Motto: Ochiul tău vedea, altceva din tine îşi imagina, iar în acele clipe te întrebai cine vede cu adevărat din tine şi cine se joacă de-a dorinţa fără oprire.
Fiinţa gândirii tale se simte uneori asemeni unei garnizoane de la hotare, limită şi început între două lumi, cea gândită şi cea trăită,lumea şi nelumea, şi îţi spui că poveştile dragostei, dragostea ca un joc al contrastelor în clipele poate iluzorii, poate reale, ale suveranităţii ei, sunt pe măsură ce li te spui, pentru că dacă nu s-ar spune, n-ar fi,nu ar da voinţă fantasmelor, nu ai începe să te trăieşti aidoma unei lumi care nu se va ofili şi nu va muri vreodată,sau dacă îi va fi acestei clipe să vină, atunci să îşi amâne cât mai mult sosirea pentru că între timp, pentru că începuse să fie, trăiai ceva ce îţi semăna până nu demult cu o utopie
şi credeai că acel cuvânt în care locuiai nu va înceta, nu se va pustii, nu va muri începând din unul şi împreună din doi. şi mereu ai ştiut că a fi într-un anume fel înseamnă a nu fi într-un fel anume, pentru că asta ar fi semnificat suspendarea unei continuităţi, aşa că, dacă ai mai dramatizat legat de nişte lucruri, a fost atunci când te-ai oprit, reflexivă dar niciodată ezitantă, în dreptul unor instantanee care îţi păreau relevante, şi-atunci, pe locul în care stăteai, simţeai cum se ridică din tine schele, cum începi să zideşti, să pui pietre pe care te opinteai să le ridici, pentru că aveai o suspiciune, parcă una anticipată, că nu vor rămâne acolo şi vor cădea,
dar tu te căzneai,pentru că zideai din dragoste,spunându-ţi că vei învăţa cu vremea să veghezi mai bine provizoratele ei. aveai sentimentul unei vinovăţii, nu a uneia limpezi însă, pe când credeai că astfel vei desemnifica tot ceea ce a avut semnificaţie, toate acele neclintiri în care ai crezut, pe care le-ai fi vrut pentru întotdeauna acolo, statornice, şi nu te-ai gândit nici o clipă să joci ceva ce ţinea de fiinţa ta ca să depăşeşti insolubilul, tu priveai doar înainte înspre celălalt,
în timp de dublura ta îţi şoptea despre nişte lucruri, despre capriciile unor anotimpuri când clipele lor nu te vor asculta cu voluptate, nu-ţi vor fi făgăduinţe oricâte cuvinte le-ai spune, îţi vor flutura doar nişte contururi ale unor dorinţe absorbitoare pe care măcar în gând nu le lăsai în urmă pentru că altfel totul rămânea de văzut, fie că era ceva ce avea fiinţă, fie că era înfiripare a închipuirii cu ochi mari privind neîntâmplări pe care le creşteai în tine cu fiecare pas făcut între ceea ce era şi ceea ce nu
era.
blogul unei Camelii 