voi drum, şi niciodată rătăcire.

În timp ce aşteaptă pe un ţărm mult prea îndepărtat, fiinţa sihastră din tăcerile mele aude uneori în suflet cum încep spinii să crească şi în mărăcinişuri pare a-l fi sfâşiat, în timp ce odată, într-o noapte, fugise înspăimântată din calea unui gând rătăcitor ce pe acolo îşi pierduse paşii.

Într-un straniu fel, când iubeşti, el îşi află sălaşul în tine, şi te cutreieră, şi te străbate şi atunci când l-ai dezrădăcinat din tine, te bântuie  şi te colindă a nălucă, pentru că într-atât a pătruns în tine, ţi-a pătruns în adâncuri,  încât acum, înlăuntrul tău fiind, eşti locuit în cel mai sacru lăcaş.

Acel al fiinţei tale.

Fiinţa cea mai frumoasă

Cea mai frumoasă fiinţă este cea care te priveşte în ochi şi începe să te înţeleagă de ce îi ocoleşti privirea, de ce cobori ochii în pământ, şi te iartă, cea mai frumoasă este cea care te înţelege tocmai pentru că s-a oprit, şi nu doar pentru o clipă, ci pentru mai multe, şi a vrut să ştie cine eşti, ca să poată mai apoi alege dacă rămâne sau pleacă mai departe, cea mai frumoasă fiinţă este aceea care a surâs atunci când poate îi era greu să o facă, şi poate că înăuntrul ei plângea, dar a ales să zâmbească, pentru că nu voia să îţi rostogolească bolovanul din sufletul ei în al tău, nu voia să te împovăreze, deoarece era povara ei şi putea să o ducă aşa cum a mai dus şi altele, fără un strigăt de ajutor pentru că s-a descurcat singură.La urma urmei, este viaţa ei, nu? Şi nu are nevoie de nimeni pentru durere sau suferinţă sau tristeţe, doar de ea.

Cea mai frumoasă fiinţă este cea care nu te lasă să intri cu bocancii în sufletul ei, îţi spune ea dacă vrei să ştii ceva…este îndeajuns să întrebi şi ea îţi va răspunde, dacă vrea, dacă ea consideră că tu meriţi să o ştii, cea  mai frumoasă fiinţă este cea care priveşte fiecare anotimp ca făcând parte din viaţă, deşi este unul pe care îl preferă, întotdeauna va fi unul pe care îl va prefera şi pe care îl va alege dintre cele patru; anotimpul în care iubeşte şi pe care îl trăieşte cu toată fiinţa ei,

cea mai frumoasă fiinţă este cea mai delicată creatură cu putinţă, are sufletul fragil iar uneori  se sparge, dar îi lipeşte bucăţile, printre crăpături o înfioară câteodată când simte strecurându-se  câteodată amintirile, zâmbeşte  când pe cel de lângă ea îl copleşeşte tristeţea şi se lasă pe ea deoparte, şi uită că şi ei îi este greu, şi gândeşte că lui îi este poate mai greu, şi îl ia de mână şi îi poartă paşii, şi plânge când nimeni o nu vede, şi nu că cel de lângă nu ar preţui diamantele lacrimilor, doar că vrea să i se vadă doar scânteierea din ochi atunci când îl priveşte,

când este tristă nu vrea să te copleşească pentru că ştie că ai şi tu tristeţile tale, aşa că nu vrea îţi rostogolească poverile din sufletul ei; în sufletul tău nu intră, iar atunci când uşa e închisă, aşteaptă să deschizi atunci când simţi să o faci; în timp ce aşteaptă, devine întrebare,

cea mai frumoasă fiinţă poartă pe umerii ei pământul pentru că ar vrea ca ţie să îţi fie uşor; câteodată simte că nimic din ceea ce face nu este de îndeajuns şi atunci gândeşte că poate ar fi mai bine să se retragă şi să te lase pe tine, bărbatul de lângă ea, să îţi porţi propriile bătălii, cele cu tine însuţi,

cea mai frumoasă fiinţă de jur împrejurul ei scânteiează, este  o minune de alb; culoarea ce vrea totul din povestea de alb…de întunericul, recele, infernalul, obscurul, ascunsul şi nimicul negrului îţi este scut de apărare a sufletului ei inocenţă, cea mai frumoasă fiinţă este cea care vrea să ţi se dăruiască cu fragilitatea şi vulnerabilitatea de ea însăşi, ca şi cum ar fi prima dată când ar dărui ceva în viaţă din tot sufletul şi o face cu gesturi stângace, timide, sfielnică făcând paşi mici şi plini de întrebări, gândindu-se la cuvintele pe care ar vrea să le rostească şi dacă va putea-o face, dacă nu vor rămâne doar gânduri,

cea mai frumoasă fiinţă este pentru tine ce nu ţi-a putut fi odată, o pagină care a  purtat litere, paragrafe şi paranteze, puncte de suspensie şi semne de întrebare, doar de exclamaţie mai rar şi asta pentru că nu se extaziază atât de uşor, nu este o fiinţă exaltată, este însă definiţia exuberanţei, bucuria îi este săltaredoar că ceea ce avea cea mai mare importanţă nu a fost însă scris nici printre rânduri, nici în spaţiile goale dintre ele, nici dincolo de cuvinte şi de tăcerile de dincolo de ele, poate că nu s-a descurcat cu unele definiţii, cu ceea ce ar fi trebuit să definească o parte din ea, terminase poate cuvintele, aşa că au rămas nescrise, sau poate că tot ce avusese de spus tăcuse demult.

Cea mai frumoasă fiinţă este o minune de alb, este opal de foc, halucinantă, din fiecare unghi fiind altfel dar având  aceeaşi transparenţă, transparenţa sufletului în care trăieşte fiinţa de cleştar căreia iubirea îi arată într-un fel doar de ea ştiut drumul înspre ea, în adâncul ei, acolo unde, pătrunzând a găsit, ghemuit cu genunchii la piept, tremurând, sufletul a doi ochi întrebători care îşi căuta calea de înţelegere a neîncrederilor unor definiţii pe care le dăduse unor aparenţe, iar cum aparenţele deseori pot şi înşelătoare şi înşelăciunea te amăgeşte, te leagă la ochi şi te duce într-un loc unde apoi te părăseşte, iubire iluzorie, iar tu te trezeşti singur şi pierdut, nemaiştiind să te întorci pentru că ai uitat să iei cu tine pietricelele recunoaşterii pe care să le presari pe cărarea regăsirii ca să ştii unde îţi este întorsul înapoi spre tine de va fi să te întorci , pietricelele a recunoaştere,

recunoaşterea a ceea ce ţi-ar putea fi desăvârşire sau sfâşiere şi sfârşit, dar pentru a le recunoaşte trebuitot fiindu-ţi mai întâi să le fi trăit şi astfel învăţând a le deosebi una de cealaltă, atât una, cât şi cealaltă fiind urme de iubire, cicatrice  sau rană sângerândă, iar această recunoaştere putând să îţi fie întruchiparea întrupării visului care îţi este dorinţă de realitate sau nefericirea risipirii în vânt a rădăcinii smulsă din pământ, şi asta depinzând de cum eşti trăit de celălalt, de cum celălalt ştie şi vrea a te trăi, şi mai ales de cum vrei tu să fii trăit, ceea ce îi apărea sufletului acelor ochi avea formă de miraj; părea a fi iubire.

Şi atunci fiinţa cea mai frumoasă a inceput să iubească,

şi şi-a trăit, cândva, ultimele lacrimi pentru amintirile pe care a trebuit să le lase în urmă  şi despre care nu este foarte sigură că nu se vor întoarce într-o anume zi, deoarece  simte că undeva, niciodată nu va uita, iar acest cuvânt niciodată îl simte mai greu ca toate durerile din lume, pentru că poate i se va întâmpla cândva să deschidă cutia pandorei şi din ea să iasă trecutul, trecut purtând un nume, nişte litere care o vor răscoli precum o răscoliseră odată, într-un timp al plecărilor despre care ştia că sunt fără de întoarcere, iar dacă se întâmplă sunt doar rătăciri, în final cauţi drumul înapoi spre locul tău, pentru că cel în care te afli nu îţi mai aparţine, după cum nici tu, lui.

Cea mai frumoasă fiinţă este cea care nu se lasă înşelată de aparenţe şi a cărei alegere este să stea  departe de nişte meandre pentru că răspunsul îl cunoaşte oricum şi nu mai vrea să o bântuie întrebări a nelinişte pentru că ceva despre drumuri a învăţat şi ştie că poate câteodată nu se descurcă să descâlcească înţelesul răspântiilor, fiinţa cea mai frumoasă  este iubire, prima silabă a fericirii, cu ea începând şi sfârşindu-se lumea ta, cea mai frumoasă fiinţă îţi este stea, esenţa intunecatei tale nopţi, capătul căutărilor tale, îţi este promisiunea făcută odată, demult, şi cu ea în suflet, purtând-o, eşti sfeşnic de transparent cristal cu făclie aprinsă, ea fiindu-ţi lumina armoniei universului

tău.

Spune-mi despre tine

Spune-mi despre tine, suflet visător…

…care ţi-e himera ce te bântuie şi îţi sapă caverne şi te secătuieşte de vlagă, te sleieşte de dorul paradisului pierdut, ce dorinţă ţi-ai pune dacă ai şti că mâine nu ţi-ar mai fi zi de viaţă, dacă ultima ta zi ar fi azi şi toată viaţa ţi-ar trece prin faţa ochilor şi s-ar perinda prin dreptul tău amintirea tuturor ce ţi-au fost trăire şi te-ai întreba de îţi a fost folos surghiunul de tine însuţi în acel turn, acel turn din din piatră de stâncă.

Avea o scară în spirală care părea că urcă spre cer, părea că nu i se termină treptele decât mult prea târziu, iar când ajungi acolo, la capăt, capătul scărilor, deja eşti obosit  de tot ce aveai cu tine,şi multe trepte au fost, şi a trebuit să le urci pe toate, rând pe rând până să ajungi în vârful turnului tău, ca de acolo să poţi privi în zarea păcii din suflet şi a împăcării tale cu tine însuţi şi cu solitudinea care te aşteptase în tot acest răstimp pândindu-te să te întorci, pentru că te lăsase să crezi că poţi evada în lume, dar ştia că tot spre ea ţi se vor întoarce, într-un sfârşit, paşii, încât dacă pentru o clipă ţi s-ar mai răzgândi gândul înspre înapoi, să faci drumul spre întoarcere, ai realiza că este zadarnic; de acolo ai plecat, urcând treaptă cu treaptă, prima treaptă pe care ai atins-o a fost mai greu de trăit, şi ştiai că odată ce ai făcut-o, nu mai e drum de întoarcere, terminaseşi pietricelele nerătăcirii pe care le presărai, le pierduseşi la o răscruce sau le îngropasei la umbra unei crengi fragile din pădurile ce-ar fi putut să fie…

De jurîmprejurul turnului de piatră tăcută de stâncă e marea, nu are ţărm, a avut odată unul prea îndepărtat cu urme ale unor paşi şi nu a ştiut a le recunoaşte în nisip, erau urme abia ghicite, atât amar de timp şi atât de mult în trecut, ca şi amintirea unei poveşti trăite odată.

E un turn din piatră de amurg de vise. Erau multe trepte până la visuri.

Şi închis înlăuntrul turnului îţi tot spuseseşi nu  mă mai mişcă nimic, nu mă mai are, sunt de neclintit, nimic nu mă poate mişc,nimic nu mă poate atinge,sunt la adăpost de tot ce poate veni spre mine pentru că am ziduri de  apărare de jur-împrejurul meu, nu las pe nimeni să mă pătrundă, să îmi mai pătrundă în suflet fără ca eu să vreau, in viaţa mea nu va mai intra cineva vreodată. Nimeni. niciodată, nimic.

O văd în zare, îţi spuneai, pe drumul spre mine, stau pe cea mai îndepărtată stâncă a mea de dur de granit şi vădpas şovăielnic, făcut temător; îi intuiesc teama, teama de a mă opune trăirii unor paşi făcuţi unul alături de ai lui, ai celuilalt, privind împreună în aceeaşi direcţie a potrivirii mersului, armonia păşirii în acord.

Dar eu nu vreau.

M-am dezacordat demult, demult mi s-au rupt coardele  sufletului, nu mai cântă nimeni, nu a mai avut ce să mai facă să vibreze pentru că acolo unde îmi era sufletul, cel care a încercat să pătrundă a găsit un gol de sfârşire; se terminase ce fusese acolo,se prelinsese picătură cu picătură până secase şi împietrise, în dur de granit se preschimbase, stană de piatră, cine ştie ce ochi făcuseră asta, odată, împietrise cu privirea săgeată otrăvitoare un suflet care ardea de dorinţă, privirea crudă a dezamăgirii îl făcuse piatră. Şi nu mai voia să i se întâmple în viaţa lui vreodată iubirea, pentru că nu îi fusese paradis, îl coborâse infernului.

Şi nu mai voia să mai coboare încă o dată acolo.

Lăsase la poartă speranţa, şi când, cu chinul vieţii, reuşise să se întoarcă în sfârşit, nu o mai găsise aşteptându-l, se pierduse speranţa lui, îşi pierduse speranţa în vreo altă iubire, aşa căse transformase, devenise dur de stâncă, granit , dur ca pavăză,cu ziduri impenetrabile,fortăreaţă inexpugnabilă devenise, indestructibilă, aşa încât nici o suferinţă nu l-ar mai fi putut distruge vreodată. Îşi făcuse legământ şi  îl ţinea, îi devenise natură, o a doua natură obişnuinţa de a fi singur, ca protecţie supremă.

Cel mai greu îi era când noaptea venea, când i se adunau gândurile la taină, taina lui cea neştiută, taina ei, dorinţa de a mai trăi iubirea, şi spaima cea mai cumplită,teama de a fi din nou rănit.

Noaptea veneau în sufletul amorţit,  cele mai multe, printre atâtea gânduri, întrebările; când nu voia să le răspundă, plângea, dar nu cu lacrimi, nu le simţea translucidul alunecându-i pe obraz, plângea înlăuntru-işi îşi plângea toată durerea lumii ce şi-o închisese acolo şi pe care o ferecase cu lanţuri groase a resemnare, lumea ce îi părea îndepărtată…atât de îndepărtată.

Uitat de îndepărtată, în cele din urmă.

Până văzu în zare o siluetă fragilă. Nici nu era sigur dacă într-adevăr se ghiceşte ceva sau i se pare, şi atunci făcu primul pas pe scara în spirală din turnul stâncă dură de granit din amurg de vise, deşi îi era mult şi îi era greu, dar cu primul pas făcutîncepuse să se întoarcă la el, cel care îşi fusese.

Odată.

Truda; devenirea făpturii

Trăia odată pe un tărâm de oriunde o făptură care se numea Truda; fusese surghiunită să îşi ispăşească o osândă…aceea de a crea ceva desăvârşit.

Alesese sihăstria în însingurarea de celelalte suflete pentru că ştia că atingerea acestora îi poate fi urmă în gândurile ei, iar unii i-ar fi putut fi chipuri înşelătoare a amăgire…alţii i-ar fi înălţat dorinţele şi le-ar fi pus cunună albă, şi mai ştia că trebuie să fie făr’ de nimeni deoarece cunoştea secretul oamenilor; cei ce nu văzuseră niciodată şi nu trăiseră atingerea desăvârşirii vor cuvânta a neostoit dor şi vor desena  forma şi conturul în curcubeu; cei ce nu o vor fi văzut niciodată vor povesti despre cum ar fi fost în închipuirea lor.

Cei ce îi văzuseră lumina albă  şi o pătrunseseră dezlegând taina, nu se mai întorseseră niciodată printre muritori; nu se mai regăseau şi nu se mai potriveau urmei ce îşi fuseseră odată.

Făptura simţea în ea o vibraţie şi ştia că vine din adâncul ei; era glasul acelei lumini a răsucitoarei forme perfecte a spiralării…şi învăţase să se ferească de umbrele întunericului, pentru că pe  drumul care îşi era simţea din ce parte o pândesc pâclele negre ale fantomaticelor învăluiri şi îşi purta tot timpul cu ea, în pumnul strâns, pietricelele recunoaşterii şi ale regăsirii; şi atunci când vânturi potrivnice se iscau, se adăpostea lângă stâlpul pe care şi-l sculptase a columnă din vis de opal, aşa încât nu o puteau dărâma, stâlp pe care .îl clădise din granit dur pe piedestal de hematit, minereu greu purtând închisă în el puterea şi forţa pământului.

Ştia cine este atât cât îşi devenise cunoaştere până acum, şi cât poate, cât îşi poate fi sieşi, atât şi altora; rezistase multor samavolnicii…se clătinase dar nu se dezrădăcinase ş,i fără de ură de urme, doar cu înverşunarea de sine de a se ţine cu putere şi credinţă în ea cu mâinile de trupul plăpând al trudei care îşi era sieşi, îşi încleşta gândurile.

Era armonie în trup şi în suflet, dar mai avea destul de pătruns până în adâncul de ea ca să devină desăvârşire; ştia din prima clipă în care a urcat pe treapta scării spiralate care duce spre cer că în abisul formei ei, ameţitor, îţi poţi pierde sufletul…şi sufletul tău devine una cu lumina albă, căutând în infinitul spaţiului din tine înţelesurile înrădăcinate de la începuturile lumii.

Ştia că pe unele trepte va plânge, pe altele o vor înjunghia amintiri…pe unele îşi va obloji rănil, pe altele va învăţa îndurarea şi iertarea greşelilor…pe unele va odihni să îşi tragă sufletul a zăbovire de clipă, pe altele va deznădăjdui, auzindu-şi năruirea castelului din gânduri de nisip, cum se spulberă undeva, departe, în ea…pe unele se va scutura de umbre şi va privi în jos, gândindu-se ce mult s-a îndepărtat şi cât a lăsat a despărţire…

…şi cu cât urca mai multe trepte, cu atât se risipeau, una câte una, neputinţele ei, şi făptura ştia că înălţarea ei nu va fi niciodată altfel decât în spirală.

Făcuse întotdeauna doar ce simţise; nu se trădase niciodată…era împăcată cu sine, deşi neliniştile din suflet le mai simţea câteodată învolburând-o; îşi fusese încercare şi trecere prin foc şi mers pe cărbuni încinşi şi talpă sfărâmată a pas sângerând de colţuri de stâncă…îşi abandonase undeva, în uitare, dorurile şi dorinţele; se însingurase în tăcerea de sieşi, pentru a-şi auzi gândurile.

Ştia că toată viaţa îşi va fi trudă în a crea ceva desăvârşit…ştia că vrea să îşi fie sublim…ştia că desăvârşirea înseamnă perfecţiune. Ştia că nu este o utopie, că perfecţiunea este,  nu există, dar uneori cu neputinţă a o atinge…ştia că este transcendenţă, neputând fi nicidecum căutată, pentru că era înafara oricărei experienţe deschise, în afară de devenire, doar că era una dintre neliniştile ei…era aspiraţia ei; acolo, în sufletul ei de lumină albă o simţea fremătând a pur deşi păcate făcuse, dar şi-l eliberase de multe patimi care l-ar fi zvârcolit,  iar chipul urii care să i-l schimonosească nu îl ştiuse niciodată privi, aşa precum nu privise vreodată a chip de  invidie ori a pizmă înspre alt suflet.

Patima ei cea mai mare şi necurmată era de ea însăşi şi aceasta o făcea să îşi fie teamă, teamă de ceea ce şi-ar putea însemna ca urmă; ştia că e pasiune năvalnică în înfrigurarea de sieşi, ştia că e dorinţă de ideal…ştia…şi îşi auzea chemarea; se simţea uneori neţărmurire… şi tot de atâtea ori, singurătate şi tăcere.

Şi în tăcere simţise cum o mână nevăzută, călăuzind-o a contur, îi desenă pe pământ cifra şapte; o atinse cu palma şi  simţi  că devine una cu fiinţa acestei cifre.

A desăvârşirii.

Legenda cameliei

Motto: „There are always flowers for those who want to see them” –  Henri Matisse

 

Legenda, una fără de timp şi fără de loc, spune că trăia odată o fiică de împărat deosebit de frumoasă, dar atât de singură, deşi câteodată nu’şi era atât de singură precum şi-ar fi dorit-o, o fiinţă care trecea drept una misterioasă, şi că timpul pe care şi-l ţinea în mână atunci când era departe de lumea zgomotoasă şi poleită pe care o sfida cu candoarea îl trăia vorbind cu florile, evadările ei, flori cărora le învăţase limbajul, alfabet de corolă, purtându-le vorbele în gânduri, delicată făptură, copilă singură, păstrătoare de acum a unor coduri enigmatice, tainice caligrafii în ea.

Numele ei era Camelia.

În împărăţia peste care tatăl fetei domnea, trăia un balaur, iar acest balaur avea un obicei, obişnuia să mănânce toate fetele în vârstă de 14 ani, deoarece e ştiut că în toate poveştile sau în aproape toate, stă la pândă un balaur, iminenţa, fatalitatea, un fel de convenţie uneori a basmului, una cu o cauzalitate epică, dar care niciodată nu sfidează legile narativităţii, dar hai să spunem povestea mai departe, însă.

Cu cât Camelia se apropia mai mult de împlinirea acestor ani, cu atât era înconjurată de armate de străjeri care vegheau prinţesa, şi cu atât îngrijorarea celor ce îi dăduseră viaţă creştea, simţeau, pe undeva, că orice ar fi făcut, nu îşi puteau proteja  lumina ochilor lor, viaţa lor, Camelia, şi în ciuda gărzilor răspândite prin toate ungherele castelului, balaurul reuşi într-o nenorocită zi să pătrundă înăuntru şi o răpi pe fată, urma să o aducă departe şi să o mănânce. În drumul spre locul unde locuia balaurul, fără nicio capacitate salvatoare, Camelia imploră în cuvinte repetate, dureros, până la stingerea lentă, florile de pe pajiştile pe unde trecea să o transforme în floare şi să o salveze, aşezându-se astfel veşnic lângă ele, iar ruga îi fu ascultată, o transformară într-o floare fină şi delicată, pe care balaurul o scăpă din gheare, iar de cum atinse pământul, prinse rădăcini, făcu să răsară noi flori adânci şi catifelate, în cele mai variate culori şi forme, cameliile.


Ianuarie nu este atât de departe, sau ceea ce ţi-aş spune şi ce nu

Ceea ce aş vrea să-ţi spun cu adevărat printre rânduri, şi ceea ce aş rosti, de teamă, o anume teamă ce îmi aduce aminte de acea sârmă pe care am simţit şi simt că merg fără plasă de siguranţă, mai e o vreme până la răspunsuri, răspunsurile tale la întrebările mele care şi-au pierdut forma strict gramaticală, au devenit nelinişti, nu ştiu ce a devenit răspunsul meu pentru

tine.