Lucruri nepierdute într-un trecut cu marginile drepte, când mărimile lor nu se micşorează niciodată cu depărtarea

Motto: Tânjeşti după stări trăite într-un timp pierdut din nevoia de a trăi în amintire, neputându-te obişnui cu prezentul.

 

Zilele trecutului stau în afara timpului tău, cu spatele la tine, nu le mai poţi da nimic la schimb, dacă ţi se mai întâmplă să îţi întorci trecutul, despre unele lucruri e de prisos să te întrebi de ce a fost aşa şi nu altfel, e simplu, nu puteai alege decât într-un fel sau altul, acum oricum n-ai mai avea ce face cu răspunsul, ăsta e trecutul, îţi dă libertatea de a nu mai avea ce face cu unele răspunsuri, nu te poţi întoarce în trecut, doar în tine poţi să te mişti înapoi în totul, ca la un început de lume şi cât mai departe, unde e lume mai puţină,

trecutul, o altă lume despre nimic şi despre tot, nu te întorci în trecut degeaba, deşi nu vei găsi nimic schimbat la o nouă înfăţişare, e despre testat fragilităţi, ca să nu le fie orizontul unul inadecvat, să ştii dacă se lasă cu eschive, cu amânări, cu ezitări sau cu vreo încetare, ai vrea să îţi înfigi mâinile într-un mâine şi să te goleşti ca şi cum te-ai putea deghiza, orice se poate deghiza cu putinţa iluziei, trecutul e câteodată despre păcatele noastre, alea de a nu fi îndrăznit,

vei închide înapoia unor uşi, ermetic, tot ce vei vrea să laşi din tine în urmă, întorcând spatele la tot ce a fost şi a fost fără înţeles, la tot ce nu se mai poate întâmpla pentru că n-ar mai avea niciun sens, gonind totul din memorie, gonind pe fiecare în parte ca să îţi fie mai uşor să uiţi, ce va fi mâine nu ştii, ştii doar că va fi acolo, viitorul este al unei incertitudini şi nu neapărat al unei necesităţi, viaţa e o scenă, scândură cu cicatrici, actori, predicate şi împrejurări,  totul stă în replici şi în joc şi în neputinţa de a face anticipări sigure,

nu te mai uita în urmă de parcă ai vrea cu tot dinadinsul să găseşti lucruri pe care să le regreţi, ai vrut să ştii sigur unde te duc, dar nici nu te-au dus prea departe, decât să îţi fii de o substanţă ostilă cât încă unori lucruri nu le-ai împăturit trecutul, mai bine să îţi rămână ironia de sine a învinsului, şi să nu te mai întrebi, cu mirarea prostului, de ce a fost aşa şi nu altfel, întrebându-te ce-ar fi fost dacă, nu înseamnă decât că poţi să manipulezi absenţe, plecând, nostalgic, în căutarea timpului trecut, strângându-ţi toate drumurile clipă cu clipă şi bucată cu bucată, romantic şi

inutil.

 

Publicitate

Într-o zi, o uşă, o dragoste, dacă te gândeşti, chiar o să se întâmple aşa

Motto: Dincolo de acea uşă, din clipa în care începe să se întâmple, toată vraja lumii se adună şi se întrupează şi se face femeie, după acea uşă e o femeie care te ţine de toate încheieturile gândurilor tale.

 

În spatele ochilor închişi îţi ţii gândurile, păsări captive, de-atâta aripi parcă ar avea ochelari de cal, beau când şi când din visurile tale sorbituri scurte, visuri care când şi când îşi descheie nasturi şi atunci li se văd coapsele, goliciunea, visurile au coapse de femeie, însă contururile li se întunecă, când te laşi parazitat de sentimentalisme, te ia cu romanţios, şi în loc să îţi proiectezi retragerea cuvintelor în fumul ţigării, manipulezi absenţe, te apuci să scrii despre tristeţi şi despre depărtări, ca protest al disperării, există singurătăţi suportabile şi singurătăţi ucigătoare, există tristeţi lucide fără leac, jocul este de mult o experienţă încheiată,

ochii dragostei văd oriunde, dar dragostea e un văl de aparenţe, e doar lucrurile care par că se văd, ai trăit cândva şi improvizaţii de ocazie, gratuit, întâmplător, dar nici urmă de iluzie, vorbeşti despre ea ca un martir de neînţeles care a trecut prin experienţe pustiitoare, ceva ca un miraj cândva îţi învăluia privirea, iar tu ştiai că în miraje întunericul copleşeşte lumina acolo unde nu e claritate, rămânând ţintuit la jumătatea drumului dintre tine şi altcineva, dintre altcineva şi tine, repetiţia se reia, ciclurile continuă, continuă şi rănile, cea dintâi e cea mai grea, celelalte vor veni singure, înainte de a deveni răni fiind pline de toate făgăduielile, acum e o mare tăcere între ele,

ai nevoie să le spui poveşti care să le adoarmă, dar niciun privilegiul al vreunui verb nu mai operează însă convingător, unele lucruri au fost, în mod inexplicabil, imperfect memorate, unele cuvinte se împiedică de umbrele lor la fel de clătinătoare ca şi ele, le taci, pentru că eşti aşa de departe de ele, sunt fără început şi fără sfârşit, sunt încă bune de iubit dar ceva, în mod inexplicabil, le face părăsite, îţi spui că va veni o zi când o vei întâlni pe acea femeie pe care ai adulmecat-o în toate celelalte de până la ea, toate celelalte, nimic altceva decât nişte copii imperfecte ale unui model desăvârşit irealizabil,

uşile tale acum sunt scrâşnete şi şoapte răguşite, a fost vreodată dragoste, te-ar întreba, îţi aminteşti de toate orele laşităţilor tale când a fost vorba de ea, cea care dădea mâncare fluturilor, cea care se îndrăgostea din mers de tot ce îi ieşea în cale, realităţi ideale născute de fantezie, şi de unde văzul ei era în celelalte zile la întâmplare, din ziua când te-a întâlnit a fost numai vedere, privirile ei s-au prins de unele visuri de dincolo de care orice era posibil, lumea ar fi numit-o  visătoare pentru că aşa sunt oamenii, le trebuie etichetă,

visurile ei rămâneau, oricâte pietre li se pregăteau, erau văzute în drapajele lor ademenitoare prin puritate, niciunul dintre ele ducându-se la vreo poartă a uitării, alai himeric, povestea asta însă e una fragmentată, asemeni unui trup sfârtecat, e inegală şi mutilată, câteodată e dureros să repeţi mereu o uşă ştiind de fiecare dată cum se va

sfârşi.